• • •
Aşteptându-mi
copilul să iasă de la o pregătire suplimentară la matematică, remarc în
cartierul Ostroveni, pe bulevardul central al cartierului, apariţia unei noi farmacii.
Sunt, astfel, trei farmacii pe o lungime de 100 m, pe o singură latură a
străzii; pe partea cealaltă, în Complexul Hermes, mai este una, iar puţin mai
jos, o alta. Tot de o nouă farmacie am dat şi pe lângă Complexul din Traian, pe
locul unui fost magazin de îmbrăcăminte. Trebuie că suntem tare bolnavi dacă
afacerea asta prosperă şi se merită, în vremurile astea de criză financiară, să
deschizi o farmacie nouă.
• • •
Tot în ipostaza
de mai-nainte, remarcam cât de mult se claxonează în oraşul ăsta. E-adevărat,
nici traficul nu avea o derulare chiar voioasă, dar se mişca, totuşi, atât cât
se poate mişca pe un bulevard aglomerat, prevăzut cu parcări în pic pe o parte
şi cu o staţie de taximetre pe cealaltă. Un TIR a aşteptat cîteva zeci de
secunde să vireze la stânga ca să intre din bulevard pe o stradă secundară de
ieşire din oraş; degeaba: nici una din maşinile de pe sensul opus – care
mergeau cu 5 km/oră în şir indian - nu s-a oprit pentru a-i face loc. Şoferul
TIR-ului a renunţat la un moment dat şi a mers mai departe pe bulevard,
încurcând şi mai mult traficul deja încurcat. Mă gândeam că nesimţirea este, de
fapt, o absenţă a empatiei, o negare profundă a proverbului ”nu-i face altuia
ce nu-ţi place ţie”.
• • •
După ce am
terminat şi cu facultatea şi cu armata de după, adică prin ianuarie 1994, îmi
căutam o slujbă în oraş: lucrurile erau în continuă schimbare (sau prăbuşire,
după unii pe care nu-mi prea vine să-i contrazic), iar operaţiunea se dovedea
una destul de dificilă: din industria ceauşistă pentru care mă pregătisem la
TCM în Braşov nu mai exista mare lucru. La acel moment, la Oltchim funcţiona o
cutumă neoficială: prioritate aveau la angajare fii sau fiicele angajaţilor mai
vechi. Tata lucra de ani buni la Oltchim şi, la un moment dat, ştiu că am
vorbit cu el despre ideea de a mă angaja acolo. Tata a fost mai degrabă evaziv,
a zis că vorbeşte cu nu ştiu ce şef de la nu ştiu ce secţie, dar nu s-a întâmplat
nimic în sensul ăsta. Până la urmă am intrat în presă (după un stagiu de vândut
mărţişoare, făcute de mine, pe Calea lui Traian), apoi în administraţia locală
– zona de relaţii publice şi aşa mai departe... M-am întrebat deseori de ce
tata a ezitat să mă angajeze cu el în Oltchim. Poate pentru că încă îl mai
bântuia imaginea oamenilor morţi într-o explozie ce avusese loc cu câţiva ani
înainte în Combinat (cu greu, la câteva zile după incident, îi povestise mamei
– şi doar ei! - că ajutase la căratul unora din cadavre). Poate pentru că era
sătul de mirosul de gaze ce înconjura pe atunci Oltchimul şi care se simţea din
drumul naţional Râmnicu Vâlcea – Drăgăşani şi de destule ori ajungea până în
oraş. Poate pentru că voia altceva pentru mine, fiind primul din neamul lui
care făcuse o facultate...
Văzând acum ce se
întâmplă la Oltchim, îi sunt recunoscător pentru ce a făcut (sau pentru ce nu a
făcut) atunci. Şi îmi aduc aminte, în acelaşi timp, cum ne povestea, hâtru, ce
mişmaşuri şi aranjamente făcea pe la Personal ca să îşi scoată dosarul din
teancul celor propuse pentru pensionare, să mai întârzie – câte un an – ieşirea
la pensie.
N-a mai apucat-o
însă: a murit exact acum 17 ani, pe 21 noiembrie 1995. Dumnezeu să te odihnească,
Tată! Îţi mulţumesc!
Dumnezeu sa-l odihneasca ca bine a facut ce n-a facut!
RăspundețiȘtergere