Se afișează postările cu eticheta criză. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta criză. Afișați toate postările

joi, 20 februarie 2014

Comerţul în România: după 24 de ani

Prin 1990, când eram student la Braşov, un coleg de cameră s-a întors victorios din oraş, arătându-ne, mândru, noua pereche de pantaloni – la modă atunci - pe care tocmai şi-o cumpărase. ”De unde i-ai luat?”, l-am întrebat. ”De la Metalo-Chimica de pe Republicii”, ne-a răspuns. Era pe atunci o perioadă de boom economic în care vechile magazine de stat, luate în locaţie de gestiune, îşi diversificau produsele de pe raft fără să mai ţină cont de specificul anterior al unităţii comerciale. Aşa că era foarte firesc să găseşti pantaloni la ”Metalo-Chimica”, ţigări la patiserie, cosmetice la ”Încălţăminte” sau sendvişuri la agenţia Loto-Prono.

Ieri am trecut prin Winmarkt (fostul magazin Cozia) din centrul Râmnicului: la etajul doi (parcă doi era, pentru că magazinul ăsta are cel mai cretin sistem de acces pe care l-am văzut vreodată: una din intrările de la parter te obligă să treci printr-un magazin DM, iar dacă o foloseşti pe cealaltă, trebuie să urci pe scări până la etajul doi pentru ca apoi să cobori, numai cu liftul, până la etajul întâi; iar dacă vrei să cobori cu scara rulantă, o poţi face doar de la etajul unu la parter, între care există singura rulantă descendentă; altfel, toate celelalte doar urcă, până la ultimul etaj) am intrat din întâmplare într-un magazin înghesuit într-un colţ. Şi care avea de toate: reproduceri grosolane de tablouri, siguranţe, condensatori şi nişte tranzistori, cabluri electrice de diverse culori şi dimensiuni, corpuri de iluminat, scule de grădinărit, vaze şi alte decoraţiuni, ceva mercerie şi multe altele, ascunse prin rafturile aşezate complet aiurea.

După 24 de ani de economie haotică, inflaţie bezmetică, o denominare exclusiv aritmetică şi o criză care pare că nu se mai termină, comerţul cu amănuntul s-a întors la cel practicat în anii ’90. Doar că motivaţiile sunt altele: dacă atunci comercianţii căutau să-şi mărească profitul experimentând libertatea de a-şi dezvolta afacerea aşa cum aveau chef, astăzi magazinele au ajuns să vândă de toate numai să mai poată prinde câte un client şi să supravieţuiască, astfel, de la o zi la alta, de la o lună la următoarea, de pe un an pe celălalt.

joi, 7 martie 2013

Criza ”mondială” privită din buricul pământului

Când a început criza asta şi a ieşit preşedintele Băsescu să anunţe tăierile de la bugetari (nici acum nu-mi pot şterge din minte felul în care din spusele preşedintelui răzbătea un fel de satisfacţie, un fel de ”sic!” rânjit), printre colegii mei, funcţionari publici la o primărie de municipiu reşedinţă de judeţ, a fost un moment de real amuzament. Preşedintele a vorbit de ăia 25% tăiaţi din salariu, dar şi de eliminări ale altor beneficii de bugetari – tichetele de vacanţă, indemnizaţia de hrană şi de îmbrăcăminte, bonuri de masă, al treişpelea salariu – de care noi, cel puţin, deşi tot bugetari, habar n-aveam că există. Dar aflam, din gura preşedintelui Băsescu, că cineva, tot bugetar, se bucura de astfel de beneficii şi că urma să rămână fără ele. ”Păi noi suntem de mult în criză” - a fost prima concluzie care mi-a venit în minte, după care m-am liniştit, am început să lucrez mai mult, m-am lăsat de fumat şi, mai greu sau mai uşor, am dus-o mai departe (cel puţin până acum).

Am făcut introducerea asta la auzul - repetat până la obsesie - al sintagmei ”criza economică mondială”. Care mondială? De acord, în SUA e nasol şi în Europa cam mai toate scârţâie, imaginea de ansamblu fiind aceea din desenul ăla animat în care un vapor stă să se scufunde, iar motanul Tom (parcă el era, din ce mai ţin minte), nu mai pridideşte să astupe o gaură că apare imediat o alta. Dar restul lumii? China nu pare a fi în criză, India arată acum la fel ca acum un deceniu, tigrii asiatici n-or mai fi la fel de fioroşi, dar nici mâţe blânde n-au devenit, cât despre Africa... acolo oricum e o altă planetă. În vreo trei sferturi de lume lucrurile se întâmplă la fel acum, în mijlocul crizei (sau în post-criză sau în recesiune reloaded sau cum naiba s-o mai numi) la fel ca acum cinci ani, când nimeni nu avea habar de ea.

Aici, la noi, criza, dar şi alte fapte – economice, sociale, politice – sunt privite prin lentila euro-atlantică, devenind astfel cele mai mari, cele mai grave, cele mai importante. Dar care este relevanţa lor pentru un african? Sau pentru un rus? Sau pentru un peruan? Toţi aceştia – la fel ca şi colegii mei, funcţionari publici ai unei primării de municipiu reşedinţă de judeţ – erau într-un soi de criză de când se ştiu. Iar ”criza” care afectează Statele Unite şi Europa e doar un fel de moft în minus la unii care oricum aveau prea multe.

Criza ”mondială” ţine de o percepţie de tip ”buricul pământului”, evidentă şi la europeni şi la americani. În rest, lumea se învârte mai departe după legile vechi. Şi recunosc că am devenit un pic mai optimist scriind toate acestea.

vineri, 6 iulie 2012

Criză spaniolă


De trei zile în Sighişoara, aud vorbindu-se în jurul meu numai spaniolă: tineri, bătrîni, copii şi adolescenţi se salută pe la toate colţurile cetăţii cu !Hola! de parcă ar fi la plimbare pe cea mai circulată avenida a Madridului sau pe Ramblas-ul Barcelonei. Ştiu în acelaşi timp, de la atoatecunoscătorul televizor, că Spania e în mare criză, că-i scade ratingul cu aceeaşi viteză cu care creşte Euro la noi, că băncile sunt naţionalizate ca să fie scăpate de prăbuşire şi multe alte grozăvii. Şi mă întreb: cum naiba se împacă toate astea?

Apoi găsesc în sinea mea o explicaţie: tocmai pentru că sunt în criză, spaniolii au dat năvală în România; altfel, dacă ar fi fost vremuri normale, şi-ar fi făcut probabil vacanţele pe unde se duc de obicei: Thailanda, Monte Carlo, Indonezia, Miami, Roma şi altele la fel. Parafrazându-l pe Nae din ”Situaţiunea” lui Caragiale (”Ştii ce-ar trebui la noi? O tiranie ca în Rusia”) pot spune liniştit că românilor tare le-ar prinde bine o criză, aşa ca-n Spania: în felul ăsta, am trăi şi noi un pic mai bine.

luni, 23 ianuarie 2012

Falimentul de bun augur

Eu ştiu exact când ne va fi mai bine. Nu atunci când îmi va spune vreo statistică la nivel european. Nu când voi fi anunţat că a crescut exportul pentru al treilea trimestru consecutiv. Şi nici când se va reduce deficitul bugetar... sau datoria publică... sau va creşte pib-ul...

Eu voi ştii că ne este mai bine atunci când în oraşul în care trăiesc nu vor mai fi atât de multe magazine ”second-hand”, case de schimb valutar, amanet-uri, farmacii, tonete cu vânzători de bilete bingo, ”xerox”-uri, oficii Western Union Transfer şi magazine ”38”. Pentru că asta va însemna că nu mai suntem atât de săraci încât să nu ne putem permite să ne cumpărăm haine noi. Va însemna că avem încredere în banii româneşti şi nu vom mai prefera euro sau dolarii pe care să îi schimbăm la nevoie. Va mai însemna că, pentru a trece peste un eveniment neaşteptat, sau doar pentru a o putea duce de la o pensie la alta, de la un salariu la altul, nu mai trebuie să ne punem la bătaie puţinele bijuterii de aur pe care le avem. Va mai fi un semn şi că nu mai suntem la fel de bolnavi şi dependenţi de medicamente şi reţete compensate. Va însemna că nu mai suntem cuprinşi de disperare într-atât încât să ne închipuim că ieşirea noastră din mizerie poate veni de la un carton de bingo violet, roz, portocaliu sau albastru. Va însemna că nu vom mai lupta, zi de zi, cu o birocraţie atotcuprinzătoare, care ne cere pentru fiecare drept ce ni se cuvine, un maldăr de hârtii. Va mai fi şi semnul că depindem mai puţin de banii trimişi de copiii sau părinţii - din ce în ce mai puţini - care lucrează în străinătate. În fine, va însemna şi că putem să ne cumpărăm şi altceva decât produse ieftine şi de calitate proastă.

Va fi prima oară când falimentul unor afaceri va fi un semn de schimbare în bine.