”Războinicul luminii” şi indulgenţele ortodoxe

În fiecare zi, posturile de ”ştiri” difuzează câte-o informaţie despre o nouă cerere de eliberare temporară, de scutire de pedeapsă, de contopire de pedepse sau de graţiere depusă de avocaţii lui Gigi Becali. Vitejia mai vechiului ”războinic al luminii” a apus de mult şi în locul ei a rămas văicăreala unui condamnat care nu rabdă regimul de detenţie din lipsă de brânză telemea şi fotoliu auriu. Pieptul umflat al finanţatorului Stelei s-a dezumflat penibil, lăsând să se vadă, în toată goliciunea, laşitatea unui personaj amplificat artificial de maşinăria media şi de mulţii bani aruncaţi în dreapta şi-n stânga.

Şi tot la cauză: demersurile călugărilor de pe Muntele Athos, împletite creştineşte cu cele ale SC Biserica Ortodoxă Română SRL, spun mai clar decât orice critic al afacerismului celor de la BOR că nu contează cât de mari îţi sunt păcatele dacă ai bani destul de mulţi ca să ţi le răscumperi. Indulgenţele Bisericii Catolice au fost astfel recuperate glorios de BOR-işti şi puse la vânzare, cu necreştinească nesimţire, pentru cine are bani să le cumpere.

Minunatul Ferrari

Ştire - pe mai multe posturi, de fapt pe toate - despre accidentul făcut de Adrian (fost Copilul) Minune într-o intersecţie din Bucureşti. Se vorbeşte obligatoriu peste tot despre marca maşinii Minunatului - un Ferarri, evident roşu - şi frecvent se foloseşte termenul de ”bolid”. Ce e nostim, însă, e că din pocnitura ”bolidului” cu un Citroën C4, francezul l-a bătut clar la fund pe italian: Ferarriul arăta şifonat rău, în schimb C4 parcă ar mai fi dat o tură înainte de a se urca pe rampă. Pe vremurile ăstea, nici de căluţul cambrat nu mai poţi fi sigur; mai ales când îl laşi pe mâna cui nu trebuie.

Culegătorii de iunie

Sunt rude bune cu cei care fac picnicurile acelea la marginea şoselei, condimentându-şi micii şi fleicile cu noxele scuipate de toate maşinile care trec la doi paşi de grătarele fumegânde. Culegătorii urbani de flori de tei apar în iunie, odată cu copacii care dau în floare la marginea străzilor şi bulevardelor oraşului. Nu contează că pe sub teiul pe care îl desfloresc cu sârg trec zilnic mii de maşini. Nu are a face că, din cauza barierelor de la calea ferată, maşinile staţionează – cu motorul pornit şi cu ţeava de eşapament duduind - câteva zeci de minute în fiecare zi. Nu are nici o importanţă că de la balcoanele şi ferestrele blocurilor din imediata vecinătate, zeci de gospodine scutură harnice, în fiecare dimineaţă aşternuturile şi la prânz feţele de masă peste coroanele îmbătător-mirositoare ale teilor oraşului. Mirajul unei plăsuţe cu flori de tei care nu costă nimic – decât eventual o spitalizare, dacă culegătorul are ghinion şi mai cade în timpul culesului - e mai puternic decât orice. Iar bucuria economisirii celor câţiva lei, cât costă o cutie cu ceai de tei, e mai tare decât efectul ”terapeutic” dat de conţinutul de chimicale, noxe, mizerie şi alte rahaturi pe care le poate conţine ceaiul din floarea de tei culeasă chiar de mâna culegătorului amator.

Câteva fotografii

Back in (good) time

La barieră

Nori chimici într-o zi senină

Piedestal în aşteptare

Promoţie la greşeli

Victimele ”modei”

”Luxul” piscinei din curte

Azi am desfiinţat piscina din curte. Nu vă gândiţi la cine ştie ce structură: era o piscină deasupra pământului, cu diametrul de vreo trei metri şi jumătate şi înălţimea de aproape un metru. Te puteai doar bălăci în ea, dar era bună pe caniculă; iar fiică-mea a profitat, câţiva ani buni, de ea.

Dar nu mi-am mai putut permite... nici măcar o ”copaie” din asta, ceva mai mare. Preţul unui metru cub de apă livrată de Apavil – furnizorul de apă şi canalizare din Râmnicu Vâlcea – este de 4,4 lei. Ultima factură primită îmi contabilizează 7 mc de apă consumată, adică vreo 30 lei. Din ăştia, cică aş fi returnat în canalizare – sub formă de spălat vase, pipi şi duş – vreo 6 mc, pe care îi plătesc cam cu un 1,2 lei bucata. Factura nu spune ce am făcut cu restul de aproape un metru cub; iar mie mi-e frică să-mi imaginez. Pe lângă circuitul ăsta, mai vine şi ploaia care îmi aruncă în curte patru metri jumate de apă ”meteorică”, care mă costă tot 1,2 lei. Evident, canalul şi ”meteorica” trebuie dup-aia epurate, ceea mă mai costă peste 22 lei.

Una peste alta, am ajuns la aproape 70 de lei. Şi asta într-o lună în care n-am umplut piscina – că pe vremea asta ploioasă, piscina a venit pe verticală! Dacă aş fi făcut-o – adică să mai pun la bătaie încă vrei patru metri cubi – mă mai costa vreo 40 lei în plus. Mulţumită Apavilului, am descoperit că o astfel de piscină e un lux. Drept pentru care am desfiinţat-o. Iar în locul ei am plantat roşii. Pentru care mă rog de ploaie, că la cât costă apa, nu-mi permit să le ud!