Se afișează postările cu eticheta statul român. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta statul român. Afișați toate postările

luni, 17 decembrie 2018

Când şi veştile bune sunt, de fapt, proaste...

Pe un post TV, acum câteva zile, o crainică anunţă uşor entuziasmată că, uite!, suntem şi noi fruntaşi la ceva pe Europa, nu doar în coada clasamentelor... si continuă cu datele unui eurobarometru, parcă, în care ocupăm locul II pe continent la dorinţa de învăţare a unor limbi străine. Ştirea migrează apoi spre interesul românilor pentru limba germană (?), după care în cadru apare o domnişoară care spune că acestă limbă i se pare de viitor, mai ales în contextul în care ar vrea să lucreze, mai încolo, în Germania. Este şi momentul în care ştirea asta pozitivă alege să emigreze şi ea, lăsându-ne cu informaţia de bază că, oricum ai da-o, tot mai bine e dincolo.
Alles Gute!

miercuri, 21 octombrie 2015

Fiscul - cel mai optimist organ din România

Îmi povesteşte un prieten că s-a dus la Fisc, nedumerit că, după ce în 2014 a plătit anticipat impozit pentru 2015 pe activităţile pe care le desfăşoară, anul ăsta a plătit un alt impozit la veniturile declarate plus un impozit anticipat pentru 2016. Cum era şi normal, a întrebat de ce suma plătită în avans (ca la curve, adică) anul trecut nu i se scade din impozitul calculat pe veniturile efectiv înregistrate în 2015. Nu a primit răspuns.

Am stat amândoi şi am gândit pozitiv, încercând să vedem partea bună din toată prostia asta. Şi am gasit-o! – oamenii de la Fisc sunt cei mai optimişti oameni din ţara asta pentru că ei presupun că în anul care urmează vei fi sănătos şi bun de muncă astfel încât vei putea face venituri pe care ei ţi le impozitează în avans, încă de anul acesta!

miercuri, 27 noiembrie 2013

Taxa de autostradă - salt în timp (2017)

Am avut şansa să merg, cu maşina, prin câteva ţări de prin Europa. Şi am văzut, cu ocazia asta, că taxa de drumuri este diferită de la o ţară la alta, dar încadrabilă într-una din cele două categorii: fie se plăteşte o taxă generală pentru utilizarea tuturor drumurilor din ţara respectivă (cum e cazul României, dar şi al Bulgariei sau al Ungariei), fie se plăteşte doar la utilizarea reţelei de autostrăzi (cum este cazul Serbiei sau cel al Austriei) – mă opresc cu exemplele în arealul ăsta că n-are rost să merg mai departe.

Din 2017, se pare, România iar va fi ‘a mai cu moţ din zonă, aici urmând să se plătească atât rovigneta pentru utilizarea întregii reţele de drumuri, dar şi o taxă pentru autostrada Piteşti – Constanţa. A fost stabilită şi valoarea ei: 3 euro/100 km. Şi atunci am început (inginer de formaţie fiind) să fac nişte socoteli.

Vasăzică, plec în frumoasa şi fierbintea vară a lui 2017 din Râmnicu Vâlcea, cu auto personal, spre minunatul nostru litoral de la  Marea Neagră, iar de la Piteşti mă înscriu pe autostrăzile A1 – A2 ca să nu i se facă rău pruncului în maşină şi să ajung mai repede. Ceea ce mă costă aşa:

- Pentru distanţa distanţa Piteşti – Constanţa: 350 km: taxă de autostradă: 3 euro x 3,5 (sute de kilometri) = 10,5 euro = (hai să fim nejustificat de optimişti şi să calculăm euro la cât e el acum: aprox. 4,5 lei) 47,25 lei.

- Dar stai!, cum zice la teleshopping, că mai trebuie să adăugam şi taxa de pod la Cernavodă, adică 13 lei (să fim la fel de nejustificat de optimişti şi să presupunem că nici asta n-o să crească până în 2017 – aiurea!).

- Evident, am rovigneta plătită, să zicem, pe o săptămână, adică am dat 13,5 lei (echivalentul a 3 euro); asta înseamnă că în ziua în care am mers la mare, am plătit 1,92 lei taxă de drumuri.

- Dar mai stai o dată! Pentru distanţa de aproximativ 400 de kilometri dintre Râmnicu Vâlcea şi Constanţa eu consum (haide să luăm consumul standard model HG de 7,5 l/100 km) 30 l de motorină, la care mult iubitul nostru Guvern a adăugat acum trei ani (adică în 2014) o acciză suplimentară, tot pentru drumuri, de 3 eurocenţi/l; deci mai plătesc, tot pentru infrastructură, 90 eurocenţi, respectiv 4,05 lei.

Gata? OK, atunci hai să adunăm: 47,25 (taxa de autostradă) + 13 lei (taxă la podul Cernavodă) + 1,92 lei (rovigneta pentru ziua în care am făcut nefericita alegere de a merge pe drumurile patriei) + 4,05 (acciza suplimentară la combustibil pentru drumuri) = 66,22 lei. Respectiv cheltuieli suplimentare consumului de carburant ca să ajung de la Râmnicu Vâlcea la mare. Iar dacă vreau să mă mai şi întorc, mă costă 132,44 lei. Doar taxele, fără combustibil! 

Este evident că nimeni din Guvern nu pare să se sinchisească de semnificaţia sintagmei ”dublă impozitare” (sau triplă?). Şi la fel de evident este că din 2017, autostrăzile patriei s-ar putea să arate cam ca în fotografia de mai jos: frumos aranjate, marcate, cu refugii, wc-uri şi ieşiri luminate ”a giorno”, dar goale... Iar eu voi merge la mare fie pe bătrânele DN7 – DN 2 – DN 2A, fie voi lua trenul, pentru că un bilet la clasa I la un Regio direct mă va costa mai puţin decât taxele, parataxele şi accizele mamii lor de nenorociţi!

joi, 2 mai 2013

Cu turbanul pe cap şi cu crucea la gât

Prin galeria de artă românească de la Muzeul de Artă din Bucureşti, zona sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea şi în rând cu mai multe chipuri de vornici şi vornicese, logofeţi şi logofetese, un portret de tânăr mi-a atras atenţia. Îmbrăcat în hainele epocii, adică un caftan bogat ornamentat şi un turban pe cap, tânărul purta la gât o frumoasă – şi cam manelistă, după standardele de azi - cruce aurită. Îi zic prietenului meu Ani – gazdă şi ghid mie şi fetiţei mele într-un city-break prin capitală: ”Uite esenţa românului, de atunci şi până azi: cu turbanul pe cap şi cu crucea la gât!”.

Toate se explică în lumina portretului acesta. Discursul bivalent al guvernanţilor – pro-european pe la reuniunile UE şi degrabă călcător pe Constituţie în ţară. Făţărnicia înaltei popimi ortodoxe – care îndeamnă la mărinimie şi cumpătare în timp ce-şi umflă buzunarele şi ţine cu greu socoteala parcului propriu de maşini. Directorul care se vaită peste tot că afacerile societăţii comerciale – bineînţeles, una cu capital de stat - merg tot mai prost, în timp ce salariul şi costurile sejururilor sale de vacanţă în locuri exotice cresc de la an la an. Şi, la fel ca la MNaR, galeria poate continua...

Cu turbanul pe cap şi cu crucea la gât. Cu mierea pe limbă şi cu otrava în gând. Cu zâmbetul pe buze şi cu acreala în suflet. Aşa am răzbit, multe secole înainte şi alte vreo două după ce pictorul a prins pe pânză, în ulei, portretul acelui tânăr. Dar cu ce preţ...

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Ce-ţi doresc eu ţie... (pseudoaniversară)

Ce mi-aş dori de Ziua Naţională a României? Mi-aş dori un singur lucru: să simt bucurie. Să mă bucur de lucrurile care mă înconjoară. Să mă bucur de oamenii din jurul meu. Să mă bucur de viitorul copilului meu în ţara asta. Să mă bucur de viaţa fără griji a mamei mele, pensionare. Să mă bucur că primesc respectul care mi se cuvine. Atât! Să mă bucur. Dar nu pot. Nu acum, nu în vremurile astea. Poate mai încolo, mult mai încolo...

De dimineaţă, în timp ce îmi beam cafeaua, zapez prin grila de canale tv şi dau întâi de ProTV (care îşi serbează ziua de naştere tot pe 1 decembrie, data primei emisii în 1995). Văd o emisiune cu studenţii români de la Oxford: bine făcută, naturală, cât despre protagonişti? - frumoşti, deştepţi, spirituali, conştienţi de valoarea lor. Trec/zapez mai departe şi ajung la ”verişorul” aniversatului ProTV – PRO Cinema. În reluare, din emisiunea ”Happy Hour”, o secvenţă cu Andreea Tonciu care făcea exerciţii de dans la bară.

Cred, de fapt, că asta este blestemul nostru, marca, trăsătura definitorie: televizionarea României. Faptul că postul tv cel mai comercial (şi nu mă refer aici la cantitatea uriaşă de reclame, ci la completa abdicare în faţa zeului rating de la toate normele morale cu putinţă – îşi mai aduce cineva aminte de momentul în care un reporter al ProTV îi dă soţiei unui aviator vestea că bărbatul i-a murit într-un accident aviatic, totul filmat ”gros-plan” cu camera?) îşi serbează ziua odată cu ziua naţională. A României în care posturile tv de ştiri difuzează orice, numai informaţii nu. A României ”ştirilor de la ora 5”. A României în care am ”evoluat” de la telenovelele spaniole şi mexicane la cele turceşti şi chinezeşti. A României în care un personaj precar intelectual reuşeşte să îşi facă un  partid consistent şi chiar candidează la preşedinţia ţării doar utilizând eficient şi pervers un post de televiziune. Sau a României în care cea mai mare escrocherie naţională – Caritasul - a fost transmisă live la televizor.

De fiecare când m-am întors din străinătate, m-am simţit şi mi-a părut rău. Când acest sentiment va disparea, atunci mă voi bucura de ziua României.

Le festivităţile de dimineaţă, de la Monumentul Independenţei, trei sferturi din cei prezenţi erau veniţi în ”interes de serviciu”: oficialităţi, mulţi popi, candidaţi obligatoriu în vervă şi zâmbitori, uniforme, membrii partidelor. În rest, doar câţiva vârstnici, însoţiţi de nişte nepoţi uzi (a plouat un pic) şi nu foarte entuziasmaţi.

Când am ieşit din primărie, împreună cu mai mulţi colegi, ca să mergem spre locul de desfăşurare al manifestărilor oficiale, câţiva puradei, plasaţi strategic în poarta bisericii din apropiere în aşteptarea pomenilor de Sâmbăta Morţilor, au tăbărât pe noi la vederea steguleţelor tricolore pe care urma să le împărţim asistenţei. ”Dă şi mie, dă şi mie, domnu’, dă şi mie, doamna”. Milogeala lor mi-a rămas în minte mai multă vreme decât ”Deşteaptă-te, române!” de mai târziu. Ţine, până la urmă, de firescul românului de astăzi: ne e mai la îndemână să ne milogim, decât să ne deşteptăm şi să ne facem un rost.

vineri, 3 februarie 2012

Sindromul copilului abandonat

Milenii de creştinism (cu influenţele greco-slave ale spaţiului în care acesta s-a dezvoltat), veacurile de despotism, numeroasele ocupaţii străine la care s-au adăugat deceniile de regim comunist au făcut din români o populaţie dependentă permanent de o instanţă superioară, indiferent că e vorba de Dumnezeu, Voievod, Poarta Otomană sau preşedintele sfatului popular. Drept urmare, românii şi-au creat – de voie, de nevoie - relaţii de natură paternă cu mărimile vremii, de la care au aşteptat (şi primit), după caz, mântuire, eliberarea din iobăgie, firman de numire în funcţie sau apartament la bloc.

Statul român de azi, însă, nu-şi mai îndeplineşte funcţia paternă, de ”Tătuc” atotputernic, indiferent ce i s-ar mai cere. Precum orfanii uitaţi prin spitale, românii se simt abandonaţi în faţa preţurilor mereu în creştere la benzină, gaze şi alimente şi a unei birocraţii – pe care tot statul a inventat-o – ce le mănâncă nervii, banii şi timpul. Fără nici o apărare, românii sunt lăsaţi pradă valurilor de taxe şi comisioane bancare absurde, sunt hăituiţi de servicii proaste pe care le reclamă degeaba şi condamnaţi să fie abonaţii aceloraşi monopoluri. Statul nu ne mângâie pe frunte, precum o mamă, când suntem bolnavi, ci ne pune în mână, la internare, lista cu medicamentele pe care să ni le cumpărăm singuri. Asta dacă vrem să ne facem bine. Aidoma unui părinte care bea toată alocaţia copilului la cârciuma din colţ, statul e cel care ne ia din drepturile ce ni se cuvin şi decide cu de la sine putere să le cheltuiască pentru o piscină în curte, deşi nouă ne plouă prin acoperiş. Şi tot statul e la fel ca tatăl care nu plăteşte niciodată o pensie alimentară (a se citi retunarea taxei auto, a TVA-ului etc.) decât dacă îl dai în judecată; şi nici atunci nu poţi fi sigur că o să primeşti ceea ce meriţi.

Am citit descrierea unui psiholog dată sindromului copilului abandonat: ”Sindromul copilului abandonat presupune modificări serioase de dispoziţie, frică, depresie, sunt rezervaţi şi reci, nu se joacă, au faţa tristă, nu au lumină în ochii; au sentimente de culpabilitate, considerând că ei sunt vina şi cauza esenţială a abandonului lor.” Şi încă: ”copiii abandonaţi prezintă aptitudini motorii şi de socializare redusă şi întîrzieri în funcţionarea intelectuală şi logică, dificultăţi de învăţare, citesc greu, prezintă dificultăţi cînd sunt puşi în situaţia de a lua o decizie etc. Pe de altă parte se constată impulsivitate, delincvenţă, comportament agresiv sau anti-social”.

Nu-i aşa că este cea mai fidelă descriere a românilor de azi?