Două poveşti la o fântână

Am fost, cu ceramica mea, la Târgul Olarilor din Sibiu, în 7 şi 8 septembrie. Ca şi în dăţile trecute, am stat lângă fântâna publică din Piaţa Mare. În prima zi, scurgerea chiuvetei de pe una din laturile fântânii se înfundă, iar instalaţia se transformă rapid într-o mini-piscină murdară, spre bucuria sutelor de porumbei care, din cauza opririi artezienei din centrul pieţei în cele două zile de târg, au cam răbdat de sete.

La un moment dat, la chiuvetă vine un tip solid, cu un pet gol de doi litri în mînă. Încearcă – dar fără prea mult entuziasm – să-l umple direct de la robinet, dar, neavând nici prea mult loc, dar nici răbdare, renunţă şi cufundă recipientul în apa băltită din ciuvetă, umplându-l. Îl urmăresc prin târg – după ce pleacă cu sticla plină cu apa de o culoare cenuşiu-gălbuie, plină de zoaiele celor care se spălaseră în ultimele ore la fântână, de găinaţul porumbeilor şi de multe alte mizerii, mai mult sau mai puţin umane – să văd ce face cu lichidul, deşi bănuiam. Într-adevăr, cretinul – care se dovedeşte a fi unul din meşterii populari din târg – varsă petul într-un castron mare din care umple mai multe zeci de fluierici din lut, pe care îi vinde copiilor din târg. Care copii aveau astfel parte, fără să ştie, de o cură-şoc de imunizare cu fiecare suflare în fluiericii bolborositori cu infecţia aia de apă.

Două ore mai târziu, lângă fântână vine un domn, cu o căţea lup în lesă, bătrână şi cuminte. În mod evident, câinelui îi e sete ca urmare a soarelui puternic; stăpânul scoate o sticlă mică, goală de plastic, o umple, ferind pe cât posibil zoaiele deja negre-maronii din chiuvetă, şi îi dă apoi animalului să bea, turnând apa curată în palmă. Apoi pleacă amândoi.

În târg, acoperind cu greu piuiturile sutelor de fluierici - din care o bună parte bolboroseau zoaiele din chiuveta de lângă mine -, manifestanţii împotriva proiectului de la Roşia Montană strigau ”Vrem natură, nu cianură!”.