Se afișează postările cu eticheta Emil Boc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Emil Boc. Afișați toate postările

miercuri, 29 august 2012

Victorii fără izbândă şi înfrângeri triumfătoare

Suntem sub blestemul permanent al unor victorii ciunge, incomplete, à la Pirus. Nu ştiu cine ne-a făcut-o, nu ştiu de când ducem în cârcă povara asta, dar ştiu că tare ne mai urmăreşte. Am avut astfel de ”victorii” în luptele cu turcii şi tătarii invadatori, înaintea cărora otrăveam fântânile şi incendiam lanurile, încât ăia, cu maţele ghiorăind şi cu gâturile uscate, făceau cale-ntoarsă, dar noi se chema că am învins, chiar dacă nu apucam să dăm ochii cu duşmanul şi muream apoi de foame şi de sete în bătătură. Am fost victorioşi şi în războiul de independenţă din 1877-1878, deşi conflictul a fost pornit de ruşi împotriva Imperiului Otoman, iar după ce s-a terminat tot tămbălăul, nu am primit tot ceea ce ni se promisese. Am mai fost în tabăra victorioasă şi la finele celui de-al doilea război mondial, dar victoria asta a fost totuna cu începutul îngenuncherii complete a ţării în faţa sovietelor şi ne mai doare încă şi acum. Chiar dacă ”am învins!” - cum zbiera surescitat Mircea Dinescu - în decembrie 1989, la două decenii şi mai bine încă nu ştim cum să numim ceea ce s-a întâmplat atunci, cine au fost ”teroriştii” care au tras şi, în general, ce mama dracului s-a întâmplat în zilele acelea. Tot o victorie strâmbă a fost şi ”eliberarea” ziariştilor luaţi ostatici de teroriştii arabi, incident despre care s-a aflat mai apoi că a fost rezolvat chiar de către cel care îl pusese la cale. Din seria acestor paradoxuri, de dată mai recentă a fost menţinerea la guvernare a unuia din guvernele Boc (mai contează al câtelea?) după o moţiune de cenzură pe care PDL (temîndu-se că parlamentarii proprii vor vota împotriva guvernului lor) a boicotat-o, demersul strângînd doar voturi ”contra”, însă insuficiente pentru a da guvernul jos. În fine, ultima astfel de ”victorie” este reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian Băsescu, prin invalidarea unui referendum în care preşedintele suspendat a avut împotrivă 88% din voturile exprimate.

Dacă ne poate consola, nici înfrângerile noastre nu au fost pe de-a-ntregul ”înfrângătoare”: ne-au cotropit romanii, dar ne-au mai şi civilizat un pic (şi acum ne mândrim, din perspectiva celor aproape două milenii trecute de atunci, cu ”geanta latină” şi cu ”simbioza” dintre popoarele dac şi roman) şi, tot la fel, deşi am încasat-o zdravăn în primul război mondial, am reuşit, în final, să facem marea unire de la 1 decembrie 1918.

Nu-i e de mirare că victoriile care ne-au dărâmat sau înfrângerile din care am ieşit cu bine au născut şi expresii noi. ”Am înfrânt!” este una dintre ele (nu mai e cazul să o detaliem, mulţumim domnule Geoană), căreia eu i-aş adăuga pe ”Ne-au învictorit!”, ca definiţie pentru o victorie după care, nu se ştie prea clar de ce, te bufneşte plânsul şi îţi vine să te dai cu capul de pereţi.

luni, 30 ianuarie 2012

Tragismul unui prim-ministru

Emil Boc a fost, până în decembrie 2008, un bun primar al Clujului. La jumătatea acelui an, după un mandat de patru ani apreciat de clujeni, câştiga din primul tur de scutin pentru a doua oară această funcţie. Ca orice ardelean, s-a dovedit un bun şi chibzuit administrator, punând la bătaie simţul măsurii şi puterea cuvântului dat.

Dar toată cariera de gospodar a mărunţelului politician născut în Răchiţele s-a încheiat brusc aproape de finele lui 2008, când a format la Bucureşti primul Guvern Boc.

Timp de trei ani, scena politică românească a fost martoră la inadecvarea transilvăneanului Emil Boc la matrapazlâcurile politice dâmboviţene. Emil Boc nu s-a schimbat la trecerea Carpaţilor şi la mutarea spre Sud cu aproape 400 de kilometri, ceea ce, din punct de vedere politic, i-a fost fatal. El a continuat să se poarte la Bucureşti precum la poalele Feleacului: respectând ierarhia, contând pe sprijinul colegilor din Guvern, crezând în puterea exemplului personal şi respectând cuvântul dat. Dar practicile acestea nu au nimic comun cu politica de Capitală. Aşa că primul ministru Boc s-a transformat treptat într-o marionetă a preşedintelui Traian Băsescu (pe care Emil Boc nu-l va contrazice niciodată, fiindu-i superior ierarhic), a ajuns să lucreze alături de miniştri care nu-i dau lui socoteală (urmând direct fie comandamentelor Cotroceniului, fie pe cele dictate de propriile interese de afaceri, fie pe cele ale UDMR-ului), s-a umplut de ridicol tăind lemne cu toporul, cosind prin fâneaţă, dând cu lopata la zăpadă sau împărţind ceai tiriştilor blocaţi de ninsorile din ultimele zile şi a reuşit, de-a lungul celor trei ani de guvernare, să se contrazică complet în declaraţiile date, convins că fiecare dintre ele este perfect adevărată.

Precum soldatul japonez descoperit în 1972 în Guam şi care încă nu aflase de încheierea celui de-al doilea război mondial pentru că nu i-o spuseseră comandanţii săi, nici Emil Boc nu va renunţa la poziţia pentru care a părăsit Clujul decât când i-o va cere cel care l-a adus la Bucureşti. Până atunci însă, el va rămâne în fruntea unui guvern pe care nu-l mai conduce de mult, va continua să târguiască ca la piaţă sprijinul politic cu nişte maghiari faţă de care probabil că este – ca orice ardelean român get-beget – complet reticent şi va anunţa luarea unor măsuri despre care, indiferent cât rău vor produce ele românilor, este convins că sunt cele mai bune.

Emil Boc este un personaj tragic, actorul principal într-o piesă în care nu a înţeles niciodată rolul pe care îl interpretează, pusă în scenă de un regizor care nu are habar de dramaturgie şi având drept parteneri de scenă oameni care nu-l respectă. Din păcate pentru noi toţi, tragismul rolului său s-a transferat complet în tragedia pe care o trăieşte o ţară întreagă de trei ani încoace.