Se afișează postările cu eticheta gânduri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta gânduri. Afișați toate postările

joi, 1 martie 2012

Amestecate

Ieri au revenit Cârcotaşii la Prima TV, după pauza de peste iarnă. M-am bucurat din nou de umorul lor caustic, dar mi s-a făcut şi greaţă văzând, prin intermediul ”Cronicii”, câtă ”chiloţăreală” televizată s-a perindat în ultima perioadă la toate posturile româneşti.

Marţi, 28 februarie, trei prieteni aflaţi la cumpărături în Târgul din Goranu (pentru cei care nu sunt de-ai locului: un târg săptămânal organizat la intrarea – sau ieşirea, depinde ce ai de gând – în Râmnicu Vâlcea, lângă râul Olt) au salvat de la înec o tânără dintr-o comună învecinată oraşului, care, sub povara grijilor, se aruncase de pe pod în apele Oltului. Primul care a intrat după fată în apa rece ca gheaţa a fost Marin Nae, urmat de fratele său, Iulică Cătălin Nae, aceştia, împreună cu victima, fiind ajutaţi să iasă cu bine la mal de cel de-al treilea, Ionuţ Lucian Diaconu. Mai târziu s-a aflat că toţi sunt angajaţi ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă – primul şi cel de-al treilea, la Vâlcea, la Detaşamentul de Pompieri, iar cel de-al doilea la Bucureşti – secţia Grozăveşti. Printr-o coincidenţă, tot marţi, a fost Ziua Protecţiei Civile din România.
(editare ulterioară: am postat această istorie - care mie, cel puţin, mi-a dat multă speranţă într-o perioadă în care până şi ea, speranţa, stă să fugă din cutia oricărei Pandore - pe Colorăm România, o iniţiativă Evenimentul Zilei)

Astăzi este ziua mea.

joi, 16 februarie 2012

Am obosit

Am obosit să mă tot ascund pe Discovery sau pe canalele de filme de curvele, papiţoii, mahalagioaicele şi ţigănimea care au umplut toate televiziunile româneşti.
Am obosit să tot înghit creşteri de preţuri, majorări de tarife şi ajustări de costuri (obligatoriu în plus) fără ca măcar să mi se ofere minimul confort al unui protest, chiar şi inutil.
Am obosit să merg pe străzi transformate în sensuri unice de mormanele de zăpadă nederanjate săptămâni la rând.
Am obosit să nu mai am alternative viabile la nici una din alegerile viitoare.
Am obosit să-mi fie teamă de cum va fi lumea în care va trăi copilul meu.
Am obosit să văd politicieni din toate partidele cum se prostituează pentru câteva voturi în plus.
Am obosit să găsesc mai multă omenie la animale.
Am obosit să număr permanent în gând AMR-ul până la următorul salariu.
Am obosit să-mi fie dor de locurile văzute, de oamenii întâlniţi; am obosit să trăiesc din amintiri.
Am obosit să vieţuiesc fragil precum un pahar ciobit, care se poate sparge la cel mai mic şoc, la cea mai uşoară ieşire din normal.

luni, 16 ianuarie 2012

Paradoxuri

Trăim într-un paradox continuu. Chiar faptul că trăim este, într-un fel, un paradox (iar pentru unii dintre noi, o sursă de perpetuă mirare). Deschidem în fiecare zi uşi în spatele cărora se află exact opusul a ceea ce scrie la intrare. Ne pregătim, dimineaţa, de evenimente care se întâmplă, la prânz, exact pe dos. Ne bucurăm, pentru ca să ni se dea apoi numai motive de întristare. Admirăm forma şi înghiţim în sec la vederea golului în care ar trebui să fie fondul.

Ne-am obişnuit, în felul acesta, să auzim de tot felul de creşteri economice, dar să nu găsim nici un ban în plus prin buzunare, să fim înconjuraţi de râuri şi izvoare proaspăt ieşite din munte, dar să plătim mult pentru o apă gălbuie care ne murdăreşte chiuvetele, să străbatem zilnic un oraş turistic în care nu vine nimeni, dar din care toţi vor să plece, să citim zeci de ziare fără să aflăm nimic important sau cert, să ni se spună că a scăzut şomajul, dar să auzim de tot mai mulţi cunoscuţi care rămân fără slujbe. Asistenţa medicală e gratuită, dar dacă eşti internat trebuie să-ţi cumperi singur medicamentele de la farmacia din faţa spitalului. Ştim că suntem în criză, însă slalomul pe trecerile de pietoni de pe Calea lui Traian printre maşini scumpe a devenit disciplină sportivă obligatorie oricărui pieton. Magazinul de haine second-hand e peste drum de cazinou, iar casa de amanet e la parterul clubului de fiţe. Pentru fiecare fabrică ce dă faliment, se deschid două supermarketuri şi în spaţiul fostei librării funcţionează o casă de pariuri.

Cu o perspectivă dată cotidian peste cap, ca printr-un ochean, de tot felul de paradoxuri, am învăţat să trăim fără reazemul vreunei minime prognoze. Normalul ţine azi de anormalitate, firescul de straniu, iar răsăritul soarelui, care se încăpăţânează să se petreacă zilnic la estul lumii în care (supra)vieţuim, ne ia mereu prin surprindere.

joi, 5 ianuarie 2012

Nevoia de gri

Societăţii noastre tare îi mai lipseşte griul, ca etapă intermediară, ca trecere lentă între negru şi alb, ca stare definită prin mai mult de un singur cuvânt. Negrul e ”negru”, albul e doar ”alb”, pe când griul... griul poate fi ” deschis”, ” închis”, ”de zăpadă la sfârşit de februarie”, ”de cer întărâtat de furtună”, ”mai albicios”, ”întunecos”, ”înnegurat” sau ”de ceaţă deasă”. Griul e o zonă de confort, e neutralitatea (adică nici aşa, nici altfel), e o ”piua” între urmărit şi urmăritor, un ”no man’s land” în care foştii combatanţi se mai salută, iar ex-iubiţii nu se scuipă unul pe altul. Griul e simpatia şi antipatia, amiciţia şi inamiciţia, indiferenţa şi compasiunea, politeţea şi ireverenţa, dispreţul şi înţelegerea şi multe alte sentimente călduţe sau răcoroase ce pot ocupa lungul drum dintre arsura iubirii şi îngheţul urii.

Dar noi nu... noi lucrăm strict în alb şi negru, fără spaţiu, fără tranziţie, fără etape, pe care le-am incendiat cu pofta unui piroman. Două partide politice care nu mai formează aceiaşi alianţă nu pot acţiona, ulterior despărţirii, subsumat vreunui ”gentlemen’s agreement”; nu, ele trebuie, din a doua secundă a divorţului, să se urască vehement, să se împroaşte temeinic cu fecale şi să-şi plaseze, discret sau la vedere, coate în stomac cu fiecare ocazie. Doi colegi din acelaşi partid au încetat orice colegialitate imediat ce culoarea carnetului de partid al unuia dă semne de schimbare: perioada cât au fost împreună e catalogată drept ”rătăcire”, ”minciună” sau ”îndurarea unei dictaturi” (!)... iar starea actuală – cu libertatea opiniei reorientate, a bălăcărelii cu voie de la ”centru” şi a înjurăturii cu citate din Statutul partidului - se apropie de Nirvana. Un ziarist care a militat fanatic, frenetic şi fascizant la curtea unui politician se răsuceşte senin cu dosu-n faţă şi scuipă veninos unde a pupat, trage şuturi unde a mângâiat şi înjură copios ce a lăudat sincer mai devreme. Un director de instituţie e dat afară fără echivoc la schimbarea regimului, fără că noilor înlocuitori să le treacă prin minte măcar o secundă că omul ăla o fi învăţat ceva util cât a fost şef şi că se poate profita de experienţa sa; adică, ok, nu mai e director, că e alt partid la putere, dar hai să-i dăm şi altceva în afară de postul de fochist la centrala termică sau de paznic la intrarea din spate a instituţiei!

Ne tare lipseşte – alături de multe altele – griul. Până când îl vom dobândi şi învăţa să-l utilizăm, în loc să evoluăm cu eleganţa şi rafinamentul unei sinusoide, ne vom mişca haotic pe o linie frântă precum electrocardiograma unui infarct.