Estivale la final: farmacii, Schengen şi gunoaie

În zona Traian, ceva mai sus de Complexul  ”24 de trepte” (unde oricum funcţionează o farmacie din lanţul ”Băjan”), stă să se deschidă o altă farmacie, ”Dona”, plasată ”strategic” între mai vechile ”Sensiblu” şi ”Catena”. Aşadar patru farmacii pe o distanţă de aproximativ 100 m. Cât naiba de bolnavi suntem?

• • •

Are şi respingerea intrării în Schengen avantajele ei: pentru că face parte din acest spaţiu şi pentru că de aici au cale liberă până hăt, departe în toate colţurile UE, Ungaria vecină e asaltată de refugiaţii din Africa şi din Asia şi transpiră de zor lucrând la gardul ăla de sârmă de la graniţa cu Serbia. În schimb, la noi ajung numai refugiaţii clandestini ascunşi prin câte un TIR cu GPS-ul defect care confundă Budapesta cu Bucureştiul. ”Ghinion”, cum a zis prezindenţiabilul sas.

• • •

În oraş e în plină desfăşurare încă un un război între două firme care se bat pe gunoaiele locuitorilor (ca picanterie: firma Urban, care acum nu se dă dusă de la gunoiul râmnicenilor deşi nu mai are nici un temei legal pentru prezenţa în oraş după câştigarea licitaţiei de către Romprest, se lupta, acum 8 ani, cu firma Rosal, care, la fel, nu se dădea dusă de lângă acelaşi gunoi). Până la urmă, după ce ”modelul industrial” a picat şi a lăsat oraşul plin de locuri virane şi clădiri abandonate în care duduiau pe vremuri fabricile comuniste, după ce şi ”modelul turistic” a căzut în derizoriu pe motiv de lipsă de obiective turistice care să aducă vreun turist întreg la minte pe aceste meleaguri, poate că ”modelul deşeuri” este singurul viabil pentru Râmnicu Vâlcea.

Din vacanţă

Aflat la mare pentru câteva zile (Mamaia), am dat o fugă până la Balchik. Deşi parcursesem doar o sută de kilometri, parcă marea de acolo nu era aceeaşi cu cea de la Mamaia: după două zile de valuri tulburi, maronii şi cu alge care se spărgeau pe plajele din nordul Constanţei, dădeam de o Mare Neagră limpede, de un turcoaz exotic, întinsă calmă la poalele ”Cuibului Liniştit”. Şi plină de peşti - mărturie zecile de pescăruşi şi albatroşi care pescuiau cu sârg şi spor în largului micului port. Am mâncat pe o terasă deasupra mării o mâncare bună, la un preţ decent, am făcut ceva cumpărături cu leva, lei, euro, dar şi cu cardul şi una peste alta m-am bucurat de liniştea de acolo. Iar înainte ca o ploaie torenţială de vară să spele Balchikul din vârful dealurilor până pe plaje, am apucat să fac şi o fotografie panoramică.

• • •

Căutând pe net să aflu ceva informaţii despre rezultatele Simonei Halep în turneul de la Cincinnati, dau de Tennis Channel Everywhere. Care, accesat, mi-a arătat că nici ”everywhere”-ul ăsta nu mai înghite chiar orice, cu atât mai puţin Bucureştiul şi România.

 • • •

Am apreciat din star iniţiativa celor de la ACR: ”Carte de salvare la bord” şi m-am raliat ei imediat: am găsit linkul de unde să descarc documentul aferent maşinii pe care o conduc şi am trimis un e-mail la adresa indicată, menţionând adresa poştală unde să primesc autocolantul aferent. Mesajul mi-a fost returnat în ziua următoare, având la CC adresa de e-mail a ACR-ului de la Vâlcea, după care totul a murit: nu am primit nici un sticker şi nici vreun semn că i-ar păsa cuiva pe aici de chestia asta. O altă iniţiativă consumată în stil pur românesc: începe spectacular, cu surle şi trâmbiţe, şi se termină flasc, ca o ejaculare precoce care nu satisface pe nimeni.

Din Râmnic şi din Sighişoara

Parafrazând un titlu de tabloid: ”Anunţ de ultimă oră din Râmnicu Vâlcea: e sfârşitul!!!”

Trecând printr-un magazin cu articole second-hand nemţeşti dintr-o margine a Râmnicului (cartierul CPL) – mă duc acolo, cam o dată pe săptămână, ca într-un fel de muzeu, bucurându-mă de calitatea, ingeniozitatea şi graţia unor produse, chiar şi uzate, pe care altfel nu am unde să le văd; am şi cumpărat câte ceva de aici şi am şi scris despre asta – găsesc un fluturaş care anunţă în culori vii deschiderea în curând (chestiune de zile), la Complexul Winmark din centrul Râmnicului, a celui mai mare depozit second-hand din oraş. Ca să explic pentru cei care nu sunt din Râmic: Complexul Winmark este fostul Magazin ”Cozia”, adică un fel de Magazin ”Dumbrava” pentru Sibiu sau un ”Trivale” pentru Piteşti, deci un fel de standard al comerţului de sub Capela. Parţial şi din proastă administrare, dar preponderent ca urmare a situaţiei economice în picaj a oraşului, iată că un etaj al acestui complex comercial va ajunge să găzduiască un supermarket cu produse la mâna a doua. Mie, cel puţin, nu-mi mai trebuie alte statistici ca să îmi dau seama cum merg lucrurile în Râmnic: fluturaşul cu anunţul ăsta m-a lămurit – dar şi întristat – pe deplin.

• • •

Altfel

Am stat 4 zile în Sighişoara, la un târg; ultima jumătate de zi mi-am luat liber şi m-am plimbat prin Cetate, prin oraşul de la poalele dealului, ba chiar şi prin oraşul nou. Duminică fiind m-am oprit la Biserica Ortrodoxă ”Sfânta Treime” să mă rog şi să aprind câte o lumânare, deopotrivă pentru binele celor vii şi pentru odihna celor morţi. Nu am intrat în biserică – eram în pantaloni scurţi şi nu mi s-a părut potrivit să particip astfel la slujba de duminică – ci am rămas în pronaos, alături de alţi câţiva, ascultând fermecat corul de voci feminine, absolut deosebit. Am ieşit după ceva timp din biserică, constatând că, spre deosebire de bisericile ortodoxe din Râmnic sau de prin alte oraşe din sudul vechiului regat, slujba nu era transmisă, dogit, prin difuzoare şi în exteriorul bisericii (deşi cea de la ”Sfânta Treime” chiar merita datorită corului!), lângă zidurile lăcaşului de cult auzindu-se doar glasurile unor copii ce se jucau în parcul din jur şi curgerea doamoală a Târnavei Mari.

Nu de interimat mă cutremur...

Vorbeam ieri cu un prieten, constatând că multe din funcţiile de conducere locale - ale oraşului sau judeţului - sunt ocupate de şefi interimari: primăria Râmnicului, consiliul judeţean, Teatrul Municipal ”Ariel”, Poliţia Locală a municipului, SC ETA SA (societatea cu autobuzele), sau CET Govora SA (cu apa caldă şi căldura).

Nu m-am putut abţine să nu parafrazez versurile lui Vlahuţă (din poezia ”În prag”): ”Nu de interimat mă cutremur, ci de veşnicia lui”.

Mulţimi (I)

Iniţiativa unor parlamentari de a pune lacăt duminica pe uşa supermarketurilor dă o grea lovitură uneia dintre cele mai puternice tradiţii româneşti post-decembriste. Păi cum îşi mai poate petrece românul ”verde” duminica lasată liberă de la Dumnezeu altfel decât vânturând fumul la grătarul de pe bloc sau plimbându-se alene, cu toată familia strânsă cârd în jur, pe lungile culoare ale templelor comerţului modern?

Familiile îşi fac un adevărat ritual din plimbarea duminicală la Carrefour, Kaufland, Penny, Lidl şi care or mai fi ele: tatăl este responsabil cu condusul căruciorului – că doar de-aia are permis auto, chiar dacă luat din a patra încercare! – copilul stă încălţat, în picioare, la prora căruciorului – cam pe unde oamenii normali aşează telemeaua, ceafa de porc sau pâinea feliată – alternând între rolul lui Leonardo DiCaprio din ”Titanic” şi cel al unui claxon blocat pe intermitent atunci când se produc ambuteiaje pe culoarele principale – soţia gravitează precum un satelit în jurul căruciorului familial transferând aferată cantităţi industriale (”lasă, Gicule, că nu se ştie, mâine poate se scumpeşte iar toate!”) de produse alimentare de pe rafturi în lighioana argintie pe roţi, iar mama soacră e lăsată strategic afară, să stea la coadă la mici, să mănînce şi gura lor ceva la ieşirea victorioasă din strâmtorile caselor de marcat.

Într-o variantă ceva mai trendy, personajele sunt un cocălar cu figură sictirită – care a avut grijă să-şi lase bolidul chiar în faţa intrării în supermarket, pe una din benzile de circulaţie şi cu blocarea corespunzătoare a altor trei amărâţi care şi-au parcat maşinile regulamentar, ca nişte tâmpiţi corecţi ce sunt! – femeia din dotare este o paraşută plină de ifose, care gustă cu un aer scârbit, la vitrina cu servire asistată, din 10 feluri de brânză până să se hotărască să cumpere 100 de grame de caşcaval ”Rucăr”, iar copilul din dotare este un sugar gras şi bălos care plânge de zor, storcindu-şi pampersul plin de rahat de partea superioară a căruciorului – destinată, şi ea, tot produselor de tot felul, în mare parte ingerabile – încearcând, fără succes, să muşte din mânerul căruciorului.

Nu mai vorbim de distribuţia din parcare: ţărănci care încearcă să-ţi vândă tocătoare de lemn care se crapă la primele şniţele pe care îndrăzneşti să le baţi pe ele, puradei desculţi care se oferă dezinteresaţi să-ţi ducă căruciorul înapoi în schimbul monedei de 50 de bani, cerşetori mangă care se zgâiesc la tine până ţi se opreşte ”Thuringer”-ul în gât sau ”voluntari” zeloşi care te urmăresc prin toată parcarea ca să contribui la salvarea nu ştiu cărui copil suferind de o boală obligatoriu terminala – ”vă dăm chitanţă, domnu’!”; mersi, imprimantă am şi eu! - la care se adaugă numeroşii şoferi de duminică, ce reuşesc, transpiraţi de emoţie, să-şi parcheze maşina din numai opt mişcări, în aplauzele şi aprecierile ţâţâite ale întregii familii.

Cum să strici o asemenea distracţie? Ce suflet de câine trebuie să ai ca să îţi treacă prin minte o asemenea monstruozitate? Ce dacă dorinţa de a face nişte minime cumpărături la supermarket duminca se transformă într-o adevarată corvoadă pentru cineva pentru care socializarea înseamnă ceva mai mult decât ciocnitul cărucioarelor printre rafturile supermarketurilor? Nu răpiţi românilor una din puţinele distracţii care le-a mai rămas şi care îi face să se simtă cetăţeni activi, membri ai unei comunităţi capitaliste şi voci responsabile în marele cor occidentalo-consumist! Amin!