Se afișează postările cu eticheta Paşte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Paşte. Afișați toate postările

marți, 14 aprilie 2015

Din jurul Paştilor (şi nu neapărat în legătură cu ele)

La ştirile de pe Kanal D (într-un format atât de odios încât îmi face acceptabile jurnalele de actualităţi de la România TV!), prezentatorul – cu patos oftatorul Christian Sabbagh – povesteşte despre cum s-a aruncat Kanye West într-un lac în timpul unui concert ad-hoc ţinut la Erevan, crezând că ”poate călca apa ca Moise”. Dacă n-ar fi fost a doua zi de Paşti, aş mai fi înţeles, dar taman acu’ să confunzi abilităţile hidrodinamice ale lui Moise – care doar a despărţit apele la eliberarea din sclavia Egiptului – cu cele ale lui Iisus – care chiar a umblat pe apă e un pic cam mult.

• • •

Showurile tv cu cele mai mari audienţe sunt cele care fac apel la instictele primare ale omului. Suntem atraşi, atavic, subconştient, de perindarea pe sticlă a ritualurilor de împerechere, de hrănire, sau de luptă pentru supravieţuire. De aici reality-showuri precum ”Burlacul”, ”Burlăciţa” sau ”Insula iubirii” (având ca temă sexul şi perpetuarea speciei), ”Master Chef”, ”Hell’s Kitchen”, ”Cireaşa de pe tort” (hrănirea), ”Sunt celebru, scoate-mă de-aici!”, ”Ferma”, ”Rătăciţi în Panama” (supravieţuirea), care ţin lipiţi de ecrane spectatori înăuntru cărora clocotul instinctelor le produce o plăcere indefinibilă, dar născătoare de rating-uri uriaşe. Televiziunea acţionează, astfel, ca o şedinţă de hipnoză, în care instinctele cele mai ascunse şi mai ferite de convenţiile sociale în care trăim sunt scoase la iveală şi exhibate în goana după audienţă, market share şi puncte de rating. Nemaivorbind că unui telespectator cu instinctele astfel aţâţate îi bagi pe gât cu mult mai mult spor diverse produse la care se face reclamă în nesfârşitele calupuri publicitare din aceste show-uri. Vizionare plăcută în continuare!

• • •

Ştiţi genul ăla de felicitări de Paşti cu mulţi puişori de găină, galben-pufoşi? Ei bine, eu le-am trăit de Paştile acestea: din clocitoarea în care pusesem imediat după ultima lună nouă 56 de ouă au început să eclozeze, unul câte unul, pui chiar din ajunul Învierii. Astfel că toată noaptea de Paşti, la fel ca şi cea următoare, am tot pândit să scot puii proaspăt ieşiţi din ou, să le dezinfectez picioruşele în spirt şi să îi depozitez în cutia de carton special pregătită cu iluminat cu lampă cu infraroşii. Iar acum am nu mai puţin de 47 de astfel de bulgăraşi piuitori, un record de neonatologie aviară care a meritat pe deplin cele două nopţi nedormite la rând.
Prima şarjă
Rezultat final

marți, 3 decembrie 2013

După 2000 de ani: cum a furat (pe bune) Grinch Crăciunul?

După 2000 de ani, cel mai mare ”takeover” spiritual din istoria lumii – preluarea sărbătorilor păgâne şi transformarea lor în sărbători creştine – se întoarce aidoma unui bumerang. Televizoarele sunt pline de filme de Crăciun, dar fără Naşterea Domnului, iar Grinch, Scrooge sau Frost sau sunt mai cunoscuţi decât Iisus, Iosif ori Maria. Am văzut de curând un film – ”Hop” se numea – despre iepuraşul de Paşte, care locuieşte – unde altundeva? – pe Insula Paştelui şi care împarte cadouri copiilor din întreaga lume dintr-o sanie-ou (?). Evident, nici o menţiune despre Crucificat şi patimile Lui, că doar n-o să stricăm pofta de mâncare a telespectatorului. Pentru echilibru, Sărbătoarea Recunoştinţei capătă accente mistice, iar Valentine’s Day şi Halloween-ul au cucerit de mult, cu voioşia lor cretină, întreg mapamondul. 

Creştinului simplu, prostit de entertainmentul neo-păgâno-comercial, nu-i mai rămâne altceva decât să-şi închine smerit o cruce largă pe piept, rostind încet formula tradiţională: ”În numele Fantomei Ultimului Crăciun, al Thanksgiving-ului şi al Sfântului Valentin, Teleshopping!”

duminică, 5 mai 2013

HRISTOS A ÎNVIAT!

Am trăit cu adevărat sentimentul miracolului Învierii la Biserica Sfântul Dumitru, de lângă Primăria Râmnicului, alegerea finală după eliminarea multor alte variante din diverse motive: distanţe prea lungi, lipsa locurilor de parcare, drumuri mai mult sau mai puţin forestiere, concentrări mari de ţigani etc. Dar, ca în pilda biblică, ultima alegere a fost cea dintâi: o mulţime de oameni plină de bun-simţ - poate şi pentru că era alcătuită preponderent din vârstnici -, o slujbă frumoasă a celor trei preoţi - Ionescu, Barbu şi Manu -, la care s-a adăugat superba noapte de mai, au reuşit să creeze un moment cu adevărat special. Am răspuns cu putere, ca niciodată parcă, la urarea preoţilor: ”Adevărat a-nviat!” Şi m-am şi simţit membru al unei comunităţi condusă - cel puţin pentru o noapte magică - numai de gânduri bune. Gânduri pe care le doresc şi tuturor celor care citesc acest blog!

marți, 17 aprilie 2012

Post pascale

Cred că de acum înainte va trebui să mă refugiez undeva la ţară pentru a mai simţi Paştele aşa cum se cuvine. Sâmbătă noaptea urcam la Schitul Cetăţuia de la intrarea dinspre Nord în Râmnic în speranţa că vremea nefavorabilă + scările destul de abrupte până la schit îi vor mai împuţina pe cei ce-ar fi vrut să ia lumină de aici. Am avut însă ghinionul unei vecinătăţi mult prea apropiate cu un grup de tineri care au flecărit continuu pe teme dintre cele mai diverse şi fără vreo legătură cu sărbătoarea; drept urmare, a fost primul Paşte din ultimii ani în care n-am apucat să cânt, alături de mulţime, ”Cristos a înviat din morţi”, pentru simplul motiv că n-am auzit mai nimic... în maşină, în drumul spre casă, îngânam în gând ”...cu moartea pre moarte călcând...”.

Am trăit însă Învierea poate chiar mai intens decât în alţi ani datorită unei corespondenţe în direct a Radio România de la momentul pogorârii Luminii Sfinte la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim: chiar dacă imaginea era strict sonoră, emoţia care îi cuprinsese pe membrii echipei ce transmitea de acolo, zgomotul de fond al mulţimii care asista la miracol, declaraţiile celor ce tocmai fuseseră martori mi-au adus lacrimi în ochi; se întâmpla sâmbătă, 14 aprilie, la ora 14.26.

Am reuşit cu succes să evit toate programele ”de sărbători” ale televiziunilor româneşti. Una din metodele de ”evaziune” a fost vizionarea filmului Le Havre: o poveste frumoasă şi înduioşătoare despre cum un puşti refugiat din Gabon şi ajuns, din greşeală, în portul francez reuşeşte să unească mai mulţi localnici într-un efort de trimitere a sa, peste Canalul Mânecii, la mama care îl aştepta în Londra. La un moment dat, în film apare preţ de o secundă un afiş lipit în vitrina unui magazin de cartier în care se citea urarea ”Joyeuses Pâques”… m-am bucurat de coincidenţă şi nu mi-am putut opri un zâmbet.

Nimic nu se compară cu fumuseţea oraşului golit de oameni şi de maşini din dimineaţa primei zile de Paşti.

La câteva zile după o sărbătoare (fie ea Paşte, Crăciun, Revelion sau vreo zi aniversară), ajung la momentul delicios al ”omletei cu de toate”: este un fel de frittata, la care se taie în cubuleţe carnea de la friptura de porc sau de pui făcută la cuptor din ajun, brânza, caşcavalul şi şunculiţa rămase de la aperitiv, ardeiul gras sau roşiile sau ceapa verde scăpate de la ”masacrul” gastronomic şi se amestecă cu ouă bătute bine, toate sfârşind într-o tigaie încăpătoare aşezată pe un foc mic. E un adevărat festin şi am senzaţia că voi avea parte de el chiar în seara asta.

miercuri, 11 aprilie 2012

De Paşte

Săptămâna Mare este, poate, momentul din an în care rezonez cel mai mult. Nu devin neapărat mai religios, dar sunt mai impresionabil decât în alte dăţi şi parcă simt – evident diluat şi la nivel psihic, nu fizic - suferinţa celui răstignit pe cruce acum două milenii.

De câteva zile observ cu tristeţe cum forfota premergătoare sărbătorii Învierii începe să semene tot mai mult cu cea de dinaintea Crăciunului – sărbătoare care şi-a pierdut la oraş aproape complet semnificaţia spirituală, rămânând (şi îngroşându-se, parcă, an de an) doar cea material-alimentară –, cum supermarketurile devin neîncăpătoare de oameni mai preocupaţi de stomac decât de minte şi inimă, cum apar din ce în ce mai multe ”suveniruri” pascale ”tradiţionale”, cum crucea de pe Golgota nu se mai vede de iepuraşul de Paşte (la fel cum ieslea naşterii e obturată de sacul doldora de cadouri al rotofeiului Moş Crăciun) şi îmi dau seama cum s-a simţit Iisus la intrarea în Ierusalim când a văzut cum oamenii Lui şi Templul Lui erau cu totul altfel (răi, duşmănoşi, întunecaţi la suflet, preocupaţi de câştig şi de bani) decât trebuiau să fie.

După două milenii de la sacrificiul lui Cristos, oamenii nu s-au schimbat prea mult: se omoară cu la fel de mult sârg în numele unei credinţe neîmpărtăşite de ”ceilalţi”, sunt la fel de avizi de bani şi trec la fel de impasibili pe lângă suferinţele celor din jur. Biserica clădită de Iisus e împărţită astăzi în bisericuţe mai mari şi mai mici, de limbi şi obiceiuri diferite, fiecare contestând-o pe cealaltă şi pozând ecumenic doar din raţiuni politice. Cât despre negustorii din Templu, alungaţi de Mântuitor... ei sunt tot aici, slujind şi propovăduind milostenia şi umilinţa, dar îmbrăcaţi în odăjdii bogate şi cu gândul la pomeni, averi, taxe, retrocedări şi ridicări de edificii uriaşe. Nici măcar asupra Învierii sau Naşterii Domnului - cele două momente de la care ne revendicăm spiritual existenţa – nu s-a ajuns la un acord şi se sărbătoresc după calcule şi calendare diferite: Iisus se naşte de două ori şi moare şi învie de tot atâtea, de parcă am fi cu toţii nişte beţivani, care văd dublu de la prea multă băutură.

Expresia cea mai semnificativă a denaturării unor mari sărbători spirituale e felul în care acestea sunt închinate unui animal care se mănâncă, unui tranzit digestiv: Crăciunul se sărbătoreşte în zodia porcului, Paştele e asurzit de zbieretele mieilor sacrificaţi la marginea oraşelor, până şi Thanksgivingul american nu poate fi despărţit de curcanul umplut de pe masa de prânz a fiecărei familii. Altfel, depăşind viziunea alimentară, Paştele a devenit, şi el, prilej de ”mini-vacanţe” pentru cei care nu se pot pătrunde de sacrificiul Fiului lui Dumnezeu decât la modul excursionist-itinerant, de preferinţă în străinătate sau, după buget, prin cluburi sau discoteci. Încă nu-mi pot scoate din minte un patron de club de acum câţiva ani care declara firesc unei reportere TV că a organizat ”un chef de Vinerea Mare”, postul de televiziune prezentând asta ca pe ceva la fel de firesc, de domeniul normalităţii.

Poate sunt mai pesimist decât ar trebui zilele ăstea (şi, recitind cele scrise, în mod clar mai incoerent), sau poate că aşa trebuie sărbătorită Învierea Domnului, cu o tristeţe mai întâi, pentru ca apoi bucuria să fie cu atât mai mare cu cât tristeţea a fost mai adâncă. Nu ştiu. Dar vreau să cred că fiecare Paşte – şi deci şi acesta – e momentul unui nou început. Un moment în care lucrurile pot fi luate de la zero, o clipă care reaşează lumea pe temeliile de început, o trăire care te curăţă de mizeria adunată de un an încoace. Chiar dacă ştiu că nu va dura: Iisus a murit pe crucea de pe Golgota convins că sacrificiul său ne va şterge, pentru multă vreme, toate păcatele; nu avea de unde să ştie, sărmanul, că la ”hărnicia” cu care facem exact pe dos decât ce ar trebui, am avea nevoie de răstignirea şi învierea Lui cel puţin o dată pe lună, la fel ca încasarea salariului.

O să-mi revin zilele următoare... Până atunci, fac ceea ce fac în ajunul fiecărui Paşte, de ani buni încoace: mă uit la (sau doar ascult muzica din) ”Jesus Christ Superstar”, o operă rock care, de când am auzit-o pentru prima dată pe un vinil rusesc, cu Ian Gillan de la Deep Purple făcând vocea lui Iisus, m-a confiscat complet.

JESUS CHRIST SUPERSTAR I


JESUS CHRIST SUPERSTAR II


JESUS CHRIST SUPERSTAR III


JESUS CHRIST SUPERSTAR IV


JESUS CHRIST SUPERSTAR V


Un Paşte luminat tuturor!

luni, 9 ianuarie 2012

Crăciunul pe stil nou

Tot mai des, în ultimii ani, mă pomenesc răsuflând uşurat la finalul sărbătorilor de iarnă. Intru în decembrie strângând din dinţi, cu gândul la primele zile ale lui ianuarie: tăcute, liniştite. Pe parcursul întregii luni, dezvolt alergii nebănuit de acute la sutele de ”Jingle Bells” şi crengi de vâsc, mă deprim la asaltul reclamelor cu Moşi Crăciuni supraponderali şi reni pâsloşi, iar ghirlandele ştirbe cu beculeţe de pe străzi mă întristează peste poate. Îmi reprim greu accese de vomă la viermuiala din supermarketuri, devin rasist la colindele zbierat-urlate ale ţiganilor şi simt că mă sufoc la auzul aceloraşi ştiri: cu românii din străinătate care vin, invariabil, în ţară de sărbători, blocând vămile din Nădlac şi Borş, cu prognozele meteo ce anunţă ninsori pe Valea Prahovei de Crăciun şi de Revelion (deşi nu ninge, nici de unul, nici de altul), cu aglomeraţia de pe DN1 şi cu devierea traficului pe DN1 A, cu predicţii astrale pentru anul următor, cu indigestiile şi comele alcoolice ale celor care s-au lăcomit la mâncare şi băutură, cu preţurile brazilor din pieţe, cu scumpirile ce intră în vigoare de la 1 ianuarie, cu preţurile sejururilor în ţară şi în străinătate (ultimele, de câteva ori mai ieftine decât primele, cu transport cu avionul inclus!) şi cu programele distractive (oh, Doamne!) de Revelion ale televiziunilor naţionale. Steaua ce vesteşte Naşterea Domnului nu se mai vede printre scânteierile vestimentaţiilor purtate de ”vedetele” televizionate, ieslea s-a ascuns după rafturile cu băuturi carbogazoase din hypermarket, iar Sfântul Nicolae e doar un aperitiv la foamea de cadouri, care nu-şi mai regăseşte nici locul, nici nuieluşa. Pruncul Iisus e un breloc la cheile de la satul lui Moş Crăciun, cei trei magi vin de la Răsărit cu superoferte de telefonie mobilă şi mall-ul devine noul Bethlehem. Se mănâncă mult, se bea enorm, se chiuie strident, se cumpără masiv şi se veseleşte forţat. Doar e sărbătoare, nu?

E prea plin şi în prea lung timp. E prea mult exterior şi prea puţin interior. E prea multă carne şi prea puţin spirit. Prea multe vorbe şi prea puţine gânduri.

Mi-e dor de Paşte şi de sărbătoarea Învierii, cu decenţa, comuniunea, speranţa, lumina şi toate celelalte semnificaţii, încă întregi şi domol atotcuprinzătoare. Încă...