Mulţimi (I)

Iniţiativa unor parlamentari de a pune lacăt duminica pe uşa supermarketurilor dă o grea lovitură uneia dintre cele mai puternice tradiţii româneşti post-decembriste. Păi cum îşi mai poate petrece românul ”verde” duminica lasată liberă de la Dumnezeu altfel decât vânturând fumul la grătarul de pe bloc sau plimbându-se alene, cu toată familia strânsă cârd în jur, pe lungile culoare ale templelor comerţului modern?

Familiile îşi fac un adevărat ritual din plimbarea duminicală la Carrefour, Kaufland, Penny, Lidl şi care or mai fi ele: tatăl este responsabil cu condusul căruciorului – că doar de-aia are permis auto, chiar dacă luat din a patra încercare! – copilul stă încălţat, în picioare, la prora căruciorului – cam pe unde oamenii normali aşează telemeaua, ceafa de porc sau pâinea feliată – alternând între rolul lui Leonardo DiCaprio din ”Titanic” şi cel al unui claxon blocat pe intermitent atunci când se produc ambuteiaje pe culoarele principale – soţia gravitează precum un satelit în jurul căruciorului familial transferând aferată cantităţi industriale (”lasă, Gicule, că nu se ştie, mâine poate se scumpeşte iar toate!”) de produse alimentare de pe rafturi în lighioana argintie pe roţi, iar mama soacră e lăsată strategic afară, să stea la coadă la mici, să mănînce şi gura lor ceva la ieşirea victorioasă din strâmtorile caselor de marcat.

Într-o variantă ceva mai trendy, personajele sunt un cocălar cu figură sictirită – care a avut grijă să-şi lase bolidul chiar în faţa intrării în supermarket, pe una din benzile de circulaţie şi cu blocarea corespunzătoare a altor trei amărâţi care şi-au parcat maşinile regulamentar, ca nişte tâmpiţi corecţi ce sunt! – femeia din dotare este o paraşută plină de ifose, care gustă cu un aer scârbit, la vitrina cu servire asistată, din 10 feluri de brânză până să se hotărască să cumpere 100 de grame de caşcaval ”Rucăr”, iar copilul din dotare este un sugar gras şi bălos care plânge de zor, storcindu-şi pampersul plin de rahat de partea superioară a căruciorului – destinată, şi ea, tot produselor de tot felul, în mare parte ingerabile – încearcând, fără succes, să muşte din mânerul căruciorului.

Nu mai vorbim de distribuţia din parcare: ţărănci care încearcă să-ţi vândă tocătoare de lemn care se crapă la primele şniţele pe care îndrăzneşti să le baţi pe ele, puradei desculţi care se oferă dezinteresaţi să-ţi ducă căruciorul înapoi în schimbul monedei de 50 de bani, cerşetori mangă care se zgâiesc la tine până ţi se opreşte ”Thuringer”-ul în gât sau ”voluntari” zeloşi care te urmăresc prin toată parcarea ca să contribui la salvarea nu ştiu cărui copil suferind de o boală obligatoriu terminala – ”vă dăm chitanţă, domnu’!”; mersi, imprimantă am şi eu! - la care se adaugă numeroşii şoferi de duminică, ce reuşesc, transpiraţi de emoţie, să-şi parcheze maşina din numai opt mişcări, în aplauzele şi aprecierile ţâţâite ale întregii familii.

Cum să strici o asemenea distracţie? Ce suflet de câine trebuie să ai ca să îţi treacă prin minte o asemenea monstruozitate? Ce dacă dorinţa de a face nişte minime cumpărături la supermarket duminca se transformă într-o adevarată corvoadă pentru cineva pentru care socializarea înseamnă ceva mai mult decât ciocnitul cărucioarelor printre rafturile supermarketurilor? Nu răpiţi românilor una din puţinele distracţii care le-a mai rămas şi care îi face să se simtă cetăţeni activi, membri ai unei comunităţi capitaliste şi voci responsabile în marele cor occidentalo-consumist! Amin!