Idiocracy now by Harlem Shake

Nu era neapărat nevoie de studiul geneticianului GeraldCrabtree (de la Stanford, adică fost ”aproape” coleg cu o meteorică ministresă a – cui altceva decât? – învăţământului, Corina Dumitrescu pe numele ei, menţionată doar pentru că se potriveşte ca o mănuşă subiectului) ca să-mi dau seama că lumea se tâmpeşte. Crabtree zice că e de la modificările genetice şi de la viaţa la oraş. Trebuie spus că sunt destui care îi contestă concluziile, nu neapărat că n-ar fi aşa, dar că n-ar avea cifre care să le susţină.

Dar cine are nevoie de cifre? Ia ieşiţi pe stradă, la orice oră din zi (că noaptea nu e indicat!) şi trageţi un pic cu urechea – ştiu, nu e frumos, dar cercetarea scuză mijloacele! - la cum vorbesc oamenii între ei. Şi liceeni, şi din cei mai vârstnici (asta ca să nu fiu acuzat c-aş fi animat de vreun conflict între generaţii). Sau daţi drumul la televizor – pe la cinci - cinci şi ceva, mai pe seară, sau şi mai târziu, în noapte - şi vedeţi ce programe sau ce filme rulează şi de ce ratinguri au parte. Sau urmăriţi un talkshow televizat oriunde veţi vrea – la RTV, la Antene, la Realitatea, la B1 (mă scuzaţi, vorba ”Cîrcotaşilor”) şi ascultaţi atent – atât cât puteţi rezista – la ce vorbesc politicienii (bonus: staţi cu ochii/urechile şi pe ”moderatori”, că merită!). A, şi să nu uit: uitaţi-vă şi la reclamele de la televizor (sau ascultaţi-le pe ălea de la radio) – cu Tudor Albu ”cu îmbunătăţiri” care plăteşte ”pac-pac” on-line factura la Enel, sau cu familia Petrescu ”Fairy”, sau toată seria de spoturi de la ”farmacia inimii Catena”; la radio e campioană casnica aia amorezată de poştaşul împreună cu care se tot minunează de preţurile de la Lidl. Pentru amatorii de sado-masochism, am o sugestie hard: încercaţi să pricepeţi o lege adoptată de supradimensionatul nostru parlament (nu că atunci când era mai slim ar fi fost mai logic!). Iar dacă nu v-a durut îndeajuns, vedeţi şi dacă se poate aplica! Iar pour les connaisseurs: vizitaţi o expoziţie de artă modernă! Nu-i aşa că mâzgăliturile de pe pereţi ale copilului dumneavoastră cel neastâmpărat capătă, acum, un cu totul alt sens? În fine, celor care, în ciuda tuturor celor de mai-nainte, încă le mai pâlpâie o fărâmă de speranţă în suflet, le spun doar atât: ”Harlem Shake”.

După toate acestea, mai aveţi nevoie de cifre ca să fiţi convinşi că ne tâmpim de la o zi la alta?

În 2006 era lansat filmul ”Idiocracy”, despre un tip din armata americană, modest mobilat intelectual, ce acceptă un experiment de hibernare, care însă, în loc să dureze un an, se întinde o jumătate de mileniu. Lumea din 2505 în care Joe Bauers se trezeşte e populată (şi condusă, evident) exclusiv de tâmpiţi, iar el devine astfel cel mai inteligent om de pe planetă. Filmul e agreabil, eu însă am două obiecţii, mari şi late: prima – aşa ceva nu poate fi o comedie, iar a doua – orizontul de 500 de ani este mult, mult prea optimist: ”idiocraţia” - vorba unui post TV care a construit-o cu spor, de la înfiinţare şi până la suspendarea licenţei de emisie - ”se întâmplă acum”.

”Menirea” funcţionarului public

Am participat recent, ca reprezentant al administraţiei locale municipale, la un seminar, sau dezbatere, sau conferinţă naţională (masă rotundă sigur n-a fost că era în formă de ”U”) pe tema transparenţei decizionale şi a implicării cetăţeanului în procesul de alcătuire a politicilor publice. Organizatori: câteva ong-uri cu o activitate intensă în domeniu, constând în principal din trimiterea către primării, consilii judeţene sau ministere a unor chestionare stufoase care solicită răspunsuri încă şi mai stufoase, pe baza cărora se fac tot felul de studii naţionale colorate cu grafice ”plăcintă” şi încheiate invariabil cu concluzii în cadrul cărora se clatină dezaprobator din cap - nţ, nţ, nţ! În cuprinsul întâlnirii – consumată într-o sală a unui hotel din Bucureşti extrem de nefericit aleasă şi aranjată, în care cam o treime din participanţii înghesuiţi aveau scaunele dispuse pieziş, cu spatele către cei care conduceau lucrările (asta apropo de ”comunicare”) – s-au remarcat unele progrese făcute de primării de oraşe şi de municipii din ţară, s-a arătat cu degetul pe ici pe colo şi s-au invocat diverse precepte şi directive trans-naţionale - de sorginte fie europeană, fie mondială - evident neaplicate suficient. Dincolo de intervenţiile prezentate, în majoritate, în noul limbaj de lemn comunitar cu puternice accente activist-civice, am remarcat, însă, cu surprindere şi multe aberaţii, dintre care una mi-a atras atenţia în mod special.

La un moment dat, o şefă a unuia dintre ong-urile organizatoare - ca replică la o afirmaţie că sarcina funcţionarului public dintr-o primărie, responsabil de furnizarea de informaţii de interes public, este una ingrată, de tip ”între ciocan şi nicovală”, pentru că în situaţia în care primarul îi cere să nu ofere informaţiile solicitate, fie îl ascultă, şi atunci încalcă legea, fie nu îl ascultă, şi atunci e dat afară – a reacţionat extrem de vehement spunând că dacă un astfel de funcţionar nu înţelege care îi este ”menirea” în aparatul administrativ, atunci mai bine să-şi dea demisia. Recunosc: cuvântul ”menire”, folosit în contextul ăla, m-a şocat. Adică nu mă aşteptam să fie folosit tocmai de cineva cu evident numeroase stagii de instruire şi experienţă în programe europene (chiar dacă cele mai multe din categoria celor care te învaţă cum să foloseşti aţa dentară când tu nu ai apă curentă).

Prostiile cu funcţionarul public a cărui ”menire” este să fie ”în slujba cetăţeanului” le mai auzisem, dar nu la nivelul ăsta. De ce cred că sunt prostii? Pentru că eu consider că un funcţionar public este un angajat obişnuit, un profesionist, care are trasate nişte sarcini pe care trebuie să le îndeplinească şi pentru care primeşte un salariu. Dacă îşi face treaba, e ok; dacă nu, trebuie dat afară şi adus altul în loc. ”În slujba cetăţeanului”, cu adevărat, este alesul comunităţii – primar, preşedinte de consiliu judeţean sau parlamentar – pentru că acesta a ajuns în funcţie în urma unui vot al cetăţeanului; restul, funcţionarii din aparatele administrative, au dat concursuri pe post, ca la orice firmă, cu diferenţa că salariile pot fi ceva mai mici la bugetari decât în zona privată.

Termenul ăsta – ”menire” – este invocat în genere atunci când cineva cu funcţie (sau atitudine) de şef vorbeşte de o categorie profesională de la care se aşteaptă mult, dar nu i se oferă mai nimic în schimb, nici măcar respect. Se vorbeşte, aşadar, de ”menirea” învăţătorilor sau profesorilor (care, într-un atare context, sunt alintaţi cu termenul ”dascăli” şi se aminteşte, lăcrimând  patetic, de ”domnul Trandafir” al lui Sadoveanu ) sau de ”menirea” medicilor (idem ”vindecători”, ”vraci în halate albe” etc.). ”Menirea” este destinată, în viziunea oricăror guvernanţi de până acum, fără excepţie, pentru a compensa insufienta recompensă materială primită în schimbul activităţii depuse într-o instituţie finanţată de la buget. De parcă salariatul respectiv ar putea-o folosi pentru plata asociaţiei, la alimentarea cu benzină sau, pusă între două felii de pâine, pentru un senviş dat copilului la şcoală. (De menţionat că în 2009, la începutul crizei, cei 25% s-au tăiat doar din salariile bugetarilor, dar de ”menire” nu s-a atins nimeni, ea rămânând intactă.) ”N-ai bani, dar ai menire”, cam asta ar fi sinteza viziunii de la vârf asupra muncii bugetarilor, ce începe să fie împărtăşită şi de zona aşa numită a ”societăţii civile”. Care societate civilă, în paranteză fie spus, este puternic şi constant susţinută de diferite finanţări europene, neavând, deci, nevoie de nici o ”menire” drept supliment salarial.

Celelalte chestii care mi s-au mai părut aiurea – cum ar fi faptul că o astfel de instruire ar trebui adresată mai ales decidenţilor (na!, c-am început şi eu să folosesc cuvinte din ăstea!) politici (care, reprezentaţi în număr de doi, au transmis, la început, salutul şi felicitările corespunzătoare, după care s-au evaporat în prima jumătate de oră, evident chemaţi de ”treburi urgente”) sau constatarea că la oraşe şi la municipii o mai fi cum o mai fi cu transparenţa decizională şi cu accesul la informaţii, dar la sate şi comune e de-a dreptul jale, că nici măcar nu se ştie cu se se mănâncă aşa ceva (moment în care organizatorii au remarcat abrupt că li s-a epuizat agenda şi au încheiat lucrările) - aproape că au trecut neobservate după şocul cu ”menirea”. Am plecat spre casă cu un gust amărui în gură, doar parţial datorat noxelor de pe bulevardele bucureştene, pregătindu-mă sufleteşte ca, de a doua zi, pe lângă îndeplinirea sarcinilor din fişa postului (şi a încă multor altora netrecute acolo) să-mi port şi ”menirea” de funcţionar public al unei primării din minunata noastră ţară.

Mere româneşti ”Fuji”

O reclamă la televizor anunţă o promoţie la Real la ”mere româneşti Fuji”. Nu ştiu dacă e de râs sau mai curând de plâns, dar, pentru preţul relativ decent, zicem şi noi un neaoş ”arigato”.

Echitaţie la Vâlcea!

Nu e prea departe de Râmnic: la 30 de kilometri (fix - pe contorul maşinii), în comuna Nicolae Bălcescu (astfel că un drum până acolo se poate ”cupla” şi cu vizita Muzeului ”Nicolae Bălcescu” – instituţie destul de prafuită, dar conacul şi împrejurimile fac să merite efortul), într-un peisaj de dealuri, mărginit de apa Topologului care trasează limita dintre Vâlcea şi Argeş. La dispoziţia amatorilor de călărie sunt trei cai – fetiţa mea a urcat pe arabul Shagya, cel mai cuminte şi, ca urmare, destinat copiilor – cu tot harnaşamentul necesar şi echipamentul de protecţie aferent călăreţului. Se pot face plimbări în padoc, sau se poate pleca prin pădurile din jur, la trap sau la galop, după cum e vrerea – dar şi experienţa – călăreţului. Iar stăpânul cailor, Marius ”Gigio” Sporiş, chiar se pricepe la asta: de la detalii despre descendenţii celor trei protagonişti până la felul cum se ”bate şaua” la trap, e în stare să vorbească şi să explice - fără să plictisească! – până la domolirea curiozităţii oricărui vizitator. Cei care doresc o astfel de experienţă, pot să-l sune la 0723423546; fie că au mai încălecat o şa, fie că vor să o facă pentru prima oară, nu vor regreta!

Haiducie pe invers

Spre deosebire de haiducii de odinioară, care luau de la cei puţini şi bogaţi şi dădeau la cei mulţi şi săraci – după reţinerea unei părţi din pradă care mai târziu va purta numele de comision de administrare – în zilele noastre se practică un alt fel de haiducie – una pe dos: se ia de la cei mulţi şi se dă la cei puţini. Doar două exemple, din ştirile de sâmbătă dimineaţa:

Şefa ANAT – agenţia cu turismul – vrea să ceară guvernului ca bugetarii să aibă câteva zile libere (cu recuperare ulterioară) de 1 mai şi de Paşte ca să se poate duce pe litoral. Acum, eu nu ştiu în ce măsură bugetarii vor da buzna la mare profitând de mini-vacanţă - şi spun asta pentru că sunt, la rândul meu, bugetar. Mai ales că totul pică anul acesta chiar înainte de salariu, ceea ce face că bugetele multor colegi de-ai mei să fie destul de reduse, afectate fiind oricum de cumpărăturile tradiţionale de Paşte. Se va crea astfel, situaţia în care bună parte din cei un milion şi ceva de bugetari din ţară să aibă o vacanţă pe care nu o vor, fără prea mulţi bani în buzunare, cu singura opţiune de merge la ţară – cei care au unde. Ca bonus, următoarele sâmbete vor mai trebui şi să meargă la serviciu, ca să recupereze nedorita pauză. Şi toate acestea pentru ca prestatorii serviciilor îndoielnice de pe litoralul românesc să-şi rotunjească veniturile la început de sezon pe seama celor câteva zeci de mii de români (30.000 au fost anul trecut) – dintre care nimeni nu poate spune ce procent reprezintă bugetarii.

Pentru salvarea OLTCHIM-ului insolvent din Vâlcea, se solicită un sprijin guvernamental de 45 milioane de euro; jumătate: bani care vor intra direct în combinat, pentru asigurarea producţiei, iar cealaltă jumătate: garanţii guvernamentale. Asta deşi în OLTCHIM nu se mai lucrează de ceva vreme, iar un raport al Curţii de Conturi pe ultimii ani referitor la companiile de stat a scos la iveală un prejudiciu total de 1,6 miliarde lei, din care 1,3 miliarde lei cad în sarcina combinatului vâlcean. Cauzele: relaţiile comerciale oneroase cu societăţi private apropiate conducerii, gestionarea frauduloasă a patrimoniului şi investiţiile deficitare. Evident, ajutorul guvernamental se cere de la bugetul la care contribuie cei mulţi, care îşi primesc salariile – nu la fel de mari ca la OLTCHIM - doar dacă muncesc.

Există totuşi şi o asemănare între haiducia de pe vremuri şi cea de azi: şi într-un caz şi în celălalt, luatul de la unii pentru a da la alţii se face tot cu forţa!