Televizorul ne-a
luat ostateci de la bun început. A fost conceput ca un instrument de
propagandă, de spălare a creierelor şi şi-a dus misiunea asta până la capăt, cu
succes. La fel ca un pedofil care atrage copiii în parc cu dulciuri, şi
televizorul ne-a încântat cu muzică şi filme în primele zile de emisie. Iar noi
am mers cu el... iar mai apoi nu ne-a mai lăsat să plecăm. Ne-a ţinut
prizonieri în programele de ”Cântarea României”, în ”omagialele” din întreaga
lună ianuarie, în cele din 1 mai, din 23 august şi de la toate congresele
partidului unic. Din când în când, ne mai amăgea cu emisiunile lui Bocăneţ, cu sheciurile
lui Dan Mihăescu, cu coregrafia lui Cornel Patrichi, cu glumele lui Dem
Rădulescu, cu muzica Angelei Similea şi cu mult, mult Sergiu Nicolaescu... ne-a
dat şi puţină culoare la un moment dat, chiar dacă culoarea asta îmbrăca tot
haine vechi, de mult ştiute. Ne-am bucurat de toate aceste mici cadouri de
parcă l-am fi păcălit pe răpitor să ni le dea; dar el o făcea deliberat, ca să
ne facă – aşa cum pui o doctorie amară într-o linguriţă de zahăr – să înghiţim propaganda
căreia îi eram prizonieri.
Apoi a venit
revoluţia... iar televizorul a simţit că am putea evada din influenţa lui. Şi
atunci s-a făcut el prezentatorul revoluţiei acelea. Pe care ne-a televizat-o,
ne-a interpretat-o, ne-a ambalat-o şi ne-a livrat-o aşa cum a vrut. Iar noi am
rămas mai departe ostateci, simţind în acelaşi timp o simpatie crescândă pentru
că ne-a făcut astfel partaşi la sângeroasele evenimente. Aproape că i-am fost
recunoscători pentru asta, pentru participarea şi pentru implicarea de care ne
bucuram fără a ne clinti măcar din fotoliu. Mai pe urmă, au venit şi alte mici
cadouri din partea lui, ca să ne facă prizonieratul mai suportabil, ca să nu
încercăm să scăpăm: televizorul şi-a luat mai multe feţe, diferite (dar de fapt
aceleaşi), s-a umplut de culori precum o cochetă cocotă bătrână şi şi-a întins
programul astfel încât să ne aibă sub supravegherea lui zi şi noapte. Nu s-a
dat în lături de la nimic pentru a ne ţine ostateci mai departe: ne-a arătat
femei dezbrăcate, a inventat vedete pe care apoi le-a doborât sub ochii noştri,
ne-a transmis războaie în direct şi ne-a spus cum să votăm.
Iar noi,
ostatecii lui, am început să-l iubim. Pentru că, în faţa ecranului său pâlpâitor,
ne dădea iluzia unei existenţe complete, precum cea din Matrix. Pentru că ne
scutea de efortul de a gândi, pentru că ne mesteca informaţia în nesfârşite
tocşouri şi apoi ne-o dădea s-o înghiţim, moale şi umedă, la fel cum păsările
îşi hrănesc puii abia ieşiţi din găoace. Pentru că ne făcea să ne simţim
membrii unei familii mari şi fericite, unite prin ”Ştirile de la ora 5”, prin ”Noră
pentru mamă”, prin nesfârşite telenovele sau prin meciurile de fotbal transmise
în direct. Pentru că ne dădea sentimentul de egalitate într-o democraţie a
telecomenzii.
Prizonieratul s-a terminat de mult... dar noi ne-am obişnuit într-atât
cu el încât nu mai vrem să plecăm. Ni s-au oferit căi de scăpare – cărţi,
spectacole, teatre, implicare civică sau activitate politică – dar noi le-am
refuzat pe rând, preferând să rămânem fideli televizorului. La fel ca în cazul
jafului băncii din Stockholm, din ‘73, în care ostatecii au început să
simpatizeze jefuitorii în cele şase zile lungi de captivitate, şi noi suferim
de acelaşi sindrom în relaţia noastră cu televizorul: ne face rău, dar îl
iubim. Nu recunoaştem însă că această dragoste vine din teamă: teama de a gândi
cu propria minte, de a ne forma o opinie, de a înţelege singuri ce se întâmplă
în jurul nostru şi de ce. De abia când ne vom elibera de această frică vom fi
cu adevărat liberi. Şi vom putea închide televizorul, începând astfel să trăim
cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu