Se afișează postările cu eticheta Ardeal. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ardeal. Afișați toate postările

miercuri, 8 iulie 2015

Din Râmnic şi din Sighişoara

Parafrazând un titlu de tabloid: ”Anunţ de ultimă oră din Râmnicu Vâlcea: e sfârşitul!!!”

Trecând printr-un magazin cu articole second-hand nemţeşti dintr-o margine a Râmnicului (cartierul CPL) – mă duc acolo, cam o dată pe săptămână, ca într-un fel de muzeu, bucurându-mă de calitatea, ingeniozitatea şi graţia unor produse, chiar şi uzate, pe care altfel nu am unde să le văd; am şi cumpărat câte ceva de aici şi am şi scris despre asta – găsesc un fluturaş care anunţă în culori vii deschiderea în curând (chestiune de zile), la Complexul Winmark din centrul Râmnicului, a celui mai mare depozit second-hand din oraş. Ca să explic pentru cei care nu sunt din Râmic: Complexul Winmark este fostul Magazin ”Cozia”, adică un fel de Magazin ”Dumbrava” pentru Sibiu sau un ”Trivale” pentru Piteşti, deci un fel de standard al comerţului de sub Capela. Parţial şi din proastă administrare, dar preponderent ca urmare a situaţiei economice în picaj a oraşului, iată că un etaj al acestui complex comercial va ajunge să găzduiască un supermarket cu produse la mâna a doua. Mie, cel puţin, nu-mi mai trebuie alte statistici ca să îmi dau seama cum merg lucrurile în Râmnic: fluturaşul cu anunţul ăsta m-a lămurit – dar şi întristat – pe deplin.

• • •

Altfel

Am stat 4 zile în Sighişoara, la un târg; ultima jumătate de zi mi-am luat liber şi m-am plimbat prin Cetate, prin oraşul de la poalele dealului, ba chiar şi prin oraşul nou. Duminică fiind m-am oprit la Biserica Ortrodoxă ”Sfânta Treime” să mă rog şi să aprind câte o lumânare, deopotrivă pentru binele celor vii şi pentru odihna celor morţi. Nu am intrat în biserică – eram în pantaloni scurţi şi nu mi s-a părut potrivit să particip astfel la slujba de duminică – ci am rămas în pronaos, alături de alţi câţiva, ascultând fermecat corul de voci feminine, absolut deosebit. Am ieşit după ceva timp din biserică, constatând că, spre deosebire de bisericile ortodoxe din Râmnic sau de prin alte oraşe din sudul vechiului regat, slujba nu era transmisă, dogit, prin difuzoare şi în exteriorul bisericii (deşi cea de la ”Sfânta Treime” chiar merita datorită corului!), lângă zidurile lăcaşului de cult auzindu-se doar glasurile unor copii ce se jucau în parcul din jur şi curgerea doamoală a Târnavei Mari.












sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Într-un spital din Cluj

Senzaţia de altă ţară cu care am în comun doar spaţiul de tip Schengen (adică am ajuns acolo fără să fiu oprit la vreo graniţă) a fost totală în cazul vizitei în Cluj pe care am făcut-o zilele trecute, forţat de rezolvarea unei probleme de sănătate a mamei mele. Mai precis: o coronarografie cu montarea unui stent în baza unei trimiteri către Clinica Medicală 1 a Spitalului Judeţean Cluj şi a Universităţii de Medicină şi Farmacie din capitala Transilvaniei.


Sunt prea multe diferenţele dintre Râmnic şi Cluj văzute în doar două zile. Dar de cele referitoare la sistemul sanitar m-am lovit cel mai des. În primul rând, în spitalul din Cluj nu miroase ca în ”judeţeanul” din Vâlcea. Adică în cel din Cluj nu prea miroase a nimic, pe când în spitalul din Vâlcea, măruntaiele se revoltă la fiecare vizită în oricare din saloanele oricărei secţii. Mama a fost internată într-un salon de patru paturi, cu baie (chiuvetă, toaletă plus cabină de suş) proprie; pe uşa băii, un afiş: ”Persoanele internate au obligaţia să facă zilnic duş”. Apoi mâncarea servită bolnavilor internaţi în Clinica Medicală 1 din Cluj: mâncabilă, chiar gustoasă, şi cu carne! Corespondenta de la Vâlcea: nişte lături indezirabile, complet vegetariene, ca pentru pustnic cu clare tendinţe spre masochism. Ceaiul, la spitalul clujean, se toarnă în cana fiecăruia din termosuri mari; la Vâlcea, cănile se umplu cu polonicul, ceaiul scurgându-se de pe toate cănile bolnavilor în cazanul de dedesubt. Asta în ceea ce priveşte partea administrativă.

Cât priveşte serviciile medicale oferite, şi aici Clujul s-a dovedit a fi o ţară străină pentru mine: începând cu analizele de tot felul (mamei i s-au făcut două analize de sânge, un ECG şi un ecograf în cele doar 48 de ore cât a durat internarea, deşi venise cu rezultatele aceloraşi analize făcute cu doar câteva zile în urmă, acasă) şi cu faptul că se asigură medicamentele gratuit din farmacia spitalului (deşi mama le-a explicat asistentelor că, prevăzătoare, venise cu ele de la Vâlcea, medicamentele prescrise au continuat să îi fie aduse cu regularitate la pat, de trei ori pe zi), continuând cu prezenţa continuă – adică zi şi noapte - a doctorilor, a stagiarilor, a asistentelor, a infirmierelor, a studenţilor aflaţi în practică sau a profesorilor universitari şi terminând cu faptul că se explica în permanenţă, pe înţeles, orice procedură ce urma să fie aplicată, indiferent dacă era una importantă sau minoră. Şi mai ales tonul folosit de mai toţi: calm, încurajator, amabil. Cel mai bun dintre medicamentele de acolo!

Să precizez că, printr-un noroc, la Spitalul Judeţean din Râmnicu Vâlcea mama a ”nimerit” la un doctor bun (a terminat medicina în acelaşi Cluj!), care şi-a făcut bine treaba, dar care e nevoit să evolueze în acelaşi cadru îmbâcsit, mai bolnav decât bolnavii care apelează la el sperând la vindecare.

Nu am comparat o clinică privată, cu servicii de top, oferite contra cost, cu un spital de stat, cu servicii minimale, oferite gratuit. Nu am comparat un spital din străinătate cu unul din România. Nu am comparat prestaţia medicală a unui personal medical plătit cu mii de euro cu cea a unuia plătit cu echivalentul în lei a câtorva sute de euro. Ci am comparat două spitale, ambele făcând parte din aceaşi ţară, subordonate aceluiaşi minister şi încadrate aceleiaşi scheme de retribuire. Cum se poate ca la unii să fii tratat decent, iar la alţii să te simţi un intrus, a cărui boală deranjează şi a cărui suferinţă irită? Oamenii, profesionalismul lor, dorinţa de a-şi face meseria şi mult, mult bun-simţ fac din spitalul din Cluj ceva atât de diferit de Spitalul Judeţean din Râmnicu Vâlcea. În rest, sănătate!

vineri, 23 august 2013

Neterminări

Am fost pe 15 august, de Sfânta Maria (ziua fetiţei mele) într-un fel de excursie-cadou de o zi dincolo de munţi: am inclus în itinerar herghelia de lipiţani de la Sâmbătă de Jos, Mânăstirea Sâmbătă de Sus, Palatul de Vară Bruckenthal din Avrig (reşedinţa de vară a familiei) şi, bineînţeles, Sibiul, unde marcasem două expoziţii; una de pictură, a unui colecţionar privat, şi o alta de fluturi, plus o sesiune scurtă de shopping, cum îi stă bine unei domnişoare.

Să spun de la bun început că am avut parte de o vreme excelentă: înnorat mai tot timpul, dar fără ploaie, şi cu o temperatură de vreo 20 de grade, care pica numai bine după zilele caniculare de până atunci.

Una peste alta, sărbătoritei i-a plăcut pe unde am fost. Dar asta nu m-a împiedicat să nu observ, ca un cârcotaş ce sunt, în fiecare din locurile pe unde am fost, câteva lipsuri, câteva lucruri care nu erau cum trebuie.

În primul rând, la Herghelia de la Sâmbăta de Jos, am aflat că iepele erau duse, cu mânji cu tot, de câteva zile, la o păşune de sub munte. Am aflat asta după ce am plătit biletul de intrare. Am vizitat, cu toate acestea, rotunzii armăsari de prăsilă, mândria Hergheliei, care ne-au fost prezentaţi, pe rând şi competent, de un ghid. Am întrebat dacă nu există suveniruri pe care să le putem cumpăra spre aducere aminte a excursiei: orice – cărţi poştale, magneţi de frigider, calendare ş.a.m.d. Ni s-a spus că nu există aşa ceva, drept pentru care a trebuit să ne mulţumim cu fotografiile făcute cu telefoanele mobile.

De acolo am plecat către Mânăstirea Sâmbăta de Sus, una din cele mai frumoase din ţară, după părerea mea, dar şi - ca să fiu constant-răutăcios - o imagine fidelă a Bisericii Ortodoxe Române: o biserică mică, cam cât una de cartier modest, înconjurată de o structură administrativă impresionantă spre luxoasă. Drumul până la Mânăstire însă a fost o adevărată urcare pe Golgota, pentru că pe pajiştea de dinainte se întinsese un mare bâlci cu de toate. Am mers cu greu, încercând să nu ne pierdem unii de alţii, printre mese cu jucării chinezeşti, cărţi şi cd-uri cu părintele Arsenie Boca, corturi de kürtős kalács, cerşetori mutilaţi în cărucioare sau pe jos, grătare cu mici sfârâitori, chioşcuri cu icoane cu leduri mişcătoare şi mulţi, mulţi ţigani îmbrăcaţi de sărbătoare. Despre posibilitatea reculegerii în vreun colţ al mânăstirii, nici vorbă: singura zonă ceva mai liniştită a fost iazul din spate (pe care l-am descoperit acum mai mulţi ani), unde ne-am putut odihni câteva minute după drumul făcut până acolo şi înaintea celui de întoarcere.


Palatul de vară Bruckenthal din Avrig arată foarte bine în fotografiile de pe site-ul de prezentare. Însă odată ajuns acolo, imaginea nu mai este la fel de frumoasă, de rotundă (ca să rămân legat de stilul baroc). În primul rând că structura de la intrare, din stradă, este una abandonată complet, o butaforie doar. Grădina – frumoasă ca structură – este minimal (dar nu în sensul bun) întreţinută, deşi potenţialul ei este enorm. Oranjeria – singura structură funcţională – a fost lăsată din punct de vedere al decorării pe seama unui artist plastic – Laurenţiu Dimişcă – ce nu are nimic în comun cu stitlul clădirii. Pur şi simplu nu se potrivesc!  Las la o parte faptul că o porţiune mare din faţada Oranjeriei e sluţită de nişte vitrine de prezentare patiserie şi băuturi răcoritoare, că umbrelele de pe terasă sunt din cele date gratuit de firmele producătoare de bere sau că în mobilarea aceleiaşi terase am numărat cinci tipuri diferite de scaune şi mese. În rest, un ospătar timid şi de bun-simţ, preţuri mari şi multă linişte, tulburată doar de scârţâitul ventilatorului descentrat al unei vitrine Coca-Cola.

În fine, Sibiul, animat şi fermecător, aşa cum îl ştiam. Cu o scenă pregătită pentru un concert Ricky şi Elvin Dandel & Friends. Dar şi cu cele două muzee pe care le aveam în plan – Bruckenthal (”Casa Albastră” din Piaţa Mare) şi cel de Istorie Naturală – închise. Pe motiv că este 15 august, adică zi nelucrătoare la bugetari. Sunt, la rându-mi, bugetar, dar chestia asta chiar n-am înţeles-o: duminicile nu sunt tot zile libere, în care, însă, muzeele sunt deschise? Am parcurs dus-întors strada Nicolae Bălcescu, după care ne-am întors la maşină şi am plecat spre casă.

Se pare că până şi în Ardeal, sindromul acesta al neterminării, al incompletului îşi face simţită prezenţa. Nu suntem în stare să facem ceva bun cap-coadă: putem începe ceva interesant, îl putem duce mai departe, o bună bucată de drum, dar către final (pe principiul mucilor în fasole sau al ţiganului care se îneacă la mal) facem cumva să nu fie bine (ca să-l citez, pe dos însă, pe străjerul din Sighişoara). E ca şi cum ai bea un shake delicios, dar la final găseşti o muscă pe fundul paharului. Şi îţi strică tot cheful.

La întoarcere, pe Valea Oltului, mi-a căzut privirea pe câteva panouri aniversare ”Oltchim – 45 de ani”, din cele montate acum câţiva ani. Poate m-am înşelat totuşi: uite că pe ăsta, chiar am reuşti să-l ”terminăm”!

luni, 11 februarie 2013

Steaguri

Astăzi, pe blog, voi arbora steaguri. În semn de apreciere, în semn de recunoaştere sau de frumoase amintiri. Şi, sincer, chiar nu-mi pasă cât de legal sau ilegal va fi considerat gestul ăsta.

Voi arbora întâi steagul regiunii Salzburg (sau Salzburgerland), pentru că oraşul cu acelaşi nume care îi este capitală - şi în care s-a născut Mozart, ceea ce explică suficient frumuseţea muzicii sale - mi se pare cel mai aproape de sintagma ”oraş de poveste”.
 

Urmează steagul altei regiuni: Macedonia grecească. Pentru că în staţiunile de acolo (mulţi dintre cei care au decis că e impertinent de scump să meargă la mare pe litoralul românesc îmi vor da dreptate) turiştii sunt primţi aşa cum se cuvine: cu un zâmbet, cu amabilitate, cu preţuri mici şi cu mult, mult bun-simţ, mai tare decât orice logo frunzos promovat pe sute de mii de euro.

Cu apă-n gură (cum se spune) ridic pe catarg următorul drapel: cel al regiunii Boemia de Sud (Jihoceský), unde se află districtul České Budějovice, unde s-a făcut pentru prima dată berea Budvar. Una din cele mai bune beri băute vreodată. Na zdraví!

Ultimul drapel arborat este cel al Ţinutului Secuiesc: pentru palinca de pere făcută cadou de o gazdă de o noapte la o pensiune din Sovata, pentru preţurile mici ale produselor ungureşti (delicioase) vândute într-un magazin alimentar din centrul Odorheiului Secuiesc, pentru nefireasca (pentru mine - regăţean din Oltenia!) linişte de pe bulevardul principal al Târgu Mureşului într-o amiază de duminică şi pentru apele minerale gustoase din Borsec şi din Tuşnad.

duminică, 9 septembrie 2012

Où e l'Ardeal d'antant?

Gura de bun-simţ ardelenesc mi-a cam stat în gât odată cu parcurgerea drumului Sibiu – Mediaş – Sighişoara. Sub denumirea codificată de ”Reabilitare DN 14 Sibiu – Sighişoara” se ascund 80 de kilometri de şantier început în zeci de locuri, nefinalizat în nici unul, plin de semafoare (în varianta norocoasă) sau de dispariţii subite de bandă (evident, cea mai afectată de fenomenul ăsta este întotdeauna banda pe care mergi tu! – o nouă lege a lui Murphy) anunţate doar de un indicator de deviere sprijinit leneş chiar de gardul de protecţie al gropii. Parcurgerea lui ziua este un război al nervilor, iar noaptea – pură inconştienţă. Pour les connaisseurs: un remember al şantierului de ani de zile de pe drumul dintre Braşov şi intersecţia DN1 cu DN 7 de la Veştem e de ajuns pentru a vă da seama ce spun. Iar idioţii (deşi vienezi – despre care mărturisesc că nutream o admiraţie aproape fetişistă) de la Strabag nu dau absolut niciun semn că vor respecta termenul de februarie 2013 pentru finalizarea întregii lucrări.

Făcînd entorsă la încheieturi din cauza răsucirilor bruşte ale volanului, m-am întrebat – din nou – de unde naiba pasiunea asta la reparatorii de drumuri să deschidă şantier pe lungimi de zeci de kilometri? Poate sunt în necunoştinţă de cauză, dar nu ar fi mai bine pentru toţi (şi mai ales pentru şoferi, că doar pentru ei se face o astfel de lucrare) dacă s-ar începe cu o porţiune de vreo 10 – 20 km, care să fie răscolită, decapată, descuamată, defrişată şi cum mai vreţi voi iar mai apoi asfaltată şi marcată frumos, şi doar după aceea să se treacă la un alt segment?

vineri, 31 august 2012

Scurtă cură de Ardeal

Voi fi în week-end la Sibiu, la Târgul Olarilor, cu ceramica mea. Ocazie să mă spăl de toate mizeriile regăţene şi să iau o gură zdravănă de bun-simţ ardelenesc.