Între ”interzis” şi ”strict interzis”

În limbajul curent, există două exprimări ale unei prohibiţii: ceva poate fi ”interzis”, într-un prim caz, sau ”strict interzis”, în al doilea. Deci, atunci când i se impune o restricţie, românul are de ales: între a o mai încălca, din când în când, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, sau a o respecta, aşa cum scrie la lege. Nimeni din cei care afişează ”strict interzis” nu realizează că formula este, dincolo de un pleonasm ca atâtea (multe) altele din vorbirea curentă, o formă de întărire de genul ”să-ţi sară ochii” a unei interdicţii, care, altminteri, ar mai putea fi încălcată uneori.

Dar cam asta-i, de fapt, povestea cu aplicarea legii pe la noi. De ce este ”interzis” mai poţi oarecum scăpa, mai poţi fenta, te mai eschivezi, că doar suntem oameni, ce naiba!, ne-nţelegem noi cumva. Drept pentru care a trebuit inventat ”strict interzis”-ul, adică o chestie la care n-ai voie cu nici un chip, pe care trebuie s-o respecţi, că altfel te ia dracu’! Altfel spus, ”interzis”-ul e balcanic, iar ”strict interzis”-ul e nemţesc.

Ne putem consola că nu numai pe la noi se practică asta: existenţa simultană a celor două formule se întâlneşte şi la alte popoare, cu – probabil – aceleaşi efecte.