Altceva voiam să
spun însă: un alt ”câştig” important al tuturor guvernărilor postdecembriste
este şi această demitizare, dezbrăcare de orice veştmânt solemn sau doar
sentimental a momentului de început de an şcolar. Fiica mea începe azi clasa a
VI-a. Dar la acest moment încă nu ştie câţi ani va mai face în şcoala generală
şi în ce clasă va începe liceul. Nu ştie în ce liceu o va trimite repartizarea
computerizată de la finele gimnaziului. Nu are habar care va fi oferta de
bacalaureate la sfârşitul liceului (examen ce a început să semene tot mai mult
cu abonamentele la televiziune prin cablu: poţi alege pachetul social, sau cel
standard, sau cel standard plus pachetul HBO şi niscaiva pornouri...). Chiar şi
începutul şcolii astăzi este rezultatul unei modificări de ultim moment a datei
iniţiale, care era 10 septembrie (nu am înţeles niciodată ce au avut aproape
toţi miniştrii învăţământului cu tradiţia începutului şcolii pe 15
septembrie... în ultimii ani, şcoala a început la tot felul de date, care mai
de care mai inovatoare, mai puţin în data de 15 septembrie).
Şi totuşi, mă pot socoti norocos: dacă aş fi fost posesorul unui copil de vreo 6 ani, astăzi ar fi trebuit să-l duc în clasa ”zero”, adică într-o clădire deloc primitoare pentru un copil de vârsta lui, într-o sală de clasă cu foarte puţine elemente care să amintească de copilărie şi de joacă, lăsându-l să se descurce cum poate în pauze printre picioarele colegilor cu aproape 10 ani mai mari şi cel mai probabil plângînd cu sughiţuri multe zile de-acum înainte de dorul de ”doamna” lui de la grădiniţă, care îi trăgea până sub bărbie păturica înaintea somnului de la amiază, alături de colegii de grupă.
De partea
financiară a debutului şcolii nu are rost să mai pomenesc: au făcut-o cu sârg
(ca în fiecare septembrie, de altfel) toate televiziunile în ultima săptămână,
prin zeci de reporteri care transmiteau live,
cu un aer preocupat, dintre rafturile hipermarketurilor, cât e caietul, cât e
stiloul, cât ghiozdanul şi cât uniforma.
Dar poate că
demitizarea asta, începutul ăsta de şcoală ”pe stil nou” are totuşi şi ceva
bun. Poate că fiica mea – care priveşte cu aceeaşi detaşare pe geamul maşinii
prinsă în mijlocul unei coloane nesfârşite, în timp ce mie doar mi se pare că
încep să văd mai clar giratoriul la care nu reuşesc să mai ajung, de parcă ar
fi o Fata Morgana – are nevoie să înceapă azi o şcoală aidoma societăţii în
care trăieşte: inconstantă, născatoare de frustrări, cauzatoare de depresii,
nedreaptă... Poate aşa va fi mai pregătită pentru ce o aşteaptă la terminarea
şcolii. Până la urmă, nici şcoala precum un turn de fildeş - în care te poţi
închide crezînd/sperînd în valori ce nu au nici o legătură cu ce vei întâlni
atunci când ieşi - nu e o afacere pentru nimeni. Şi, mai apoi, nu-i aşa?: ce nu
te omoară, te face mai puternic!
Astfel că,
parafrazînd puţin, aş putea să-i urez fiicei mele, acum la început de an
şcolar, un sincer ”să supravieţuieşti bine!” Dar n-o fac. Pentru că încă mai
sper, deşi nici eu nu ştiu prea bine ce. Aşa că-i voi ura – ei şi tuturor celor
ca ea – să aibă parte de un an şcolar cât mai bun şi să fie sănătoasă. Iar cu
restul, vom mai vedea noi.
Interesant articolul ! Multumim !
RăspundețiȘtergere