Nu mi-a plăcut

Un recent desfăşurat concurs şcolar de matematică – inspirat de numele unei şcoli de tradiţie din oraş – care anul ăsta a avut chiar şi participare internaţională. Pentru că, pe de o parte, pentru unii concurenţi din afara ţării, subiectele n-au fost traduse integral, fapt care a dus la sesiuni continue de plâns din partea copiilor care nu puteau înţelege ce li se cere să rezolve. Pe de altă parte, festivitatea de final a inaugurat o premieră - s-au acordat nu diplome, ci medalii de participare (aduse în snopi pe masa de premiere): cam jumătate din copii au primit câte o astfel de rondea de gât (a primit şi fiica mea una, de ”bronz”, asta ca să nu fiu acuzat că sunt vulpea care priveşte cu jind la struguri), fără a mai pomeni menţiunile. Nu în ultimul rând, concursul ăsta a fost unul din cele mai scumpe pe anul în curs şi din care, pe ansamblu, se pare că a ieşit o afacere frumuşică: multiplicând taxa de participare de 30 lei de copil cu cei aproape (conform anunţului organizatorilor) 1.300 de participanţi (din acest an concursul s-a extins şi la elevii din clasele cele mai mici) rezultă frumoasa cifră de 39.000 lei.

Solidaritatea păguboasă

Un comentariu la ”Nevoia de a fi minţiţi” a fost ideea pentru ce urmează: cât de prost şi pe de-a-ndoaselea poate fi înţeles în zilele noastre un sentiment mare şi frumos precum solidaritatea.

Comentariul de pe blog pomenea că statul (din bugetul la care cu toţii contribuim) s-a angajat să-i despăgubească pe mulţii păgubiţi ai FNI. Paranteză pentru definiţie: conform DEX ‘98, solidaritatea este ”faptul de a fi solidar (cu cineva sau cu ceva); sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc”. De aici şi mirarea: n-am nimic cu oamenii ăia care au rămas cu buzele umflate după ce a picat ”fondul”, dar de ce trebuie ca eu să fiu solidar cu prostia* lor? Dincolo de faptul că, respectând definirea de mai-nainte, reciprocitatea acestei solidarităţi e egală cu zero: ei, dacă şi-ar fi luat banii de opt sau eu mai ştiu de câte ori înapoi, s-ar fi solidarizat în câştigul ăsta cu mine? Aiurea!

Dar mult mai celebra (deja) taxă de solidaritate cu falimentul Bancorex, în valoare de 1 cent/litru de carburant alimentat la staţiile din ţară? Adică eu plătesc solidar ca să pun la loc ce a furat unul care a reuşit performanţa să bage în faliment banca de comerţ exterior a ţării. Cu cine să mă solidarizez: cu hoţul? Sau cu statul care n-a ştiut să intervină atunci când a văzut cum Răzvan Temeşan transformă Bancorex într-un sereleu pe numele lui? Apropo de RT: prin decembrie anul trecut, nenorocitul (acum consultant financiar) dădea un interviu despre cum trebuie să se schimbe din temelii sistemul bancar românesc! Teribil tupeu! Măcar de ăsta să mi se dea voie să mă desolidarizez!

Tot solidari cu de-a sila suntem şi atunci când se plătesc din bugetul de stat despăgubirile acordate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru diverse încălcări grosolane ale drepturilor omului, inclusiv cele referitoare la proprietate. De pildă: se ia un afacerist veros, de preferat cu carnet de partid, i se dau nişte pământuri ce se cuveneau, de drept, altor proprietari, care reclamă acest furt în faţa unei instanţe corupte ce îi dă dreptate tot hoţului; astfel, proprietarii respectivi se duc cu jalba-n proţap la Strasbourg, unde CEDO zice că e ca ei şi condamnă statul român la sute de mii de euro despăgubiri. Care – cum am mai zis – se plătesc din bugetul la care, printre alţii, contribui şi eu. Şi atunci, cu cine să fiu solidar? Cu afaceristul-hoţ? Cu judecătorul necinstit? Cu păgubitul? Sau cu statul care i-a îngăduit pe primii doi, în dauna celui de-al treilea şi în paguba mea?

Solidari forţat suntem şi cu locuitorii blocurilor din România: din bugetele de stat şi din cele locale se plăteşte 80% din anveloparea blocurilor. Dar eu, dacă stau la casă, am parte de vreo solidaritate de la blocatar, măcar cât priveşte plivitul ierbii de pe marginea aleii din curte? Vedeam aseară o ştire la televizor cu demararea (în nu mai ştiu ce oraş) de către primărie a acţiunilor de deratizare la subsolul blocurilor. Acţiune plătită, evident, de la bugetul local. Dar atunci de ce nu se deratizau şi subsolurile caselor? Sau magaziile şi coteţele de pe lângă ele? Că doar şi locuitorii de la case contribuie (şi chiar mai substanţial) la bugetul ăla de care se bucură doar blocatarii.

Ultima solidaritate (dar cea mai dintâi, ca să fac o introducere la temă) este cea religioasă. Nu contează la ce Dumnezeu te-nchini şi nici în ce oraş trăieşti: creştin (ortodox, catolic ori greco-catolic), musulman, evreu sau chiar ateu, din Bucureşti sau din alte oraşe din ţară, trebuie să contribui, ”solidar”, la construcţia Catedralei Mântuirii Neamului din Capitală, tichia de mărgăritar de pe capul unui chel ce nu-şi mai aude gândurile de ghiorăitul de foame al maţelor.

Cu toate solidarităţile ăstea impuse pentru a-i acoperi, sau îmbogăţi, sau despăgubi, sau subvenţiona, sau  proslăvi pe unii sau pe alţii, mai este de mirare că mi se face tare poftă  să fiu, pur şi simplu, un egoist?

* să fac o precizare: pe la finele epocii Caritasului, am riscat şi eu – tânăr şi necopt la minte cum eram pe atunci (acum am mai îmbătrânit puţin...) – o sumă la schema asta, undeva pe la o treime spre jumătate din salariu meu pe o lună de-atunci; la trei zile după ce trimisesem, printr-un cunoscut, banii la Cluj, au apărut primele zvonuri despre posibila prăbuşire a Caritasului... probabil i-am purtat ghinion.

O zicere

Vorbind cu o colegă despre poziţia unei foste autobaze de la marginea oraşului, transformată de un mecena local în centru de expoziţii specializat în nunţi şi cumetrii: ”Acolo unde întoarce vulturul cu frâna de mână”. M-a amuzat!

Inactualitatea lui Caragiale

Multă vreme am crezut că brambureala lumii în care vieţuim astăzi – în special accentele ei din zona politicului – poate fi definită printr-o actualitate, o perpetuare peste veacuri a operei lui Caragiale. Am fost tentat să-l consider, mult timp, pe Nenea Iancu drept un extraterestru înzestrat cu puteri clarvăzătoare (cam pe aceeaşi poziţie cu – în alt registru – Jules Verne), care a descris în textele sale deopotrivă timpurile şi oamenii contemporane lui, dar şi ce avea să vină după ce el n-ar mai fi fost.

De ceva vreme, însă, mi-am dat seama că mă înşelam. Nu - viermuiala politică din Românica celui de-al doilea deceniu al secolului 21 nu are, de fapt, nimic în comun cu personajele formidabilului scriitor născut în Haimanale. În ciuda parvenitismului, a ipocriziei, a arivismului şi a demagogiei, personajele lui Caragiale aveau, totuşi, umor, maliţiozitate, o umbră de duioşie şi un pic de isteţime; cele de azi sunt la fel ca ele, în rău, dar mai obtuze, mai boante, mai rele şi mai imbecile. Prefectul Fane Tipătescu era un adevărat cavaler, gata să facă orice, inclusiv să-şi sacrifice cariera politică, pentru a proteja reputaţia iubitei, Zoe Trahanache; are el vreun corespondent – adică cineva dispus să renunţe, din proprie voinţă, pentru doar un sentiment, pentru o idee, la un ”ciolan” de ros - în lumea politică a zilelor noastre? Nu. Maliţiozitatea lui Zaharia Trahanache – ”ai puţintică răbdare, stimabile” - are ceva în comun cu înjurăturile, scuipăturile, stropitul cu apă (ft. C.V. Tudor sau Marius Marinescu) sau pusul poalelor în cap care brăzdează live, seară de seară, mai toate (mult prea multele) tocşouri politice de la televiziunile româneşti? Nici vorbă. Naivii şi ramoliţii Farfuridi şi Brânzovenescu – fideli, totuşi, partidului din care fac parte, riscând chiar şi o scrisoare ”la centru” pentru a trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce se întâmplă în urbea lor – împart ceva cu fugiţii, traseiştii şi dezertorii de azi, care părăsesc - pentru locuri mai călduţe, funcţii mai grase şi conturi mai umflate - partidul care i-a pus în funcţii şi i-a scos din zeama anonimatului? Deloc. Demagogul şi şantajistul Caţavencu e un caracter infect, dar care ştie, până la urmă, să se recunoască învins şi are puterea să treacă peste rivalităţi politice pentru un scop comun; câţi din oamenii politici de azi nu recunosc o înfrângere nici dacă îi plezneşte peste ochi şi tot încearcă, prin orice mijloace, să se reîntoarcă pe ”scaunul” şi la ”butoanele” fără de care nu-şi pot imagina existenţa? Mulţi. Până şi venalul Agamiţă Dandache, care s-a ales cu un ”coledzi” în urma unui alt şantaj, este un personaj cu o fixaţie strict politică ce se revendică, până la urmă, dintr-o tradiţie de familie; poate fi el asimilat cu mulţii politicieni de azi ce au folosit politica pentru a se băga (ei sau rudele lor), adânc şi profitabil, în inginerii financiare, în escrocherii, în proiecte cu fonduri europene, în mafii imobiliare, în proxenetism, în delegaţii externe, în...? Nicicum.

A rămas acelaşi, peste cei 128 de ani câţi au trecut de la premiera piesei ”O scrisoare pierdută”, cetăţeanul turmentat, care se regăseşte şi acum în cabinele de vot, încercând să-şi aducă aminte, cu o privire tâmpă, pe cine i s-a spus să voteze şi de ce.

Am crezut multă vreme că blestemul nostru este actualitatea lui Caragiale. M-am înşelat. Terbil m-am înşelat. Blestemul nostru este tocmai apusul iremediabil al lumii povestite de Nenea Iancu!

Cum m-am lăsat de fumat...

Îmi este oarecum jenă să recunosc că m-am lăsat de fumat datorită (în bună măsură) unui progrămel din seria Yahoo Widget ce îmi aduce de 10 luni şi jumătate aminte în fiecare zi câte ţigări nu am fumat, câţi bani am economisit (am ”împlinit” azi - 2.100 lei!), câtă nicotină nu a intrat în mine şi cât gudron nu mi s-a împrăştiat pe gât şi prin plămâni. Se numeşte Nichtraucher (adică germanul pentru ”nefumător”), este perfect customizabil şi îi sunt pe deplin recunoscător: cu ajutorul lui, a datelor concrete pe care mi le oferea din colţul desktopului, unde rulează silenţios, în fiecare din ultimele 321 de zile, am putut să-mi consolidez şi să-mi duc la bun sfârşit decizia de a mă lăsa de viciul ăsta. Dacă cineva vrea să facă acest pas, i-l recomand ca fiind cel mai bun companion în încercarea asta.