Televizorul şi sindromul Stockholm

Televizorul ne-a luat ostateci de la bun început. A fost conceput ca un instrument de propagandă, de spălare a creierelor şi şi-a dus misiunea asta până la capăt, cu succes. La fel ca un pedofil care atrage copiii în parc cu dulciuri, şi televizorul ne-a încântat cu muzică şi filme în primele zile de emisie. Iar noi am mers cu el... iar mai apoi nu ne-a mai lăsat să plecăm. Ne-a ţinut prizonieri în programele de ”Cântarea României”, în ”omagialele” din întreaga lună ianuarie, în cele din 1 mai, din 23 august şi de la toate congresele partidului unic. Din când în când, ne mai amăgea cu emisiunile lui Bocăneţ, cu sheciurile lui Dan Mihăescu, cu coregrafia lui Cornel Patrichi, cu glumele lui Dem Rădulescu, cu muzica Angelei Similea şi cu mult, mult Sergiu Nicolaescu... ne-a dat şi puţină culoare la un moment dat, chiar dacă culoarea asta îmbrăca tot haine vechi, de mult ştiute. Ne-am bucurat de toate aceste mici cadouri de parcă l-am fi păcălit pe răpitor să ni le dea; dar el o făcea deliberat, ca să ne facă – aşa cum pui o doctorie amară într-o linguriţă de zahăr – să înghiţim propaganda căreia îi eram prizonieri.

Apoi a venit revoluţia... iar televizorul a simţit că am putea evada din influenţa lui. Şi atunci s-a făcut el prezentatorul revoluţiei acelea. Pe care ne-a televizat-o, ne-a interpretat-o, ne-a ambalat-o şi ne-a livrat-o aşa cum a vrut. Iar noi am rămas mai departe ostateci, simţind în acelaşi timp o simpatie crescândă pentru că ne-a făcut astfel partaşi la sângeroasele evenimente. Aproape că i-am fost recunoscători pentru asta, pentru participarea şi pentru implicarea de care ne bucuram fără a ne clinti măcar din fotoliu. Mai pe urmă, au venit şi alte mici cadouri din partea lui, ca să ne facă prizonieratul mai suportabil, ca să nu încercăm să scăpăm: televizorul şi-a luat mai multe feţe, diferite (dar de fapt aceleaşi), s-a umplut de culori precum o cochetă cocotă bătrână şi şi-a întins programul astfel încât să ne aibă sub supravegherea lui zi şi noapte. Nu s-a dat în lături de la nimic pentru a ne ţine ostateci mai departe: ne-a arătat femei dezbrăcate, a inventat vedete pe care apoi le-a doborât sub ochii noştri, ne-a transmis războaie în direct şi ne-a spus cum să votăm.

Iar noi, ostatecii lui, am început să-l iubim. Pentru că, în faţa ecranului său pâlpâitor, ne dădea iluzia unei existenţe complete, precum cea din Matrix. Pentru că ne scutea de efortul de a gândi, pentru că ne mesteca informaţia în nesfârşite tocşouri şi apoi ne-o dădea s-o înghiţim, moale şi umedă, la fel cum păsările îşi hrănesc puii abia ieşiţi din găoace. Pentru că ne făcea să ne simţim membrii unei familii mari şi fericite, unite prin ”Ştirile de la ora 5”, prin ”Noră pentru mamă”, prin nesfârşite telenovele sau prin meciurile de fotbal transmise în direct. Pentru că ne dădea sentimentul de egalitate într-o democraţie a telecomenzii.

Prizonieratul s-a terminat de mult... dar noi ne-am obişnuit într-atât cu el încât nu mai vrem să plecăm. Ni s-au oferit căi de scăpare – cărţi, spectacole, teatre, implicare civică sau activitate politică – dar noi le-am refuzat pe rând, preferând să rămânem fideli televizorului. La fel ca în cazul jafului băncii din Stockholm, din ‘73, în care ostatecii au început să simpatizeze jefuitorii în cele şase zile lungi de captivitate, şi noi suferim de acelaşi sindrom în relaţia noastră cu televizorul: ne face rău, dar îl iubim. Nu recunoaştem însă că această dragoste vine din teamă: teama de a gândi cu propria minte, de a ne forma o opinie, de a înţelege singuri ce se întâmplă în jurul nostru şi de ce. De abia când ne vom elibera de această frică vom fi cu adevărat liberi. Şi vom putea închide televizorul, începând astfel să trăim cu adevărat.

Tata

Astăzi, tata ar fi împlinit 75 de ani.

La ţară

City Insurance

Grătar

Contrast

Culoare

Aşteptând oamenii la pomană

Cultura în provincia provinciei

Mai ţineţi minte, de pe vremea ailaltă, roboţeii din pachete goale de ţigări? Marlboroul sau Camelul se pretau la aşa ceva: pachetele erau cartonate şi se puteau lipi uşor între ele, astfel încât să rezulte o formă umanoid pătrăţoasă, plasată la loc de cinste în sufrageria familiei. De obicei pe televizor, detronând peştele de sticlă şi mileul din macrame. Sau cartuşele – tot goale – de ţigări, mai ales de Kent, aranjate în vitrină, printre bibelouri reprezentând balerine degasiene sau beţivi care reazămă gardul? Sau sticlele de whisky – cei mai modeşti se mulţumeau şi cu Cinzano sau cu Stolicinaia – goale şi ele care umpleau ”barul” improvizat în sufragerie, alături de doze de Pepsi sau de Coca-Cola? Sau -  tot acolo – punga de Alvorado, de mult golită? Ne mândream cu ele, ne înveleam în aerul de bunăstare, de occident, pe care ni-l dădeau. Ce mai conta că fumam Snagov, că beam la masă ţuica de la ţară sau vinul roşu de la naşu’, că ne răcoream cu Brifcor sau că dimineaţa ne trezeam cu veşnicul ”nechezol” ce nu avea în comun cu cafeaua nici măcar culoarea?

Cam tot aşa e şi viaţa culturală în provincia provinciei în care unii – mulţi –sunt condamnaţi să vieţuiască. La momentele festiv-festiviste, oficialii se înconjoară cu râvnă de ”valorile” culturale locale - mereu aceleaşi, se pozează cu ele, iar discursurile li se umplu de panegirice lăcrimoase despre marile ”opere” perene ale ”concetăţenilor cu care ne mândrim”. Dar e la fel cum ne lăudam noi, pe vremuri, cu roboţeii din pachete de ţigări, cu sticlele de băuturi străine sau cu pungile de cafea nemţească: totul e gol, e doar o formă care nu se va mai umple niciodată, dar care poate încânta eventual copii slabi la minte cu luciul şi culorile ei. Oamenii ”de cultură” sunt goi şi ei: cercetările lor sunt compilaţii ale altor opere şi ele compilate de alţii înaintea lor; creaţiile lor literare sunt nulităţii închise frumos între coperţi colorate şi prefeţe şi postfeţe scrise de alţii aidoma lor, care au fost şi ei prefaţaţi şi posfaţaţi la rându-le; operele lor artistice sunt însăilări vizuale care, în lipsa oricărui talent, se revendică de la cele mai abstracte, absconse şi experimentale curente artistice.

Dar sunt goi! Sunt doar ambalaje goale! Iar actul de ”cultură” îţi lasă, la final, în cerul gurii un gust murdar de tutun ieftin amestecat cu băutură trezită, suc din chimicale şi zaţ răsfiert.

Despre animale

Ieri am făcut o vizită cu Ştefana la Grădina Zoologică: a fost frumos, era linişte (făcând abstracţie de răgetele leului care s-a văzut lipsit temporar, cât li s-a dat de mâncare felinelor mari, de însoţitoarele feminine), iar frigul, îndulcit de soarele roşiatec ce stătea să apună, era suportabil. M-a amuzat imaginea lebedelor albe care priveau curioase din dosul unui geam de protecţie la lumea de afară: pe timpul sezonului rece, ele, împreună cu cele negre şi cu gâştele de Nil, au fost mutate într-un fel de coteţ încăpător, pentru a le feri de frig.

Şi tot despre animale: am văzut la ştiri protestele celor de la ”Vier Pfoten” faţă de vânătoarea mistreţilor de pe domeniul lui Ion Ţiriac de la Balc. Nu agreez, în nici un fel, vânătoarea, nu-mi dau seama ce fior şi freamăt interior îţi poate da o astfel de îndeletnicire şi nu rezonez în nici un fel cu cei care o practică. Dar asta nu mă opreşte să nu văd o oarecare ipocrizie în manifestaţia celor de la ”Vier Pfoten”. Pentru că, fără îndoială, este mult mai profitabil mediatic să agiţi pancarte la porţile lui Ion Ţiriac, de faţă cu atâţia magnaţi financiari ai lumii, decât să iei atitudine faţă de măcelărirea barbară de acum nici o lună a aproape 3 milioane de porci prin curţile ţăranilor. Pentru cine a asistat la tăierea ”tradiţională” a unui porc – având parte de scenele prinderii cu frânghia şi răsucirii unuia din picioarele din faţă, ale târârii pe jos din coteţ, ale ţintuirii la pământ sub greutatea câtorva oameni, ale tăierii ritualice (dar în puţine cazuri ”din prima”) a beregăţii, ale guiţatului celorlaţi porci care îşi aşteaptă rândul în coteţ – moartea prin împuşcare a mistreţilor de la Balc (altfel anume şi cu grijă înmulţiţi şi hrăniţi, că doar nimeni nu vine la Ţiriac să ia în cătare porci subnutriţi) poate fi considerată chiar civilizată.