Pe un post TV, acum câteva zile, o crainică anunţă uşor entuziasmată că, uite!, suntem şi noi fruntaşi la ceva pe Europa, nu doar în coada clasamentelor... si continuă cu datele unui eurobarometru, parcă, în care ocupăm locul II pe continent la dorinţa de învăţare a unor limbi străine. Ştirea migrează apoi spre interesul românilor pentru limba germană (?), după care în cadru apare o domnişoară care spune că acestă limbă i se pare de viitor, mai ales în contextul în care ar vrea să lucreze, mai încolo, în Germania. Este şi momentul în care ştirea asta pozitivă alege să emigreze şi ea, lăsându-ne cu informaţia de bază că, oricum ai da-o, tot mai bine e dincolo.
Alles Gute!
Se afișează postările cu eticheta politică. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta politică. Afișați toate postările
luni, 17 decembrie 2018
joi, 2 februarie 2017
Gambitul PSD: Guvernul şi-a făcut datoria, guvernul poate să moară
Eu cred că
Guvernul îşi va da demisia în următoarele 9 zile.
Este modul în care PSD va înţelege să răspundă (!) presiunilor străzii: îi va sacrifica pe
anonimii plasaţi fără nici un fel de temei de competenţă în fotoliile
ministeriale, nişte simpli pioni care au putut fi daţi la schimb pentru o Ordonanţă
care îl absolvă pe Dragnea & Co. de procese şi alte bătăi de cap penale.
Dragnea deja s-a spălat pe mâini în ceea ce priveşte
ordonanţele nocturne: ”Eu nu sunt la
Guvern. (…) Şi eu m-am uitat cu foarte multă curiozitate, după ce m-am întors
din America ,
n-am înţeles foarte mult, exact ce vor sa facă (…). Nici nu am vorbit cu ei şi
nici nu vreau să vorbesc cu ei acest lucru”. Premierul Grindeanu deplânge
deturnarea ”protestului paşnic”,
pentru care nutreşte ”respect”, de către
”grupări” violente, iar miniştrii
care şi-au dat demisia după protestele de miercuri seara au făcut-o doar pentru
îmbunătăţirea imaginii de ansamblu şi nu pentru că ar fi fost înşelaţi în
aşteptări de guvernul lor. Până şi jurnalele de ştiri ale Antena 1 au
început să prezinte cât de cât obiectiv protestele din întreaga ţară .
Strategia de tip ”Capul lui Moţoc vrem!” este soluţia şi
pentru că, odată demis, noul Executiv interimar (de fapt acelaşi), nu va mai
avea dreptul legal de a emite sau abroga ordonanţe de urgenţă.
Probabil că demisia se va întâmpla în acest week-end, în consecinţa şi a şedinţei Comitetului Executiv Naţional al PSD de azi, astfel
încât luni, noul vechi Executiv va avea doar statut de ”interimar”, iar pe la
jumătatea săptămânii viitoare, când termenul de 10 zile va deveni o simplă
amintire, proaspăt ”curăţitul” Liviu Dragnea va prezenta preşedintelui Iohannis
o nouă propunere de prim-ministru.
miercuri, 21 decembrie 2016
Logic...
După ce, în campania electorală, una din săbiile agitate vehement împotriva USR de către prietenii PSD-ALDE-ului a fost densitatea mare a numelor alogene aflate pe listele pentru parlament ale ”salvatorilor României” (pe filiera Soros - Johannis - Cioloş, evident!), iată că propunerea PSD pentru prim-ministru este o româncă get-beget de-a noastră: Sevil Shhaideh, de orgine turcă şi musulmană.
Asta ce filieră mai e: Erdogan - Putin & Co?
Asta ce filieră mai e: Erdogan - Putin & Co?
joi, 24 martie 2016
De ce nu va începe (cel puţin deocamdată) un al treilea război mondial
”Război!” Unul
dintre cuvintele cele mai frecvente în ultimele luni. Fie că e vorba de
atentatele ISIS în Europa (Paris – anul trecut şi Bruxelles – acum câteva
zile), fie de acelaşi Califat islamic în conflict cu toţi în zona Siria-Irak,
fie de anexarea Crimeei de către Rusia, fie de ameninţările Coreei de Nord la
adresa tuturor...
Suntem, cu
adevărat, în pragul unui al treilea război mondial? Să începem să ne facem
provizii şi adăposturi sub casă? Asta în cazul în care s-ar mai putea ieşi, în
viaţă, dintr-un astfel de conflict...
Cred, totuşi, că
nu sunt motive de îngrijorare. Un al treilea război mondial nu va veni – cel
puţin nu acum – pentru un motiv destul de simplu: o astfel de conflagraţie ar
împuţina serios efectivele mondiale de... clienţi. Cu efecte negative, pe toate
planurile, asupra economiei, comerţului şi banilor (indiferent de forma pe care
o îmbracă).
Prin Evul Mediu
conflictele erau, în principal, de natură religioasă. În secolul XIX şi XX,
conflictele au fost naţionaliste: patriotismul dădea în clocot, iar graniţele
stabilite până atunci erau aruncate cu tenacitate în aer. Din secolul XXI,
conflictele au devenit comerciale. Criza din 2008 a fost un astfel de război.
Mondial. Războiul cu ISIS este puternic motivat economic şi de petrolul de subt
pământurile stăpânite de jihadişti. O Crimee rusească poate fi descifrată nu
doar militar, ci şi din perspectiva unei ruble în căutarea forţei pierdute.
Sunt, e adevărat, şi excepţii: Coreea de Nord, stăpânită de un nebun.
Economia mondială
este la acest moment pe o pantă în care nu mai satisface nevoi, ci trebuie să
creeze alte nevoi pentru a putea vinde produse care să le satisfacă. E evident
că are nevoie de noi ”beneficiari” ai acestor nevoi, de noi clienţi.
Industria de
armament – care, la un moment dat, a reprezentat o parte însemnată a economiei
mondiale –, cu utilizarea ei în războaie mai mici sau mai mari, are marele
dezavantaj că, după un timp, rămâne fără clienţi. E ca o căpuşă care îşi omoară
gazda; nu e deloc rentabil, în primul rînd pentru căpuşă. Dacă cineva îţi cumpără
un pistol sau o grenadă, ai un client mulţumit, dar şi vreo alţi câţiva morţi
şi, deci, într-o serioasă imposibilitate de a-ţi mai deveni vreodată clienţi. Nici
reconstrucţia de după un conflict armat nu mai e profitabilă: cine să mai stea
în noile blocuri construite, cine să mai cumpere în noile supermarketuri
ridicate, cine să mai conducă maşinile, de acasă şi până la serviciu, dacă ai înjumătăţit
populaţia într-un conflict armat?
În Africa, de
exemplu, unde sărăcia îi ţine pe locuitori la o distanţă apreciabilă de
statutul de clienţi, războaiele se desfăşoară fără nici o oprelişte. Industria
de armanent prosperă şi, în urma ei, mai aflăm dintr-o informaţie expediată în
calupul de ”ştiri pe scurt” că au mai murit câteva zeci de mii de africani
într-o ţară pe care 90% dintre europeni sau americani nu o pot identifica pe o hartă.
Astfel că, în mod
ironic, după ce a dat de pământ cu comunismul şi idealurile sale, economia
capitalistă s-a trezit că cel mai important capital al ei rămâne tot omul – mă rog,
clientul. Fără el, degeaba se produce, că nu are cine să cumpere. Aşa că al
treilea război mondial va mai aştepta. Atât timp cât mai avem bani prin buzunare,
cât vom cumpăra lucruri, cât vom folosi servicii şi cât ne vom hrăni cu
mâncarea lor, sunt şanse destul de mari să fim lăsaţi în viaţă.
miercuri, 1 aprilie 2015
Unirea Basarabiei cu ţara (sau ”Hora Unirii” pe stil nou)!
Gata, în sfârşit ne-am unit cu Basarabia, iar patria mumă este iar întreagă în hotarele sale!
Cel puţin din punctul de vedere al infracţiunilor comise de rude ale foştilor preşedinţi: fiul fostului preşedinte moldovean, Petru Lucinschi, a învârtit ”hora frăţiei” (cum zice şi la poezia lui Alecsandri) cu ginerele fostului preşedinte român, Traian Băsescu, într-un dosar DNA de trafic de influenţă şi şantaj. ”Măi muntene, măi vecine”, i-o fi zis Lucinschi soţului Ioanei Băsescu, ”vino să te prinzi cu mine” (chestia e că versul ăsta l-a auzit şi DNA-ul, care i-a prins pe amândoi), că ”unde-i unul nu-i putere”, pe când ”unde-s doi, puterea creşte”.
La câţi descendenţi - direcţi sau prin alianţă - mai are fostul preşedinte Traian Băsescu, n-ar fi exclus să ne unim, tot în felul de mai sus, şi cu Ţinutul Herţei, Cadrilaterul sau cu Valea Timocului, ”Şi să vadă sfântul soare / Într-o zi de sărbătoare / Hora noastră cea hoţească / Pe câmpia românească!”.
Aferim!
Cel puţin din punctul de vedere al infracţiunilor comise de rude ale foştilor preşedinţi: fiul fostului preşedinte moldovean, Petru Lucinschi, a învârtit ”hora frăţiei” (cum zice şi la poezia lui Alecsandri) cu ginerele fostului preşedinte român, Traian Băsescu, într-un dosar DNA de trafic de influenţă şi şantaj. ”Măi muntene, măi vecine”, i-o fi zis Lucinschi soţului Ioanei Băsescu, ”vino să te prinzi cu mine” (chestia e că versul ăsta l-a auzit şi DNA-ul, care i-a prins pe amândoi), că ”unde-i unul nu-i putere”, pe când ”unde-s doi, puterea creşte”.
La câţi descendenţi - direcţi sau prin alianţă - mai are fostul preşedinte Traian Băsescu, n-ar fi exclus să ne unim, tot în felul de mai sus, şi cu Ţinutul Herţei, Cadrilaterul sau cu Valea Timocului, ”Şi să vadă sfântul soare / Într-o zi de sărbătoare / Hora noastră cea hoţească / Pe câmpia românească!”.
Aferim!
luni, 16 februarie 2015
Elenele Udrea
Cu ochii lipiţi
de arătătorul cu care Elena Udrea îşi dojenea nasul, în timp ce îşi băteau
capetele ca să descifreze ce dracu’ o mai însemna şi asta, puzderia de comentatori care a umplut studiourile televiziunilor
în ultimele zile a trecut cu vederea simptomele de patologie încă neelucidată pe
care fosta ministră şi actuala inculpată a început să le manifeste plenar. După
declicul produs de cererile DNA de încuvinţare a arestării, Elena Udrea nu mai
vorbeşte despre sine în termeni de ”pe mine, mă, -m”; nu, eul martirizatei
Elena Udrea este tratat de aceeaşi Elena Udrea la respectuoasa persoană a
treia, precum ceva mult prea măreţ pentru a fi închis într-o mundană carapace
blondă. ”Un parlamentar al României, Elena Udrea, este pus la stâlpul
infamiei”, zicea Elena Udrea în plenul Legislativului... şi tot ea, tot atunci:
”ce se întâmplă azi nu are legătură cu Elena Udrea”, întrebându-se, totodată, ”de
ce se cere arestarea Elenei Udrea?”, pentru ca să încheie apoteotic, la ieşirea
”reţinută” de la DNA: ”Puteţi pune cătuşe Elenei Udrea, dar...”.
(Mulţimea asta de
Elene ar putea explica de ce avocatul ei zice că în celula în care aceasta îşi
consumă arestul preventiv e cam înghesuială!)
O parte uimire că
aşa ceva i se poate întâmpla chiar şi unei zeiţe obişnuite doar cu aerul
rarefiat al sferelor înalte ale puterii, o parte frică atavică, ceva teatru
ieftin de demimondă, menit să impresioneze firile mai plăpânde plus mult, mult,
mult orgoliu de factură demiurgică – cam asta e mixtura care a dus la
dedublarea Elenei Udrea* din ultima vreme.
Se spune că dacă
vrei să afli cum e un om, e de ajuns să îi dai putere. La fel de adevărat e
însă că şi atunci când sunt ameninţaţi că li se ia puterea ce le-a fost dată pe ochi frumoşi şi inimi zburdalnice, aceiaşi oameni rămân dintr-o dată goi-goluţi (vezi şi V. Vosganian, de exemplu), dezbrăcaţi de
toate sclipicioasele aparenţele numai bune de luat ochii proştilor, dumnezei închipuiţi, cu fricile răzbătând prin stratul gros de fond de ten şi ieşindu-le prin toţi porii.
________________
* fenomen, de alfel, întâlnit şi la alte personaje, unele chiar de prin
urbea noastră şi care au în comun cu EU nu doar acuzaţii/condamnări de la DNA.
joi, 21 august 2014
Traian Băsescu - final de carieră politică
Nu comentez politică: nu merită, e neproductiv şi îmi e prea scârbă. Dar gestul făcut de preşedintele Traian Băsescu de a renunţa la susţinerea lui Cristian Diaconescu, ca prezidenţiabil al PMP, în favoarea Elenei Udrea este mult prea important pentru a fi trecut cu vederea. Şi asta din două motive:
1. Încă preşedintele Traian Băsescu şi-a semnat, prin această asumare, ieşirea din viaţa politică. Un Cristian Diaconescu susţinut făţiş de Traian Băsescu în campania pentru prezidenţiale ar fi fost un proiect politic de un oarecare succes, fanii preşedintelui putând face transferul de simpatie de la unul la celălalt; ca atare, şi prestaţia politică post-prezidenţială a lui Traian Băsescu (şi implicit a PMP-ului, în care s-ar fi înrolat în secunda doi de după plecarea pe uşa Palatului Cotroceni) ar fi avut un viitor. Aceiaşi fani, însă, nu vor reuşi, din raţiuni mult prea evidente, să facă transferul şi în cazul Elenei Udrea, ambiţioasa blondă transformându-se astfel într-o piatră care, legată de gâtul carierei politice a protectorului, o va duce la fund pentru totdeauna.
2. Această susţinere, însă, limpezeşte zona de prezidenţiabili de ”dreapta”: dacă până la acest moment se vorbea de o tripleta de candidaţi ce-şi disputau cam acelaşi bazin electoral - Iohannis, Diaconescu, Macovei - de aici înainte lucrurile se împart doar la doi (Iohannis şi Macovei), Elena Udrea nemaicontând în această ecuaţie.
1. Încă preşedintele Traian Băsescu şi-a semnat, prin această asumare, ieşirea din viaţa politică. Un Cristian Diaconescu susţinut făţiş de Traian Băsescu în campania pentru prezidenţiale ar fi fost un proiect politic de un oarecare succes, fanii preşedintelui putând face transferul de simpatie de la unul la celălalt; ca atare, şi prestaţia politică post-prezidenţială a lui Traian Băsescu (şi implicit a PMP-ului, în care s-ar fi înrolat în secunda doi de după plecarea pe uşa Palatului Cotroceni) ar fi avut un viitor. Aceiaşi fani, însă, nu vor reuşi, din raţiuni mult prea evidente, să facă transferul şi în cazul Elenei Udrea, ambiţioasa blondă transformându-se astfel într-o piatră care, legată de gâtul carierei politice a protectorului, o va duce la fund pentru totdeauna.
2. Această susţinere, însă, limpezeşte zona de prezidenţiabili de ”dreapta”: dacă până la acest moment se vorbea de o tripleta de candidaţi ce-şi disputau cam acelaşi bazin electoral - Iohannis, Diaconescu, Macovei - de aici înainte lucrurile se împart doar la doi (Iohannis şi Macovei), Elena Udrea nemaicontând în această ecuaţie.
luni, 4 august 2014
România - factor de creştere accelerată în regiune... aşteptăm premiul!
Eu zic că România
merită să primească un premiu. Şi anume cel de accelerare a dezvoltării
regionale în zona din Europa în care ne aflăm. Pe bune – chiar merităm! Şi iată
şi de ce:
E clar? Este. Aşteptăm aşadar premiul bine-meritat, să murim cu el pe
piept, jecmăniţi şi batjocoriţi, dar bucuroşi că, pe banii noştri, suntem
vegheaţi la catafalc de mândre ţări, cu mult mai de bun-simţ decât a noastră.
1. Când am
crescut TVA-ul de la 19 la 24%, românii de pe la periferiile ţării au luat cu
asalt supermarketurile din Ungaria, din Bulgaria, ba chiar şi magazinele din
Serbia sau din Basarabia, unde au găsit mâncare mai ieftină şi chiar (zic unele
guri rele de tot) mai bună. Nu a înseamnat asta creştere economică pentru
vecinii noştri? Ba da!
2. Când am pleznit-o
cu taxa de mediu sau de timbru sau dracu’ mai ştie ce alte nume a avut, cu
valoare mai mare decât maşina luată din străinătate pe care voiai să o
înmatriculezi, ce au făcut românii?: şi-au înmatriculat maşinile, pe taxe mult
mai mici, la vecinii bulgari. Nu a însemna asta creştere economică pentru ei?
Ba da!
3. Când ne-a
lovit guvernul Ponta cu supraacciza la combustibil de 7 eurocenţi pe litru, ce
s-a întâmplat? Adică ce altceva s-a mai întâmplat în afara de pierderile de 11
mil. de euro/lună (în loc de câştigurile aşteptate de 50 mil. euro/lună) înregistrate
la buget? Şi în afară de faptul că şi banii ăia astfel strânşi nu se mai duc la
finanţarea autostrăzilor, ci la compensarea reducerii de CAS? S-a întâmplat că
românii îşi fac plinul la rezervor pe la vecini (fie ei unguri, basarabeni sau
bulgari); nu înseamnă asta creştere economică pentru ei? Ba da!
Tot din ciclul
ăsta se cuvin menţionate şi serviciile scumpe şi proaste de pe litoralul
românesc al Mării Negre (ceea ce a dus la turişti români în creştere în
Bulgaria vecină), sau din staţiunile montane de pe Valea Prahovei (cu efect în
sejururi de iarnă ale românilor fie în Tirol - Austria, fie în Bansko – Bulgaria).
luni, 26 mai 2014
Eu votez cu wc-ul!
Într-una din intersecţiile mari ale Râmnicului, publicitatea
stradală la un model de toaletă şi – de cealaltă parte - un poster electoral pentru
europarlamentare fixează două repere diametral opuse ale acestor vremuri,
interpretabile în multiple feluri: dispozitivul care te ajută să elimini
rahatul şi politicienii care mânâncă rahat de fiecare dată când apar la
televizor; fundurile fericit-laxative şi feţele tâmp-electorale; purgaţia uşurătoare şi constipaţia politică; excrementele de care scapi atunci când
tragi apa şi murdăria care te împroaşcă zi de zi. Într-o ţară de rahat, populată
majoritar de căcăreze, alăturarea aceasta ţine de un firesc al timpului şi
locului.
Oricum, între cele două oferte, eu votez cu wc-ul!
Oricum, între cele două oferte, eu votez cu wc-ul!
miercuri, 26 februarie 2014
La capătul cercului
Deşi în general
îmi e silă să ascult/urmăresc/scriu despre politică, acum nu mă pot abţine:
Ăştia chiar ne cred proşti!
Aflat în
opoziţie, Partidul Democrat Liberal, partid de ”dreapta”, compătimeşte Partidul
Naţional Liberal, tot de ”dreapta”, pentru concubinajul guvernamental cu Partidul
Social Democrat, partid de ”stânga”, care l-a deturnat, astfel, doctrinar de la
liberalism înspre socialism.
![]() |
| Guvernul PSD-PNL 2012 |
Acelaşi Partid Democrat
Liberal – de ”dreapta”, dacă mai ţineţi minte din paragraful anterior – nu a
avut însă nici o problemă să guverneze alături de Partidul (de ”stânga”) Social
Democrat în 2008, într-o alianţă la fel de ”firească” precum cea care stă să se
spargă acum.
![]() |
| Guvernul PDL-PSD 2008 |
Ca să închid
cercul, trebuie să precizez că vorbim de partidul care, pe vremea când era doar
Partidul Democrat (fără Liberal), adică în 2004, era de ”stânga” (membru al
Internaţionalei Socialiste) şi era în Alianţa ”DA” cu Partidul Naţional Liberal
– de ”dreapta” - pe care, probabil, îl ”deturna” doctrinar de la liberalism
înspre socialism.
![]() |
| Guvernul PD-PNL 2004 |
luni, 27 ianuarie 2014
Ţara e din nou întreagă!
În mod simbolic, România s-a reîntregit pe 24 ianuarie, la 155 de la unirea principatelor: la manifestările de la Iaşi, oamenii i-au huiduit în mod egal şi pe Ponta, şi pe Antonescu, şi pe Băsescu! Atâţia ani am fost separaţi în simpatii, pentru ca de-abia acum să fim un întreg, animat de o ură sinceră şi sănătoasă. Aştept, în consecinţă, viitorul consorţiu mediatic între Antena 3 şi B1TV, precum şi nunţile Andreei Pora cu Mihai Gâdea, a lui Robert Turcescu cu Dana Grecu şi (hai să fim open-minded) a lui Radu Banciu cu Mircea Badea.
luni, 16 septembrie 2013
Margarină Delma cu unt
În anii care au
urmat lui 1989, ”moda” alimentară includea, obligatoriu, în hrana zilnică
celebra margarină. Dintr-odată, untul – pe care oricum uitasem cum mai arată în
ultima parte a ”epocii de aur” – devenise ceva desuet, cam cum era Brifcor pe
lângă occidentala Coca-Cola. Diversele mărci de margarină s-au tot ”bătut”
între ele, fie cu promoţii cu cd-uri cu lecţii de dans (”Rama”) sau cu muzica
lui Ştefan Bănică Jr. (”Delma”), cu premii în electrocasnice (”Linco”, ”Delma”),
ori cu concursuri de reţete de prăjituri (”Unirea”), fie au făcut apel la
tradiţie (margarină ”Bunătăţi de la Bunica” - asta e din ciclul ”parizer tradiţional
românesc”!!), sau la rezonanţa nemţească - că de!, nemţii nu fac lucruri
proaste (”Fruhstuck”), fie au transformat-o în medicament pentru inimă (”Becel”
– se dă pe reţetă?), ba au reuşit chiar să bage în rahat şi una din puţinele
vedete adevărate ale românilor (scandalul Nadia Comăneci – ”Rama”). Oricum, pe
toate canalele la îndemână, s-a proclamat superioritatea margarinei în faţa
untului, văzut ca o cauză a colesterolului şi, de aici, al unui alai de boli,
care mai de care mai mortale.
Iată însă că după
toate astea, Delma vine şi lansează produsul ”Delma cu unt”. Adică cum? După ce
te lauzi că eşti mai bun şi mai sănătos decât untul, lansezi un produs în care
incluzi chiar blamatul produs? Şi cu colesterolul şi cu grăsimile saturate cum
rămâne? Cum?
joi, 11 aprilie 2013
Generozitate prin hotărâre de guvern
Sunt convins
că există la acest moment un băimărean care se bucură că bucureştenii vor putea
avea în viitorul nu prea îndepărtat încă o magistrală de metrou făcută cu banii
de la Guvern – adică şi ai lui. Iar bucuria asta îi mai stâmpără necazul pe
care l-a avut atunci când s-a internat la spitalul din oraş şi a trebuit să-şi
cumpere singur toate medicamentele, perfuziile, tifonul şi leucoplastul, pentru
să i s-a spus că farmacia spitalului e goală din lipsă de fonduri.
De
asemenea, sunt sigur că un sucevean a exultat de fiecare dată când a auzit că
Guvernul sprijină, şi cu banii lui, achitarea datoriilor pe care le are Oltchim-ul
falimentar(t) din Râmnicu Vâlcea. Sentimentul îl cuprindea mai ales când aştepta
cu orele la cozi vizarea carnetului de şomer, după ce firma privată la care
lucra a dat faliment pentru că ei nu i-a dat nimeni bani de la buget ca să
poată merge mai departe.
Şi în tot
acest timp, un teleormănean a fost foarte încântat că datoriile la utilităţi
avute de RADET şi de CFR au fost anulate prin hotărâre de guvern. E-adevărat că
a auzit vestea asta de la nişte pensionari care discutau pe băncuţa din faţa
blocului, deoarece pe televizorul din sufragerie s-a pus praful de când i-au
debranşat apartamentul pentru că nu a avut bani să-şi plătească factura la
curent electric. Le-a spus această veste seara şi copiilor care îşi făceau
lecţiile la lumina lumânării şi cu toţii s-au bucurat nespus.
Mă bucur că
există astfel de români, care apreciază minunatele lucruri ce se fac, din
banii lor, pentru alţii, de modul chibzuit în care aceşti bani sunt cheltuiţi
de conducătorii ţării. Sunt oameni deosebiţi: altruişti cu forţa şi generoşi
prin hotărâre de guvern. Iar bucureştenii care vor circula pe noua magistrală
de metrou, muncitorii de la Oltchim care îşi primesc salariile de la buget sau
directorii de la RADET şi CFR se gândesc tot timpul la ei şi le mulţumesc pentru
contribuţia lor, complet dezinteresată.
luni, 17 decembrie 2012
Noul program de guvernare
Cu mijloace perfid-subliminale, posturile de televiziune au început deja să ne inducă în subconştient, prin succesiuni anume alese de filme şi seriale, noul program de guvernare de după alegerile din 9 decembrie.
Iată-l! Vizionare plăcută!
Iată-l! Vizionare plăcută!
miercuri, 3 octombrie 2012
Băsescu cu nuplecabilitate
E singura explicaţie pe care o am pentru rămânerea la Cotroceni a preşedintelui Traian Băsescu şi după referendumul din iulie: a mâncat seminţe din acelea, cu ”nuplecabilitate”.
În schimb, când interimarului Crin Antonescu i s-a pus întrebarea laxativă ”tu cât timp petreci la...”, a răspuns ca ăia din reclama de la Leroy Merlin: ”puţin, foarte puţin”. Şi-a plecat.
În schimb, când interimarului Crin Antonescu i s-a pus întrebarea laxativă ”tu cât timp petreci la...”, a răspuns ca ăia din reclama de la Leroy Merlin: ”puţin, foarte puţin”. Şi-a plecat.
miercuri, 29 august 2012
Victorii fără izbândă şi înfrângeri triumfătoare
Suntem sub blestemul permanent al unor victorii ciunge,
incomplete, à la Pirus. Nu ştiu cine ne-a făcut-o, nu ştiu de când ducem în
cârcă povara asta, dar ştiu că tare ne mai urmăreşte. Am avut astfel de
”victorii” în luptele cu turcii şi tătarii invadatori, înaintea cărora otrăveam fântânile şi incendiam lanurile, încât
ăia, cu maţele ghiorăind şi cu gâturile uscate, făceau cale-ntoarsă, dar noi se
chema că am învins, chiar dacă nu apucam să dăm ochii cu duşmanul şi muream apoi
de foame şi de sete în bătătură. Am fost victorioşi şi în războiul de
independenţă din 1877-1878, deşi conflictul a fost pornit de ruşi împotriva
Imperiului Otoman, iar după ce s-a terminat tot tămbălăul, nu am primit tot ceea
ce ni se promisese. Am mai fost în tabăra victorioasă şi la finele celui de-al
doilea război mondial, dar victoria asta a fost totuna cu începutul îngenuncherii
complete a ţării în faţa sovietelor şi ne mai doare încă şi acum. Chiar dacă
”am învins!” - cum zbiera surescitat Mircea Dinescu - în decembrie 1989, la
două decenii şi mai bine încă nu ştim cum să numim ceea ce s-a întâmplat
atunci, cine au fost ”teroriştii” care au tras şi, în general, ce mama dracului
s-a întâmplat în zilele acelea. Tot o victorie strâmbă a fost şi ”eliberarea”
ziariştilor luaţi ostatici de teroriştii arabi, incident despre care s-a aflat
mai apoi că a fost rezolvat chiar de către cel care îl pusese la cale. Din
seria acestor paradoxuri, de dată mai recentă a fost menţinerea la guvernare a
unuia din guvernele Boc (mai contează al câtelea?) după o moţiune de cenzură pe
care PDL (temîndu-se că parlamentarii proprii vor vota împotriva guvernului lor)
a boicotat-o, demersul strângînd doar voturi ”contra”, însă insuficiente pentru
a da guvernul jos. În fine, ultima astfel de ”victorie” este reîntoarcerea la
Cotroceni a lui Traian Băsescu, prin invalidarea unui referendum în care
preşedintele suspendat a avut împotrivă 88% din voturile exprimate.
Dacă ne poate consola,
nici înfrângerile noastre nu au fost pe de-a-ntregul ”înfrângătoare”: ne-au
cotropit romanii, dar ne-au mai şi civilizat un pic (şi acum ne mândrim, din
perspectiva celor aproape două milenii trecute de atunci, cu ”geanta latină” şi cu
”simbioza” dintre popoarele dac şi roman) şi, tot la fel, deşi am încasat-o
zdravăn în primul război mondial, am reuşit, în final, să facem marea unire de
la 1 decembrie 1918.
Nu-i e de mirare
că victoriile care ne-au dărâmat sau înfrângerile din care am ieşit cu bine au
născut şi expresii noi. ”Am înfrânt!” este una dintre ele (nu mai e cazul să o
detaliem, mulţumim domnule Geoană), căreia eu i-aş adăuga pe ”Ne-au
învictorit!”, ca definiţie pentru o victorie după care, nu se ştie prea clar de
ce, te bufneşte plânsul şi îţi vine să te dai cu capul de pereţi.
luni, 25 iunie 2012
Vânătorească
Când tocmai mă pregăteam să sugerez locuitorilor
din Cornu să-l facă cetăţean de onoare pe Adrian Năstase – ca o consecinţă
normală a condamnării sale la doi ani de închisoare cu executare – fostul
premier, fostul candidat la preşedinţie, dar mereu actualul proprietar
multiimobiliar decide să cotească brusc de la firescul evoluţiei şi se împuşcă
într-una din bibliotecile proprietate personală. Intenţia, însă, eşuează
lamentabil - dar fericit, în fond - distrugând iremediabil, cu un glonţ şi două
găuri, faimoasa legendă de vânător desprinsă parcă din povestirile lui
Turgheniev. Departe de a fi nobil, gestul pare mai curând asemănător elevului
care înghite cretă pe furiş sperând că febra de după îl va
scuti de plictisitoarele ore de curs. Cât despre demnitate, ea ar fi însoţit probabil
imaginea unui Adrian Năstase purtându-şi trist şi martiric, vreme de doi ani de
zile, zeghea vărgată, dar nu poate nicicum fi asociată vânătorului cu zeci de
trofee la activ care n-a reuşit, de la o palmă jumate distanţă, să-şi
nimerească omuşorul.
marți, 29 mai 2012
Greţuri pluvial-electorale
Îmi este tot mai scârbă
de campania electorală. Mi se face tot mai greaţă să văd cum disperarea sau
foamea de putere sau frica de dispariţia puterii îi face pe unii să promită
lucruri pe care minima raţiune le cataloghează ca absurde. Probleme care trenează
de decenii îşi găsesc brusc, zilele ăstea, rezolvări ”pe termen scurt şi mediu”.
Oameni deştepţi, cu merite certificate de regulă de alţii de prin alte ţări şi
inexistenţi până acum pe agendele candidaţilor, devin brusc interesanţi pentru
alipiri aducătoare de popularitate. La polul opus, otrepele cu pretenţii
artistice din şoubizul autohton cunosc o nesperată revitalizare: foamea de circ
şi setea de bâlci le plimbă ca pe nişte moaşte pe scenele improvizate de prin
târguri, pieţe publice sau iarmaroace, de unde, printre play-back-uri, îndeamnă
prostimea matolită şi udă pân’ la oase să voteze cu una sau cu alta din paiaţele scoase la mezatul
electoral. E criză (adică, în traducere, nu sunt bani), dar oraşele s-au umplut
de bannere colorate, de panouri uriaşe şi de mii de afişe pe care famelici
membri de partid (numiţi, codificat, Organizaţia de Tineret) le lipesc spoind
cu aracet garduri, stâlpi, vitrine de magazine ”38”, staţii trafo, poduri sau
uşi de wc-uri. Toată lumea împarte brichete - de parcă vrem să devenim prima ţară
de piromani din lume - şi pixuri
inscripţionate cu nume şi partide, a căror utilitate se rezumă, în final, la extrasul
cerii din urechi sau la mâzgălitul plasticului mesei de la birtul comunal. Iar
ploile din ultimele săptămâni nu fac decât să arate, fără mască, ţara pe care
vor ei s-o câştige: noroioasă, mozolită, nefuncţională, zgribulită şi cu mucii-n
nas. Ghinionul candidaţilor: pe soare, până şi un rahat arată bine, dar pe
ploaia asta – care, inexplicabil, nu renunţă să spere că mizeria strânsă de ani
de zile se poate spăla doar cu apă – promisiunile lor arată exact cum sunt în
realitate: pleoştite, bălţate şi fetide.
Mai am de răbdat
mai puţin de două săptămâni; după care lucrurile se vor linişti. Nu neapărat
vor merge mai bine; dar măcar toată viermuiala asta linguşitoare se va sfârşi iar
toţi mesia ăştia închipuiţi, de care nu reuşesc să-mi feresc privirea decât în
spatele pleoapelor închise, se vor întoarce în cloaca de unde au izbucnit.
miercuri, 25 aprilie 2012
Zodia Şobolanului politic
Privind ultimele ştiri despre parlamentari ai PDL care anunţă plecarea din partid şi pripăşirea lor (ca urmare a - vezi Doamne! - unor nepotriviri doctrinare care i-au izbit taman la sfârşit de mandat) pe la alte formaţiuni politice, mai ”pe val”, aproape că îmi e milă de partidul (încă) la putere (pe care, altminteri, nu l-am simpatizat). Zodiacul chinezesc ar trebui, cred, adaptat pentru România: anul 2012 nu este anul Dragonului de apă, ci cel al Şobolanului politic. Care, atunci când vede că vaporul începe să ia apă (de bună seamă datorită şi ”ronţăielilor” pe care le-a prestat în ultimii patru ani), este primul care îi părăseşte pe cei datorită cărora a picotit, pe bani buni, în băncile de la Palatul Parlamentului sau în alte funcţii bănoase de la nivelul judeţelor sau primăriilor.
duminică, 22 aprilie 2012
Cromatică (eventual) electorală
Ce obţii dacă amesteci (mai vechiul) portocaliu cu (mai noul... dar tot aceeaşi Mărie) verde? Maro! Are sens... chiar unul mirositor.
Dar ce obţii dacă amesteci galben-albastru cu roşu? Negru. Noapte bună!
A bon entendeur, salut!
Dar ce obţii dacă amesteci galben-albastru cu roşu? Negru. Noapte bună!
A bon entendeur, salut!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)







