”Menirea” funcţionarului public

Am participat recent, ca reprezentant al administraţiei locale municipale, la un seminar, sau dezbatere, sau conferinţă naţională (masă rotundă sigur n-a fost că era în formă de ”U”) pe tema transparenţei decizionale şi a implicării cetăţeanului în procesul de alcătuire a politicilor publice. Organizatori: câteva ong-uri cu o activitate intensă în domeniu, constând în principal din trimiterea către primării, consilii judeţene sau ministere a unor chestionare stufoase care solicită răspunsuri încă şi mai stufoase, pe baza cărora se fac tot felul de studii naţionale colorate cu grafice ”plăcintă” şi încheiate invariabil cu concluzii în cadrul cărora se clatină dezaprobator din cap - nţ, nţ, nţ! În cuprinsul întâlnirii – consumată într-o sală a unui hotel din Bucureşti extrem de nefericit aleasă şi aranjată, în care cam o treime din participanţii înghesuiţi aveau scaunele dispuse pieziş, cu spatele către cei care conduceau lucrările (asta apropo de ”comunicare”) – s-au remarcat unele progrese făcute de primării de oraşe şi de municipii din ţară, s-a arătat cu degetul pe ici pe colo şi s-au invocat diverse precepte şi directive trans-naţionale - de sorginte fie europeană, fie mondială - evident neaplicate suficient. Dincolo de intervenţiile prezentate, în majoritate, în noul limbaj de lemn comunitar cu puternice accente activist-civice, am remarcat, însă, cu surprindere şi multe aberaţii, dintre care una mi-a atras atenţia în mod special.

La un moment dat, o şefă a unuia dintre ong-urile organizatoare - ca replică la o afirmaţie că sarcina funcţionarului public dintr-o primărie, responsabil de furnizarea de informaţii de interes public, este una ingrată, de tip ”între ciocan şi nicovală”, pentru că în situaţia în care primarul îi cere să nu ofere informaţiile solicitate, fie îl ascultă, şi atunci încalcă legea, fie nu îl ascultă, şi atunci e dat afară – a reacţionat extrem de vehement spunând că dacă un astfel de funcţionar nu înţelege care îi este ”menirea” în aparatul administrativ, atunci mai bine să-şi dea demisia. Recunosc: cuvântul ”menire”, folosit în contextul ăla, m-a şocat. Adică nu mă aşteptam să fie folosit tocmai de cineva cu evident numeroase stagii de instruire şi experienţă în programe europene (chiar dacă cele mai multe din categoria celor care te învaţă cum să foloseşti aţa dentară când tu nu ai apă curentă).

Prostiile cu funcţionarul public a cărui ”menire” este să fie ”în slujba cetăţeanului” le mai auzisem, dar nu la nivelul ăsta. De ce cred că sunt prostii? Pentru că eu consider că un funcţionar public este un angajat obişnuit, un profesionist, care are trasate nişte sarcini pe care trebuie să le îndeplinească şi pentru care primeşte un salariu. Dacă îşi face treaba, e ok; dacă nu, trebuie dat afară şi adus altul în loc. ”În slujba cetăţeanului”, cu adevărat, este alesul comunităţii – primar, preşedinte de consiliu judeţean sau parlamentar – pentru că acesta a ajuns în funcţie în urma unui vot al cetăţeanului; restul, funcţionarii din aparatele administrative, au dat concursuri pe post, ca la orice firmă, cu diferenţa că salariile pot fi ceva mai mici la bugetari decât în zona privată.

Termenul ăsta – ”menire” – este invocat în genere atunci când cineva cu funcţie (sau atitudine) de şef vorbeşte de o categorie profesională de la care se aşteaptă mult, dar nu i se oferă mai nimic în schimb, nici măcar respect. Se vorbeşte, aşadar, de ”menirea” învăţătorilor sau profesorilor (care, într-un atare context, sunt alintaţi cu termenul ”dascăli” şi se aminteşte, lăcrimând  patetic, de ”domnul Trandafir” al lui Sadoveanu ) sau de ”menirea” medicilor (idem ”vindecători”, ”vraci în halate albe” etc.). ”Menirea” este destinată, în viziunea oricăror guvernanţi de până acum, fără excepţie, pentru a compensa insufienta recompensă materială primită în schimbul activităţii depuse într-o instituţie finanţată de la buget. De parcă salariatul respectiv ar putea-o folosi pentru plata asociaţiei, la alimentarea cu benzină sau, pusă între două felii de pâine, pentru un senviş dat copilului la şcoală. (De menţionat că în 2009, la începutul crizei, cei 25% s-au tăiat doar din salariile bugetarilor, dar de ”menire” nu s-a atins nimeni, ea rămânând intactă.) ”N-ai bani, dar ai menire”, cam asta ar fi sinteza viziunii de la vârf asupra muncii bugetarilor, ce începe să fie împărtăşită şi de zona aşa numită a ”societăţii civile”. Care societate civilă, în paranteză fie spus, este puternic şi constant susţinută de diferite finanţări europene, neavând, deci, nevoie de nici o ”menire” drept supliment salarial.

Celelalte chestii care mi s-au mai părut aiurea – cum ar fi faptul că o astfel de instruire ar trebui adresată mai ales decidenţilor (na!, c-am început şi eu să folosesc cuvinte din ăstea!) politici (care, reprezentaţi în număr de doi, au transmis, la început, salutul şi felicitările corespunzătoare, după care s-au evaporat în prima jumătate de oră, evident chemaţi de ”treburi urgente”) sau constatarea că la oraşe şi la municipii o mai fi cum o mai fi cu transparenţa decizională şi cu accesul la informaţii, dar la sate şi comune e de-a dreptul jale, că nici măcar nu se ştie cu se se mănâncă aşa ceva (moment în care organizatorii au remarcat abrupt că li s-a epuizat agenda şi au încheiat lucrările) - aproape că au trecut neobservate după şocul cu ”menirea”. Am plecat spre casă cu un gust amărui în gură, doar parţial datorat noxelor de pe bulevardele bucureştene, pregătindu-mă sufleteşte ca, de a doua zi, pe lângă îndeplinirea sarcinilor din fişa postului (şi a încă multor altora netrecute acolo) să-mi port şi ”menirea” de funcţionar public al unei primării din minunata noastră ţară.