Păi cam contează. Pentru că, dacă iau exemplul reclamei de la iaurturile Napolact, pe care deştepţii de la Yahoo au aşezat-o azi, 13 mai, exact sub articolul ”7 motive pentru care trebuie să renunţăm la lactate”, înseamnă că rezultatul unei astfel de publicităţi e, în cel mai fericit caz, zero.
Well done! Keep up the good work, Yahoo!
Se afișează postările cu eticheta reclame. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta reclame. Afișați toate postările
vineri, 13 mai 2016
marți, 17 martie 2015
Publicitatea ”ştiinţifică”
Publicitatea nu mai are haz dacă nu a o faci ”ştiinţific”.
Adică dacă nu ai în spatele reclamei vreun institut, vreo asociaţie, ceva, care
să bage mâna în foc că produsul promovat e cel mai bun, mai recomandat şi mai
sănătos pentru tine. Moda pare că a prins şi pe la noi, astfel că mai multe
produse (cu care personal nu am nimic, doar că mă irită modul ăsta de
împopoţonare) îşi prezintă mândre institutele garante din dotare.
Unul din produse este cafeaua Doncafe, ”singura cafea din România premiată de institutul german DLG”
(pronunţat de-el-ghe, că sună mai deutsch).
Wer, bitte? DLG este de fapt Societatea de Agricultură Germană (Deutsche
Landwirtschafts-Gesellschaft) – o organizaţie internaţională non-profit (cum
zice Wiki), cu sediul în Frankfurt pe Main şi
cu activităţi în domeniile agriculturii şi produselor alimentare, pe care le şi
testează. De exemplu (conform www.dlg.org), cafeaua şi produsele asociate sunte
testate să nu aibă Ochratoxină A (o micotoxină produsă de un mucegai – cea mai
răspândită toxină din domeniul alimentar), salmonela, germeni, enterobacterii,
precum şi asupra proporţiei corecte de umiditate. Produsele de tip cappuccino
mai sunt testate în ceea ce priveşte înălţimea spumei sau durata ei. La fiecare
chestie se dau puncte, iar din toate rezultă punctajul în urma căruia se acordă
medaliile DLG – de aur, de argint sau de bronz. Evident, contra unei taxe. Asta
cam seamănă cu procedura prin care American Biographical Institute acordă
‘jdemii de titluri anual - precum ”Man of the Year”, ”Intellectual of the
Year”, ”International Peace Prize” şi alte câteva zeci - oricui e dispus să
plătească câteva sute de dolari. Cât priveşte partea cu ”singura cafea din România”, în lista cu acreditări date de DLG
cafelelor pe anul 2014 figurează 119 mărci, din care una din România – Doncafe,
una din Lichtenstein, una din Japonia, iar restul din câteva landuri germane
(de precizat că produsul din Lichtenstein se laudă şi el cu medalia de aur a
DLG - că doar de-aia a dat banii pe ea! -, iar pe cel din Japonia - o cafea instant - nu l-am găsit pe net). De unde
rezultă că, excepţie făcând nemţii, restul lumii nu prea se omoară să se
testeze şi să se medalieze la Societatea de Agricultură Germană.
Un alt produs care ne este vârât pe gât drept bun precum un medicament
este iaurtul Activia, recomandat de Societatea Română de Nutriţie. Societate pe al cărei site,
www.societateadenutritie.ro, cele mai proaspete (şi singurele, de altfel)
informaţii sunt despre un congres pe care SRN l-a organizat, în aprilie 2014, la Iaşi. Restul site-ului
e plin cu programul congresului, hoteluri recomandate şi, bineînţeles, taxele
de participare aferente - nimic despre structură, date de contact, program de activităţi
şi altele asemenea. A, şi încă ceva: la rubrica sponsori apare nimeni altcineva
decât Danone – adică tocmai producătorul iaurtului Activia (Şi, printre alţii,
Coca-Cola; pe când o recomandare a SRN-ului şi pentru celebra carbogazoasă?)
Preşedinta SRN, prof. univ. dr. Mariana Graur, este şefa Clinicii de Diabet, Nutriţie
şi Boli Metabolice din Iaşi, dar şi unul din realizatorii de materiale de la
televiziunea on-line sanatateatv.ro, unde pot fi urmărite şi alte materiale de
promovare (fără a menţiona litera ”P”) ale Danone.
Al treilea produs care are în spate ditamai organizaţia este pasta de dinţi Colgate, recomandată de Asociaţia Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România. Site-ul AMSPPR – www.dental.ro - este unul normal, adică are cam toate datele necesare, atât ale cartierului central, cât şi ale filialelor regionale. Singurul lucru care îmi rămâne între dinţi – ca să nu părăsesc domeniul – este sigla ”Colgate”, care figurează cu mândrie pe prima pagină a site-ului, la rubrica sponsori, şi care spune destule despre obiectivitatea recomandărilor celor de la AMSPPR.
sâmbătă, 26 iulie 2014
Cât de prost poate fi un slogan publicitar?
Foarte. Şi o demonstrează trei clipuri care tot rulează în perioada asta în pauzele publicitare de pe televiziunile patriei:
”Zuzu Max, iaurtul pe care îl aşteptau bărbaţii!” (stupid şi gay rău; în ciuda prezenţei în decor a tipei!)
”Antrefrig, enervant de bun, acum şi în varianta fără E-uri” (mulţumim Antrefrig că recunoaşte că până în varianta asta de pateu nu s-a sfiit să bage în noi E-uri cu lopata).
”La sfatul fiului meu, am luat un împrumut de la Provident” (ca să o ducă pe nevastă-sa într-o excursie în Deltă la 30 de ani de la căsătorie; acum e adevărat că o excursie în Deltă te arde rău de tot la buzunare, dar şi fiul alăuia,cât de dobitoc să fie ca să-l îndemne pe taică-su să se îndatoreze la Provident, în loc să le facă el cadou excursia aia, ca mulţumire că l-au şters la cur când era mic, i-au dat casă, l-au ţinut la şcoli şi acum îi cresc şi copilul? Sau poate nu?)
”Zuzu Max, iaurtul pe care îl aşteptau bărbaţii!” (stupid şi gay rău; în ciuda prezenţei în decor a tipei!)
”Antrefrig, enervant de bun, acum şi în varianta fără E-uri” (mulţumim Antrefrig că recunoaşte că până în varianta asta de pateu nu s-a sfiit să bage în noi E-uri cu lopata).
”La sfatul fiului meu, am luat un împrumut de la Provident” (ca să o ducă pe nevastă-sa într-o excursie în Deltă la 30 de ani de la căsătorie; acum e adevărat că o excursie în Deltă te arde rău de tot la buzunare, dar şi fiul alăuia,cât de dobitoc să fie ca să-l îndemne pe taică-su să se îndatoreze la Provident, în loc să le facă el cadou excursia aia, ca mulţumire că l-au şters la cur când era mic, i-au dat casă, l-au ţinut la şcoli şi acum îi cresc şi copilul? Sau poate nu?)
miercuri, 28 mai 2014
Reclame
Eu cred că ăla
care a făcut reclama tv la telefonul HTC One M8 e omul celor de la Nokia... sau
de la Samsung. Mie tot mi se pare că zice, în loc de M8 (adică ”em opt”) - ”e
mort”. Reprezentanţii producătorului taiwanez au observat la un moment dat ceva,
pentru că au adăugat menţiunea ”M8”, care lipsea iniţial, dar vocea gravă,
bărbătească, din off, tot o ţine mai departe cu ”e mort”!
Nu e chiar reclamă, dar e o imagine care poate stârni o întreagă
poveste. Nu am reuşit să-mi dau seama din ce ţară era tir-ul (probabil Iran),
dar mi-a plăcut cum a decorat partea din spate: am mers relaxat, fără vreo
intenţie de a-l depăşi, câţiva kilometri în spatele lui.
• • •
Stupidă reclama
la energizantul Hell. Ăia care performează imitaţia de ”haka” neo-zeelandeză
par mai degrabă nişte zombi posedaţi. Să mai adaug că traducerea în română a
spotului la energizantul unguresc e una extrem de nefericită, atât ca versuri,
cât şi din cauza accentului (”o biau toată” - !!). Cât priveşte numele, iartă-i
Doamne, că nu ştiu ce fac! Sau poate ştiu?
• • •
O reclamă la
radio la Hotelul Olimpic din staţiunea Jupiter mă amuză irepresibil de fiecare
dată când o aud: descriind unei prietene ce avantaje găseşte aici pentru
întreaga familie, o toantă se extaziază când menţionează că hotelul are o
”plajă chiar pe malul mării”.
• • •
vineri, 28 septembrie 2012
Tristeţea unor reclame
Sunt reclame
care, departe de a te îndemna să cumperi ceva, te fac chiar să te fereşti să
faci parte din categoria celor ce folosesc anumite produse sau servicii. Iar
unele din ele, drept bonus, sunt de natură a-mi transmite o tristeţe – cum ar
zice Topârceanu – iremediabilă.
Într-un top al
acestui tip de promovare conduce cred, destul de detaşat, setul de reclame de
la Leroy Merlin. Tipul care-şi trimite singur, la poştă, o scrisoare
recomandată, pentru ca să-i intre şi lui cineva în casă – poştaşul, adică –
astfel încât să se laude cu mobilarea camerei care l-a costat ”puţin, foarte
puţin”, e de-o tristeţe de-a dreptul sfâşâietoare. Şi tot cam la fel e şi reclama
cu un alt client al aceloraşi produse Leroy Merlin care, atunci când colegii de
serviciu se laudă cu copiii sau nepoţii, el se laudă cu amenajarea balconului,
pe care a şi pus-o wallpaper pe
monitorul computerului. Replica ironică a unui coleg – ”să-ţi trăiască!” – poate
figura cu succes în categoria unor exemple reuşite de anti-reclamă.
Tot tristeţe îmi
inspiră şi seria de reclame la detergentul de vase Fairy cu familia Petrescu...
în special spotul în care naratorul spune ”tata ştia că detergentul Fairy e cel
mai bun” (citat aproximativ). Sincer, la ideea că cea mai importantă amintire
despre taică-meu (mai ales că abordarea temporală dă de înţeles că se cam
vorbeşte despre un mort) ar fi despre cum spăla el vasele cu Fairy, mie mi se
întoarce stomacul pe dos şi mă podideşte plânsul.
În fine, trecând
la radio, campioane sunt spoturile la Lidl (regret că trebuie să spun asta
pentru că multe din produsele de-acolo chiar îmi plac: iaurtul grecesc de la
Pilos, dulciurile nemţeşti sau promoţiile exotice), în care o gospodină
nevorbită rău pălăvrăgeşte uimindu-se pe nişte acute deranjante auzului de cât
de mici sunt preţurile în supemarket. Imaginea unei casnice mai în vârstă - în
capot roz de molton şi cu părul prins în bigudiuri pe sub un batic scămoşat -
care pândeşte prin vizorul de la uşă venirea poştaşului cu care să se minuneze
împreună de preţurile de la Lidl degajă o jale incomensurabilă, dar deloc
îndemnătoare la cumpărături.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

