Am remarcat,
însă, ca şi în dăţile trecute, sărăcia de ansamblu a zonei. Sau nu atât
sărăcia, cât delăsarea administrativă, pe care am pus-o pe seama absenţei
alocărilor bugetare de la indiferent ce nivel. Orăşelele din Secuime – ultimul
prin care am trecut a fost Târgul Secuiesc – parcă au rămas aşa, neschimbate,
de decenii întregii şi vin dintr-o altă lume. Zona centrală – obligatoriu însemnând
un parc, înconjurat pe toate laturile de o stradă şi mărginit de case vechi –
este în aceeaşi stare aproape peste tot: trotuare cârpite sau cu gropi, carosabil
unduitor din piatră cubică, borduri ciobite sau îngropate pe jumătate,
gărduleţele sau băncile din parc care parcă au slujit drept recuzită în vreo
scenetă a TVR-ului din anii ’70. Drumurile judeţene sunt proaste, pline de
petece de asfalt şi cu marcaje de mult timp şterse. Este evident că nu s-a
investit nimic în infrastructură de ani buni şi nu cred că este doar vina
primarilor sau a primăriilor. Oricine ştie că lucrările mari din categoria asta
se fac cu alocări (la fel de mari) financiare de la bugetul central; ori, se
pare că aceste alocări lipsesc. Şi nu este vorba de lene: acum, ca şi în alte
dăţi, am observat că terenurile agricole de-a dreapta şi de-a stânga drumului
sunt toate cultivate şi bine întreţinute.
De cealaltă parte
a munţilor, vechiul Regat este locul unde s-a născut cuvântul ”borduriadă”,
adică schimbarea bordurilor la fiecare patru ani, indiferent dacă este sau nu
necesară operaţia. Centrele oraşelor din Oltenia, Muntenia sau Moldova,
indiferent de gradul de sărăcie al locuitorilor lor, au obligatoriu pavaje cu
marmură, granit sau pavele viu colorate, fântîni muzicale sau alte invenţii
urbanistice care mai de care mai costisitoare. În acelaşi timp, terenuri agricole
pline de bălării mărginesc, mai peste tot, drumurile judeţene asfaltate până în
mijloc de pădure cu fonduri de la Consiliile Judeţene.
Dacă pe vremea
vechii RAM (Regiunea Autonomă Maghiară) din anii de început ai comunismului reticenţa
conducerii de la Bucureşti de a aloca bani Secuimii era de înţeles (pe aceleaşi
considerente pe baza cărora dezvoltarea Basarabiei – adică a Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti - nu a fost niciodată o prioritate a
conducerii URSS), gestul guvernelor post-decembriste de a priva de investiţiile
vitale oraşele din Harghita şi Covasna îi desconsideră pe locuitorii acestora şi
îi transformă în nişte captivi în propria ţară. Mai e de mirare că, în primul
rând în perspectivă afectivă şi, în consecinţa acesteia, în cea politică,
maghiarii din Harghita şi Covasna privesc mereu cu speranţă către Ungaria?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu