De când a a fost
arestat preventiv, fostul primar al Bucureştiului, Sorin Oprescu, se tot cere
prin spitale pe motiv de 12 boli care îl afectează. Mă tot gândesc: cum
Dumnezeu a putut să conducă până acum primăria unei capitale de ţară dacă era în
halul ăsta de bolnav? Cât de mare a fost sacrificiul acestui om dacă a îndurat
cu stoicism atâta suferinţă, doar ca să poată ţine mai departe pârghiile de
comandă ale unui oraş bezmetic precum Bucureştiul. Mare Om, mare Caracter!
Aud de la avocaţii lui că, de fapt, Sorin Oprescu nu ar fi ştiu că are
atâtea boli şi că doar intrarea în arest a făcut ca ele să îi fie descoperite. Nu
mai bine facem atunci din arestul preventiv un stagiu, obligatoriu prin lege, pentru
toţi aspiranţii la funcţii publice? Pe de o parte, vedem ce îl doare pe
fiecare, pe de altă parte, poate se mai cuminţesc dracului (Doamne, iartă!)
când văd ce îi aşteaptă dacă nu-şi văd de treaba lor.
Se afișează postările cu eticheta Bucureşti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bucureşti. Afișați toate postările
duminică, 4 octombrie 2015
duminică, 28 aprilie 2013
Bucureşti - ca un bloc, nu ca o casă
Pentru Ani
Am făcut în
week-end un city-break cu puştoaica
în Bucureşti, la invitaţia unor buni şi vechi prieteni: am mers mai mulţi
kilometri prin diverse galerii de muzee, am bătut, în mai multe rânduri,
străzile din centrul vechi, ne-am întins până târziu în noapte la depănat
amintiri, lângă halbe pline mereu cu bere rece şi am avut, bineînţeles,
obişnuitele discuţii în contradictoriu. Una din acestea se referea la ”noul”
centru vechi, la fel de frumos – cum zicea prietenul meu, Ani – ca ”dincolo”.
La o primă vedere, pot admite că avea dreptate: terasele cochete de pe străzile
dintre Calea Victoriei, Banca Naţională şi Hanul lui Manuc (deşi întinse, uneori,
”obraznic” spre mijlocul drumului, lăsând cam puţin loc pentru trecători),
muzica bună, lumea ”subţire” – mulţi străini şi doamne sau domni eleganţi ori
amenajările/dotările decente veneau în sprijinul său. Dar n-am putut fi de
acord cu el, cel puţin nu în totalitate: multe din clădirile ce găzduiau la
parter elegantele restaurante erau – de la etajul întâi până la ultimul –
decrepite şi cu un aer mizer; printre vitrinele strălucitoare se strecura şi
câte un gang întunecat şi umed, de unde mirosul de urină stătută te lovea ca un
ciocan; pe la colţurile străzilor animate se scurgea, din câte-o curte
interioară, câte-o zeamă lipicioasă, de provenienţă incertă, pe care erai
nevoit s-o ocoleşti larg; oamenii străzii, ghemuiţi în câte un ungher sau sub
vreo marchiză, îşi ocupau locurile de dormit după ora zece... Nu am putut face
abstracţie de toate astea, şi având şi bucuria de a fi umblat prin câteva oraşe
cu pretenţii de ”dincolo”, mi-am dat seama de ce Bucureştiul nu poate fi ca
ele.
Vezi tu, Ani
dragă, într-o casă, locuită de o familie, toate încăperile sunt la fel: sufrageria
e cochetă, dormitorul e aerisit, baia e curată, bucătăria străluceşte, iar
holul de întâmpină cu căldură de cum intri. Treci dintr-o cameră într-alta
bucurându-te de bunul gust al decoratorului, de armonia culorilor şi de ospitalitatea
gazdei. Cam aşa sunt oraşele acelea, cu adevărat frumoase. La bloc, însă, multe
din apartamente sunt deosebite, unele doar frumoase, dar altele chiar
excepţionale, cu îmbunătăţiri şi dotări de ultimă oră. Dar dacă vrei să le
vizitezi, trebuie să treci prin holuri întunecate şi mizere, de care nimeni nu
se preocupă, sau să urci şi să cobori scări lipicioase, pe care femeia de
serviciu le spală o dată pe săptămână, fără nici un chef. Cam aşa e
Bucureştiul.
Nu sunt lipsit de
simţ patriotic, Ani, ci doar realist; iar când compar capitala noastră cu altele
din Europa, prin care am fost, o fac în termeni de egalitate şi nu tratând Bucureştiul
ca pe un copil handicapat, care are nevoie de un tratament special. Sper că
te-am lămurit acum, iar până la următoarea noastră discuţie în contradictoriu,
îţi urez numai bine!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)