Nu de interimat mă cutremur...

Vorbeam ieri cu un prieten, constatând că multe din funcţiile de conducere locale - ale oraşului sau judeţului - sunt ocupate de şefi interimari: primăria Râmnicului, consiliul judeţean, Teatrul Municipal ”Ariel”, Poliţia Locală a municipului, SC ETA SA (societatea cu autobuzele), sau CET Govora SA (cu apa caldă şi căldura).

Nu m-am putut abţine să nu parafrazez versurile lui Vlahuţă (din poezia ”În prag”): ”Nu de interimat mă cutremur, ci de veşnicia lui”.

Mulţimi (I)

Iniţiativa unor parlamentari de a pune lacăt duminica pe uşa supermarketurilor dă o grea lovitură uneia dintre cele mai puternice tradiţii româneşti post-decembriste. Păi cum îşi mai poate petrece românul ”verde” duminica lasată liberă de la Dumnezeu altfel decât vânturând fumul la grătarul de pe bloc sau plimbându-se alene, cu toată familia strânsă cârd în jur, pe lungile culoare ale templelor comerţului modern?

Familiile îşi fac un adevărat ritual din plimbarea duminicală la Carrefour, Kaufland, Penny, Lidl şi care or mai fi ele: tatăl este responsabil cu condusul căruciorului – că doar de-aia are permis auto, chiar dacă luat din a patra încercare! – copilul stă încălţat, în picioare, la prora căruciorului – cam pe unde oamenii normali aşează telemeaua, ceafa de porc sau pâinea feliată – alternând între rolul lui Leonardo DiCaprio din ”Titanic” şi cel al unui claxon blocat pe intermitent atunci când se produc ambuteiaje pe culoarele principale – soţia gravitează precum un satelit în jurul căruciorului familial transferând aferată cantităţi industriale (”lasă, Gicule, că nu se ştie, mâine poate se scumpeşte iar toate!”) de produse alimentare de pe rafturi în lighioana argintie pe roţi, iar mama soacră e lăsată strategic afară, să stea la coadă la mici, să mănînce şi gura lor ceva la ieşirea victorioasă din strâmtorile caselor de marcat.

Într-o variantă ceva mai trendy, personajele sunt un cocălar cu figură sictirită – care a avut grijă să-şi lase bolidul chiar în faţa intrării în supermarket, pe una din benzile de circulaţie şi cu blocarea corespunzătoare a altor trei amărâţi care şi-au parcat maşinile regulamentar, ca nişte tâmpiţi corecţi ce sunt! – femeia din dotare este o paraşută plină de ifose, care gustă cu un aer scârbit, la vitrina cu servire asistată, din 10 feluri de brânză până să se hotărască să cumpere 100 de grame de caşcaval ”Rucăr”, iar copilul din dotare este un sugar gras şi bălos care plânge de zor, storcindu-şi pampersul plin de rahat de partea superioară a căruciorului – destinată, şi ea, tot produselor de tot felul, în mare parte ingerabile – încearcând, fără succes, să muşte din mânerul căruciorului.

Nu mai vorbim de distribuţia din parcare: ţărănci care încearcă să-ţi vândă tocătoare de lemn care se crapă la primele şniţele pe care îndrăzneşti să le baţi pe ele, puradei desculţi care se oferă dezinteresaţi să-ţi ducă căruciorul înapoi în schimbul monedei de 50 de bani, cerşetori mangă care se zgâiesc la tine până ţi se opreşte ”Thuringer”-ul în gât sau ”voluntari” zeloşi care te urmăresc prin toată parcarea ca să contribui la salvarea nu ştiu cărui copil suferind de o boală obligatoriu terminala – ”vă dăm chitanţă, domnu’!”; mersi, imprimantă am şi eu! - la care se adaugă numeroşii şoferi de duminică, ce reuşesc, transpiraţi de emoţie, să-şi parcheze maşina din numai opt mişcări, în aplauzele şi aprecierile ţâţâite ale întregii familii.

Cum să strici o asemenea distracţie? Ce suflet de câine trebuie să ai ca să îţi treacă prin minte o asemenea monstruozitate? Ce dacă dorinţa de a face nişte minime cumpărături la supermarket duminca se transformă într-o adevarată corvoadă pentru cineva pentru care socializarea înseamnă ceva mai mult decât ciocnitul cărucioarelor printre rafturile supermarketurilor? Nu răpiţi românilor una din puţinele distracţii care le-a mai rămas şi care îi face să se simtă cetăţeni activi, membri ai unei comunităţi capitaliste şi voci responsabile în marele cor occidentalo-consumist! Amin!

O omisiune fără nici o importanţă

Astăzi, la şedinţa cu părinţii de la şcoala fiicei mele - absolventă, în câteva săptămâni, a clasei a VIII-a - primesc broşura informativă privind liceele din tot judeţul Vâlcea, profilurile fiecăruia, mediile de admitere din ultimii doi ani, precum şi calendarul evaluării naţionale, pentru copii normali, pentru romi, pentru învăţământul special, pentru cel seral şi pentru cel profesional de trei ani, pentru cei din seriile anterioare care nu au împlinit 18 ani, începând de la simularea de la finele iernii, trecând prin probele de aptitudini de la sfârşitul acestei luni şi completarea fişelor de după examene, până la etapele II şi III din toamnă, plus un model de fişă de înscriere. Toate detaliile necesare, mai puţin datele în care se dau examenele evaluării naţionale: 22 iunie - română şi 24 iunie - mate. Evident, două detalii complet lipsite de importanţă!

Locale

Mi s-a umplut curtea cu nou-născuţi... de tot felul. Celor 45 de pui eclozaţi de clocitoare chiar de Paşti - şi care acum sunt bine mersi şi toacă tot ce prind în câteva minute – li s-au adăugat 3 pisoi, plus un cuib ascuns dibaci într-o ţeavă din structura de rezistenţă a boltei de viţă de vie, în care am putut – doar cu camera telefonului şi cu flash-ul activ – să număr 7 ciocuri ale puilor unui fel de pasăre, cam cât vrabia, dar ceva mai colorată (asta că i-am văzut pe cei doi părinţi care se agitau prin preajma mea). Ăstora din urmă, ca să-i apăr de ploi, le-am montat şi o umbrelă deasupra. Deci din punct de vedere neonatologic stau foarte bine!

• • •

Am fost acum două week-end-uri să văd vila unei cunoştinţe de la Vlădeşti, pe deal în sus, spre Lacul Frumos. Casa frumos construită, chibzuit, cu spaţii mari, aerisite, cu o terasă numai bună de stat cu orele la un pahar de vorbă... În schimb, poziţia era una extrem de prost aleasă: faţada casei (pe care se găsea şi balconul unui dormitor de la etaj) era la doi metri de uliţa de acces; dinspre toate patru laturile te uitai la alte vile construite în jur; colac-peste-pupăză, duminică dimineaţa toată zona răsuna de manelele lui Salam, difuzate generos de locatarii unei vile în construcţie din apropiere. Mare păcat!

  

• • •

Vorbesc cu o doamnă în timp ce eram în Parcul Mircea cel Bătrân cu ocazia manifestărilor ”Râmnic627”. Îmi spune contrariată: ”nu ştiam că se organizează astfel de evenimente aici”. O iau cu binişorul: ”păi nu aţi citit în ziare, că a apărut peste tot, şi la televiziunile locale?”. ”A, nu”, îmi răspunde doamna, ”că nu citesc ziarele şi la teveu mă uit doar la filme”. ”Atunci prin oraş, nu aţi văzut afişele, sau bannerele?” ”Nu, că nu prea ies...” mi se răspunde. ”Dar pe site-ul primăriei, sau pe Facebook?”, mai fac o ultimă încercare; se uită mirată la mine, aproape ofensată că aş bănui-o de astfel de preocupări. Mă abţin cu greu să nu îi cer adresa cu promisiunea că data viitoare când se va mai organiza ceva similar îi voi trimite o înştiinţare acasă, prin poştă.

• • •

Am avut maşina două zile în service, pentru nişte reparaţii la un prag, şi iar am ajuns să mă enervez de ce văd în postura de pieton. De data asta a fost un copăcel de pe str. General Magheru, rupt la jumătate, în bătaie de joc, de nişte nenorociţi. L-am sunat pe şeful de Spaţii Verzi şi i-am spus ce văzusem; mi-a răspuns cu o voce amară, plină de obidă: ”l-am văzut, domnule, l-am văzut de ieri, dar n-am vrut să-l iau şi am zis că să-l las acolo, măcar o zi, ca să vadă toţi care trec ce fel de oameni trăiesc în oraşul ăsta!”. La câteva zile distanţă, aflu că numărul copăceilor astfel rupţi a ajuns la 6!

Din ”minivacanţa” de 1 mai

CNN - via ziare.com - informează că doi bărbaţi au deschis focul asupra participanţilor la un concurs care se ţinea într-una din suburbiile Dallas-ului; cei doi au rănit un agent de pază neînarmat şi au fost împuşcaţi mortal de către poliţiştii care asigurau securitatea zonei. Evenimentul în cauză era un concurs de caricaturi cu profetul Mahomed -  ”Muhammad Art Exhibit and Cartoon Contest” - sponsorizat de ”American Freedom Defense Initiative”, care este considerată o organizaţie anti-musulmană. Concursul s-a desfăşurat în condiţii de securitate ridicată, iar purtătorul de cuvânt al poliţiei a declarat că ”eram pregătiţi pentru ceva de genul ăsta”.

Mi-e greu să găsesc un termen prin care să descriu o astfel de iniţiativă ”artistică”, având de ales dintr-o plajă largă de epitete care se întinde între ”tâmpită” şi ”criminală”. Deocamdată nu am auzit să se fi ţinut vreodată un concurs de caricaturi avându-l ca subiect pe Iisus, deci o eventuală motivaţie cum că evenimentul din Dallas ar fi unul de tip ”replică” nu ţine. În lipsa acestuia, nu-mi rămâne decât să privesc concursul de caricaturi organizat de americani cu aceeaşi stupoare mută pe care mi-o provoacă ştirile despre diverşi dobitoci care întărâtă cu băţul prin gard animalele de la Zoo, pentru ca apoi să fie muşcaţi/zgâriaţi/amputaţi/(sau chiar)omorâţi de acestea.

• • •

Am întâlnit în acest week-end un om deosebit: a reabilitat – prin asta înţelegând proiectarea, dar şi execuţia, inclusiv frecat cu peria de sârmă toată lemnăria – o veche casă bătrânească, cu o aplecare spre detalii care aproape dă în patologic. Atât exteriorul, cât şi interiorul au fost o adevărată încântare, dar am simţit în acelaşi timp că admiraţia mea, exprimată fără rezerve, pentru munca asiduă care a stat la baza transformării casei l-a bucurat şi pe autorul ei – care, printre altele, construieşte bărci de viteză sau îşi tunează singur maşina 4x4 din dotare. Încă o dată mi s-a confirmat că oamenii care au o pasiune radiază o frumuseţe specială, ce vine de adânc, din interior.