Se afișează postările cu eticheta Catedrala Mântuirii Neamului. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Catedrala Mântuirii Neamului. Afișați toate postările

vineri, 11 octombrie 2013

Catedrala blasfemiei neamului

Lucram acum câteva zile la una din bisericile mele din ceramică: un model al unei biserici de lemn maramureşene. Şi constatam, în timp ce lucram la partea de jos a machetei, modul plin de respect pentru Dumnezeu în care erau alcătuite bisericile pe vremuri – în special cele din Ardeal: spaţiul pentru oameni este redus la nivelul podelei, pe care credincioşii calcă sau pe care îngenunchează în rugăciune; restul – tavanul înalt şi turnul semeţ, cu acoperiş ţuguiat, să urce crucea cât mai sus - era spaţiul Domnului, cinstirea pe care creaţia lui i-o aducea în felul acesta.


M-am uitat şi la proiectul catedralei mântuirii neamului: plină de tot felul de spaţii pentru activităţi omeneşti şi menită să-ţi arunce în ochi nu măreţia celui căreia îi este închinată, ci a celui care a conceput-o şi o construieşte. În felul în care a fost gândită, CMN este cea mai mare – şi la propriu, şi la figurat – blasfemie arată lui Dumnezeu, de către chiar cei care se intitulează slujitorii săi.

luni, 25 martie 2013

Eu boicotez BOR!

Biserica Ortodoxă cipriotă a dovedit că se poate şi altfel anunţând că îşi pune averile la dispoziţia micului stat insular pentru a ajuta la ieşirea din criză. În aceeaşi zi în care preacucernica şi preaneimpozitata soră a ei din România cerea de la statul român - şi aşa vlăguit de mixul specific de recesiune & proastă guvernare & hoţie – nişte mulţi bani în plus ca să termine Catedrala Mântuirii Neamului. Ce se va alege de oferta prelaţilor ciprioţi şi cât de eficientă va fi mâna întinsă în semn de ajutor, aproape că nici nu mai contează: locuitorii statului mediteraneean au văzut, însă, că Biserica lor le e aproape, că e gata să renunţe la podoabe pentru a le salva ţara, că este, cu adevărat, o biserică naţională. Biserica noastră, în schimb, arată în cuprinsul aceleiaşi zile că atributul de ”naţională” are o justificare strict statistică, singura solidaritate pe care o manifestă fiind cea faţă de bani, indiferent de unde vin ei: din buzunarele umflate de vânt ale enoriaşilor săraci sau din bugetul şi aşa străveziu al guvernului.

Ca urmare, declar – acum şi aici - că iniţiez un boicot financiar bisericesc pe o perioadă nedeterminată. Nu voi mai cumpăra lumânări din biserici, ci de la magazine, în ideea că din banii ăia se va duce un impozit la bugetul de stat. Nu voi mai intra în biserici în care se plăteşte ”bilet de intrare” (cum se întâmplă, de exemplu, la Curtea de Argeş). Nu voi mai da bani preotului care vine cu Crăciunul sau cu Boboteaza: dacă vrea să-mi intre în casă pe gratis, îi voi primi bucuros, dacă nu - al lui e păcatul. Nu voi mai cumpăra prescura care însoţeste pomelnicul pentru tatăl meu atunci când îi fac slujba de pomenire în fiecare noiembrie. Şi nici nu voi mai lua calendarul bisericesc de la ”distribuitorul” parohiei, fiindu-mi mai mult decât de-ajuns varianta lui on-line.

Nu ştiu dacă BOR va sărăci din asta, sau dacă eu voi fi mai bogat. Dar cred că este singura modalitate de a sensibiliza o instituţie care a dat Sfânta Scriptură pe chitanţier, spiritul care urcă la cer pe bancnota plăcut foşnitoare din buzunarul sutanei şi salvarea sufletului pe betonul rece al catedralelor.

miercuri, 28 martie 2012

Solidaritatea păguboasă

Un comentariu la ”Nevoia de a fi minţiţi” a fost ideea pentru ce urmează: cât de prost şi pe de-a-ndoaselea poate fi înţeles în zilele noastre un sentiment mare şi frumos precum solidaritatea.

Comentariul de pe blog pomenea că statul (din bugetul la care cu toţii contribuim) s-a angajat să-i despăgubească pe mulţii păgubiţi ai FNI. Paranteză pentru definiţie: conform DEX ‘98, solidaritatea este ”faptul de a fi solidar (cu cineva sau cu ceva); sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc”. De aici şi mirarea: n-am nimic cu oamenii ăia care au rămas cu buzele umflate după ce a picat ”fondul”, dar de ce trebuie ca eu să fiu solidar cu prostia* lor? Dincolo de faptul că, respectând definirea de mai-nainte, reciprocitatea acestei solidarităţi e egală cu zero: ei, dacă şi-ar fi luat banii de opt sau eu mai ştiu de câte ori înapoi, s-ar fi solidarizat în câştigul ăsta cu mine? Aiurea!

Dar mult mai celebra (deja) taxă de solidaritate cu falimentul Bancorex, în valoare de 1 cent/litru de carburant alimentat la staţiile din ţară? Adică eu plătesc solidar ca să pun la loc ce a furat unul care a reuşit performanţa să bage în faliment banca de comerţ exterior a ţării. Cu cine să mă solidarizez: cu hoţul? Sau cu statul care n-a ştiut să intervină atunci când a văzut cum Răzvan Temeşan transformă Bancorex într-un sereleu pe numele lui? Apropo de RT: prin decembrie anul trecut, nenorocitul (acum consultant financiar) dădea un interviu despre cum trebuie să se schimbe din temelii sistemul bancar românesc! Teribil tupeu! Măcar de ăsta să mi se dea voie să mă desolidarizez!

Tot solidari cu de-a sila suntem şi atunci când se plătesc din bugetul de stat despăgubirile acordate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru diverse încălcări grosolane ale drepturilor omului, inclusiv cele referitoare la proprietate. De pildă: se ia un afacerist veros, de preferat cu carnet de partid, i se dau nişte pământuri ce se cuveneau, de drept, altor proprietari, care reclamă acest furt în faţa unei instanţe corupte ce îi dă dreptate tot hoţului; astfel, proprietarii respectivi se duc cu jalba-n proţap la Strasbourg, unde CEDO zice că e ca ei şi condamnă statul român la sute de mii de euro despăgubiri. Care – cum am mai zis – se plătesc din bugetul la care, printre alţii, contribui şi eu. Şi atunci, cu cine să fiu solidar? Cu afaceristul-hoţ? Cu judecătorul necinstit? Cu păgubitul? Sau cu statul care i-a îngăduit pe primii doi, în dauna celui de-al treilea şi în paguba mea?

Solidari forţat suntem şi cu locuitorii blocurilor din România: din bugetele de stat şi din cele locale se plăteşte 80% din anveloparea blocurilor. Dar eu, dacă stau la casă, am parte de vreo solidaritate de la blocatar, măcar cât priveşte plivitul ierbii de pe marginea aleii din curte? Vedeam aseară o ştire la televizor cu demararea (în nu mai ştiu ce oraş) de către primărie a acţiunilor de deratizare la subsolul blocurilor. Acţiune plătită, evident, de la bugetul local. Dar atunci de ce nu se deratizau şi subsolurile caselor? Sau magaziile şi coteţele de pe lângă ele? Că doar şi locuitorii de la case contribuie (şi chiar mai substanţial) la bugetul ăla de care se bucură doar blocatarii.

Ultima solidaritate (dar cea mai dintâi, ca să fac o introducere la temă) este cea religioasă. Nu contează la ce Dumnezeu te-nchini şi nici în ce oraş trăieşti: creştin (ortodox, catolic ori greco-catolic), musulman, evreu sau chiar ateu, din Bucureşti sau din alte oraşe din ţară, trebuie să contribui, ”solidar”, la construcţia Catedralei Mântuirii Neamului din Capitală, tichia de mărgăritar de pe capul unui chel ce nu-şi mai aude gândurile de ghiorăitul de foame al maţelor.

Cu toate solidarităţile ăstea impuse pentru a-i acoperi, sau îmbogăţi, sau despăgubi, sau subvenţiona, sau  proslăvi pe unii sau pe alţii, mai este de mirare că mi se face tare poftă  să fiu, pur şi simplu, un egoist?

* să fac o precizare: pe la finele epocii Caritasului, am riscat şi eu – tânăr şi necopt la minte cum eram pe atunci (acum am mai îmbătrânit puţin...) – o sumă la schema asta, undeva pe la o treime spre jumătate din salariu meu pe o lună de-atunci; la trei zile după ce trimisesem, printr-un cunoscut, banii la Cluj, au apărut primele zvonuri despre posibila prăbuşire a Caritasului... probabil i-am purtat ghinion.