Duminică, la marginea unui cimitir de ţară: dacă crucea e simbolul morţii, atunci moartea crucii ce mai poate însemna?
Se afișează postările cu eticheta moarte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta moarte. Afișați toate postările
luni, 15 aprilie 2013
duminică, 7 octombrie 2012
Râsul de la pomana mortului
Am venit de
câteva minute de la pomana de după înmormântarea vecinului meu, nea’ Titi –
Dumnezeu să-l odihnească: s-a stins după o suferinţă scurtă, la aproape 90 de
ani, luând cu el unul din ultimele repere ale copilăriei mele cele mai timpurii.
Râsul vine din sentimentul lui ”de data asta am scăpat”. E expresia unei
bucurii: securea a căzut între noi, dar a lovit alături, nu pe mine. Moartea
şi-a luat tributul, dar n-am fost eu: pentru un timp – o săptămână, o lună, un an
– o să fie bine. Mai apoi, vom vedea. Noi să fim sănătoşi. Ne ridicăm de la
masă, ştergându-ne la gură şi înghiţind ultima îmbucătură de colivă, grăind
către gazdă: ”Să fie primit! Dumnezeu de odihnească!” Şi continuăm să ne
bucurăm, în sinea noastră, că de data asta n-am fost noi... ci altcineva.
Masă mare în
curtea de alături: vecini, foşti colegi de serviciu de la CPL-ul din cartier,
şi el răposat de ani de zile mulţumită capitalistului sălbatic Viorel Cataramă,
rude şi prieteni de-ai fetei – tanti Puşa - şi de-ai nepoţilor. În urmă cu doar
o oară, toţi plângeau la marginea mormântului din Cimitirul Sfântul Ion,
cântând ”veşnica pomenire”; acum, la masă, se aud vorbe mai uşurate şi, din
cînd în când, câte un râs, chiar dacă mai nervos, dar râs. Feţele se mai
luminează, locul durerii fiind luat, puţin câte puţin, doar de oboseala
ultimelor două săptămâni de boală ale răposatului şi a nopţilor de priveghere
de după săvârşirea sa.
Ritualul de
înmormântare la ortodocşi – obiceiurile, privegherile, pregătitul pachetelor,
gătitul mâncării pentru pomană, nemaivorbind de slujbele religioase – are un
rol terapeutic: în oboseala cumplită care te cuprinde după ce-l îndeplineşti pe
tot nu mai ai timp să-ţi mai aduci aminte de pierderea celui drag, urmând să te
trezeşti, când toate s-au încheiat, ca după o anestezie. Dar râsul?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
