Într-un spital din Cluj

Senzaţia de altă ţară cu care am în comun doar spaţiul de tip Schengen (adică am ajuns acolo fără să fiu oprit la vreo graniţă) a fost totală în cazul vizitei în Cluj pe care am făcut-o zilele trecute, forţat de rezolvarea unei probleme de sănătate a mamei mele. Mai precis: o coronarografie cu montarea unui stent în baza unei trimiteri către Clinica Medicală 1 a Spitalului Judeţean Cluj şi a Universităţii de Medicină şi Farmacie din capitala Transilvaniei.

Sunt prea multe diferenţele dintre Râmnic şi Cluj văzute în doar două zile. Dar de cele referitoare la sistemul sanitar m-am lovit cel mai des. În primul rând, în spitalul din Cluj nu miroase ca în ”judeţeanul” din Vâlcea. Adică în cel din Cluj nu prea miroase a nimic, pe când în spitalul din Vâlcea, măruntaiele se revoltă la fiecare vizită în oricare din saloanele oricărei secţii. Mama a fost internată într-un salon de patru paturi, cu baie (chiuvetă, toaletă plus cabină de suş) proprie; pe uşa băii, un afiş: ”Persoanele internate au obligaţia să facă zilnic duş”. Apoi mâncarea servită bolnavilor internaţi în Clinica Medicală 1 din Cluj: mâncabilă, chiar gustoasă, şi cu carne! Corespondenta de la Vâlcea: nişte lături indezirabile, complet vegetariene, ca pentru pustnic cu clare tendinţe spre masochism. Ceaiul, la spitalul clujean, se toarnă în cana fiecăruia din termosuri mari; la Vâlcea, cănile se umplu cu polonicul, ceaiul scurgându-se de pe toate cănile bolnavilor în cazanul de dedesubt. Asta în ceea ce priveşte partea administrativă.

Cât priveşte serviciile medicale oferite, şi aici Clujul s-a dovedit a fi o ţară străină pentru mine: începând cu analizele de tot felul (mamei i s-au făcut două analize de sânge, un ECG şi un ecograf în cele doar 48 de ore cât a durat internarea, deşi venise cu rezultatele aceloraşi analize făcute cu doar câteva zile în urmă, acasă) şi cu faptul că se asigură medicamentele gratuit din farmacia spitalului (deşi mama le-a explicat asistentelor că, prevăzătoare, venise cu ele de la Vâlcea, medicamentele prescrise au continuat să îi fie aduse cu regularitate la pat, de trei ori pe zi), continuând cu prezenţa continuă – adică zi şi noapte - a doctorilor, a stagiarilor, a asistentelor, a infirmierelor, a studenţilor aflaţi în practică sau a profesorilor universitari şi terminând cu faptul că se explica în permanenţă, pe înţeles, orice procedură ce urma să fie aplicată, indiferent dacă era una importantă sau minoră. Şi mai ales tonul folosit de mai toţi: calm, încurajator, amabil. Cel mai bun dintre medicamentele de acolo!

Să precizez că, printr-un noroc, la Spitalul Judeţean din Râmnicu Vâlcea mama a ”nimerit” la un doctor bun (a terminat medicina în acelaşi Cluj!), care şi-a făcut bine treaba, dar care e nevoit să evolueze în acelaşi cadru îmbâcsit, mai bolnav decât bolnavii care apelează la el sperând la vindecare.

Nu am comparat o clinică privată, cu servicii de top, oferite contra cost, cu un spital de stat, cu servicii minimale, oferite gratuit. Nu am comparat un spital din străinătate cu unul din România. Nu am comparat prestaţia medicală a unui personal medical plătit cu mii de euro cu cea a unuia plătit cu echivalentul în lei a câtorva sute de euro. Ci am comparat două spitale, ambele făcând parte din aceaşi ţară, subordonate aceluiaşi minister şi încadrate aceleiaşi scheme de retribuire. Cum se poate ca la unii să fii tratat decent, iar la alţii să te simţi un intrus, a cărui boală deranjează şi a cărui suferinţă irită? Oamenii, profesionalismul lor, dorinţa de a-şi face meseria şi mult, mult bun-simţ fac din spitalul din Cluj ceva atât de diferit de Spitalul Judeţean din Râmnicu Vâlcea. În rest, sănătate!