Las deoparte faptul că, din motive care scapă logicii sau bunului-simţ, toţi candidaţii au convingerea că prezenţa feţelor lor pe afişe, benere, fluturaşi, calendare sau panouri publicitare e de natură să le aducă un plus de voturi. Se înşeală! Am văzut (pe mijloacele publicitare de mai-nainte) candidaţi cu care nu mi-aş dori să împart noaptea acelaşi trotuar. Am văzut chipuri ale unor oameni în care n-aş avea încredere să mă îndrume nici către cea mai apropiată toaletă publică. Am văzut feţe care se uitau la mine mai chiorâş decât un bugetar la fluturaşul de salariu. Admiţând – evident prin absurd, ca urmare a faptului că n-aş intra nicicum în cloaca asta numită politică – că aş fi în locul unora dintre ei, m-aş feri să-mi afişez chipul pe oricare din materialele publicitare electorale: aş pune doar numele, semnul partidului şi eventual un slogan bine ales; chiar şi numai pentru considerentul că pe buletinul de vot (din fericire şi spre sănătatea mintală a populaţiei cu drept de vot) nu apar feţele candidaţilor.
Există o limită în toate, iar zilele trecute, conducând pe sub sute de benere pe şoselele mărginite de mii de afişe electorale, m-am procopsit cu o formă acută de prosopofobie ca urmare a expunerii excesive la multitudinea de feţe ale politicii româneşti. Acum sunt în căutarea unui leac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu