Amestecate

Îmi displace profund că – deşi ”neinfectat” cu microbul microbistului - am ajuns să doresc înfrângerea echipei de fotbal Steaua doar pentru că sunt singurele momente în care patronul Gigi Becali manifestă public o oarecare umilinţă. Mă dor fizic mulţumirile zbierate către ”Împăratul Cristos”, rugăciunile scuipate printre dinţi şi agitatul crucilor spânzurate de gât pe care ”hahalera” – ca să folosesc un termen ce-i e familiar - le prestează la fiecare victorie a roş-albaştrilor.

• • •

Mă gândesc de ceva vreme la deosebirile care ne evidenţiază de restul mamiferelor şi animalelor cu care împărţim planeta şi singurul lucru care îmi vine în minte este tortura: plăcerea de a provoca durere celorlalţi, de altă sau de-aceeaşi seamă cu tine. Nu i-am găsit nici o corespondenţă în lumea animală.

• • •

Am senzaţia că responsabilul de publicitatea la McDonald’s este un fan al KFC. Sau al Burger King. Sau urăşte, de-a dreptul, fast-food-ul. E singura modalitate prin care îmi pot explica de ce, invariabil, în reclamele la McDonald’s clienţii au un aer de-a dreptul tâmpit. Am crezut că spotul cu ăia de stăteau în jurul mesei şi se întrebau – râzând, apoi, ca proştii – ”care suc”, ”care pui?” (asta chiar era o întrebare pertinentă) a fost doar un accident, dar acum a apărut un altul cu tip care, cu un aer uşor retard, îşi alege meniul pe sistemul an-tan-te-dize-mane-pe. Clar: asta e o anti-campanie în toată regula!