Se afișează postările cu eticheta Traian Băsescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traian Băsescu. Afișați toate postările

miercuri, 1 aprilie 2015

Unirea Basarabiei cu ţara (sau ”Hora Unirii” pe stil nou)!

Gata, în sfârşit ne-am unit cu Basarabia, iar patria mumă este iar întreagă în hotarele sale!

Cel puţin din punctul de vedere al infracţiunilor comise de rude ale foştilor preşedinţi: fiul fostului preşedinte moldovean, Petru Lucinschi, a învârtit ”hora frăţiei” (cum zice şi la poezia lui Alecsandri) cu ginerele fostului preşedinte român, Traian Băsescu, într-un dosar DNA de trafic de influenţă şi şantaj. ”Măi muntene, măi vecine”, i-o fi zis Lucinschi soţului Ioanei Băsescu, ”vino să te prinzi cu mine” (chestia e că versul ăsta l-a auzit şi DNA-ul, care i-a prins pe amândoi), că ”unde-i unul nu-i putere”, pe când ”unde-s doi, puterea creşte”.
La câţi descendenţi - direcţi sau prin alianţă - mai are fostul preşedinte Traian Băsescu, n-ar fi exclus să ne unim, tot în felul de mai sus, şi cu Ţinutul Herţei, Cadrilaterul sau cu Valea Timocului, ”Şi să vadă sfântul soare / Într-o zi de sărbătoare / Hora noastră cea hoţească / Pe câmpia românească!”.

Aferim!

joi, 21 august 2014

Traian Băsescu - final de carieră politică

Nu comentez politică: nu merită, e neproductiv şi îmi e prea scârbă. Dar gestul făcut de preşedintele Traian Băsescu de a renunţa la susţinerea lui Cristian Diaconescu, ca prezidenţiabil al PMP, în favoarea Elenei Udrea este mult prea important pentru a fi trecut cu vederea. Şi asta din două motive:
1. Încă preşedintele Traian Băsescu şi-a semnat, prin această asumare, ieşirea din viaţa politică. Un Cristian Diaconescu susţinut făţiş de Traian Băsescu în campania pentru prezidenţiale ar fi fost un proiect politic de un oarecare succes, fanii preşedintelui putând face transferul de simpatie de la unul la celălalt; ca atare, şi prestaţia politică post-prezidenţială a lui Traian Băsescu (şi implicit a PMP-ului, în care s-ar fi înrolat în secunda doi de după plecarea pe uşa Palatului Cotroceni) ar fi avut un viitor. Aceiaşi fani, însă, nu vor reuşi, din raţiuni mult prea evidente, să facă transferul şi în cazul Elenei Udrea, ambiţioasa blondă transformându-se astfel într-o piatră care, legată de gâtul carierei politice a protectorului, o va duce la fund pentru totdeauna.

2. Această susţinere, însă, limpezeşte zona de prezidenţiabili de ”dreapta”: dacă până la acest moment se vorbea de o tripleta de candidaţi ce-şi disputau cam acelaşi bazin electoral - Iohannis, Diaconescu, Macovei - de aici înainte lucrurile se împart doar la doi (Iohannis şi Macovei), Elena Udrea nemaicontând în această ecuaţie.

miercuri, 3 octombrie 2012

Băsescu cu nuplecabilitate

E singura explicaţie pe care o am pentru rămânerea la Cotroceni a preşedintelui Traian Băsescu şi după referendumul din iulie: a mâncat seminţe din acelea, cu ”nuplecabilitate”.

În schimb, când interimarului Crin Antonescu i s-a pus întrebarea laxativă ”tu cât timp petreci la...”, a răspuns ca ăia din reclama de la Leroy Merlin: ”puţin, foarte puţin”. Şi-a plecat.  

miercuri, 29 august 2012

Victorii fără izbândă şi înfrângeri triumfătoare

Suntem sub blestemul permanent al unor victorii ciunge, incomplete, à la Pirus. Nu ştiu cine ne-a făcut-o, nu ştiu de când ducem în cârcă povara asta, dar ştiu că tare ne mai urmăreşte. Am avut astfel de ”victorii” în luptele cu turcii şi tătarii invadatori, înaintea cărora otrăveam fântânile şi incendiam lanurile, încât ăia, cu maţele ghiorăind şi cu gâturile uscate, făceau cale-ntoarsă, dar noi se chema că am învins, chiar dacă nu apucam să dăm ochii cu duşmanul şi muream apoi de foame şi de sete în bătătură. Am fost victorioşi şi în războiul de independenţă din 1877-1878, deşi conflictul a fost pornit de ruşi împotriva Imperiului Otoman, iar după ce s-a terminat tot tămbălăul, nu am primit tot ceea ce ni se promisese. Am mai fost în tabăra victorioasă şi la finele celui de-al doilea război mondial, dar victoria asta a fost totuna cu începutul îngenuncherii complete a ţării în faţa sovietelor şi ne mai doare încă şi acum. Chiar dacă ”am învins!” - cum zbiera surescitat Mircea Dinescu - în decembrie 1989, la două decenii şi mai bine încă nu ştim cum să numim ceea ce s-a întâmplat atunci, cine au fost ”teroriştii” care au tras şi, în general, ce mama dracului s-a întâmplat în zilele acelea. Tot o victorie strâmbă a fost şi ”eliberarea” ziariştilor luaţi ostatici de teroriştii arabi, incident despre care s-a aflat mai apoi că a fost rezolvat chiar de către cel care îl pusese la cale. Din seria acestor paradoxuri, de dată mai recentă a fost menţinerea la guvernare a unuia din guvernele Boc (mai contează al câtelea?) după o moţiune de cenzură pe care PDL (temîndu-se că parlamentarii proprii vor vota împotriva guvernului lor) a boicotat-o, demersul strângînd doar voturi ”contra”, însă insuficiente pentru a da guvernul jos. În fine, ultima astfel de ”victorie” este reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian Băsescu, prin invalidarea unui referendum în care preşedintele suspendat a avut împotrivă 88% din voturile exprimate.

Dacă ne poate consola, nici înfrângerile noastre nu au fost pe de-a-ntregul ”înfrângătoare”: ne-au cotropit romanii, dar ne-au mai şi civilizat un pic (şi acum ne mândrim, din perspectiva celor aproape două milenii trecute de atunci, cu ”geanta latină” şi cu ”simbioza” dintre popoarele dac şi roman) şi, tot la fel, deşi am încasat-o zdravăn în primul război mondial, am reuşit, în final, să facem marea unire de la 1 decembrie 1918.

Nu-i e de mirare că victoriile care ne-au dărâmat sau înfrângerile din care am ieşit cu bine au născut şi expresii noi. ”Am înfrânt!” este una dintre ele (nu mai e cazul să o detaliem, mulţumim domnule Geoană), căreia eu i-aş adăuga pe ”Ne-au învictorit!”, ca definiţie pentru o victorie după care, nu se ştie prea clar de ce, te bufneşte plânsul şi îţi vine să te dai cu capul de pereţi.