Ion Iliescu s-a apucat de scris ”scrisori nigeriene”

Primesc azi o ”scrisoare nigeriană” (trimisă de pe o adresă de e-mail ungurească - sic!)... nimic nou sub soare, şterg din astea câteva pe lună, venite pe diverse conturi de e-mail. Însă cea de azi mă ”agaţă” prin adresarea de început: ”măi dragă”. Hopa! - îmi zic - asta sună foaaaaarte cunoscut.

Deci cu asta se ocupă, mai nou, dl Ion Iliescu: deghizat în Sasha Benjamin, văduvă din 2014, după o căsnicie de 19 ani cu Harif Benjamin din Kuweit, se ţine de escrocherii nigeriene ca să ia banii la fraieri. Doar că acel ”măi dragă” l-a dat de gol definitiv.

Din ciclul: ”Ce oraş frumos, păcat că e la ţară”

De ce nu va începe (cel puţin deocamdată) un al treilea război mondial

”Război!” Unul dintre cuvintele cele mai frecvente în ultimele luni. Fie că e vorba de atentatele ISIS în Europa (Paris – anul trecut şi Bruxelles – acum câteva zile), fie de acelaşi Califat islamic în conflict cu toţi în zona Siria-Irak, fie de anexarea Crimeei de către Rusia, fie de ameninţările Coreei de Nord la adresa tuturor...

Suntem, cu adevărat, în pragul unui al treilea război mondial? Să începem să ne facem provizii şi adăposturi sub casă? Asta în cazul în care s-ar mai putea ieşi, în viaţă, dintr-un astfel de conflict...

Cred, totuşi, că nu sunt motive de îngrijorare. Un al treilea război mondial nu va veni – cel puţin nu acum – pentru un motiv destul de simplu: o astfel de conflagraţie ar împuţina serios efectivele mondiale de... clienţi. Cu efecte negative, pe toate planurile, asupra economiei, comerţului şi banilor (indiferent de forma pe care o îmbracă).

Prin Evul Mediu conflictele erau, în principal, de natură religioasă. În secolul XIX şi XX, conflictele au fost naţionaliste: patriotismul dădea în clocot, iar graniţele stabilite până atunci erau aruncate cu tenacitate în aer. Din secolul XXI, conflictele au devenit comerciale. Criza din 2008 a fost un astfel de război. Mondial. Războiul cu ISIS este puternic motivat economic şi de petrolul de subt pământurile stăpânite de jihadişti. O Crimee rusească poate fi descifrată nu doar militar, ci şi din perspectiva unei ruble în căutarea forţei pierdute. Sunt, e adevărat, şi excepţii: Coreea de Nord, stăpânită de un nebun.

Economia mondială este la acest moment pe o pantă în care nu mai satisface nevoi, ci trebuie să creeze alte nevoi pentru a putea vinde produse care să le satisfacă. E evident că are nevoie de noi ”beneficiari” ai acestor nevoi, de noi clienţi.

Industria de armament – care, la un moment dat, a reprezentat o parte însemnată a economiei mondiale –, cu utilizarea ei în războaie mai mici sau mai mari, are marele dezavantaj că, după un timp, rămâne fără clienţi. E ca o căpuşă care îşi omoară gazda; nu e deloc rentabil, în primul rînd pentru căpuşă. Dacă cineva îţi cumpără un pistol sau o grenadă, ai un client mulţumit, dar şi vreo alţi câţiva morţi şi, deci, într-o serioasă imposibilitate de a-ţi mai deveni vreodată clienţi. Nici reconstrucţia de după un conflict armat nu mai e profitabilă: cine să mai stea în noile blocuri construite, cine să mai cumpere în noile supermarketuri ridicate, cine să mai conducă maşinile, de acasă şi până la serviciu, dacă ai înjumătăţit populaţia într-un conflict armat?

În Africa, de exemplu, unde sărăcia îi ţine pe locuitori la o distanţă apreciabilă de statutul de clienţi, războaiele se desfăşoară fără nici o oprelişte. Industria de armanent prosperă şi, în urma ei, mai aflăm dintr-o informaţie expediată în calupul de ”ştiri pe scurt” că au mai murit câteva zeci de mii de africani într-o ţară pe care 90% dintre europeni sau americani nu o pot identifica pe o hartă.

Astfel că, în mod ironic, după ce a dat de pământ cu comunismul şi idealurile sale, economia capitalistă s-a trezit că cel mai important capital al ei rămâne tot omul – mă rog, clientul. Fără el, degeaba se produce, că nu are cine să cumpere. Aşa că al treilea război mondial va mai aştepta. Atât timp cât mai avem bani prin buzunare, cât vom cumpăra lucruri, cât vom folosi servicii şi cât ne vom hrăni cu mâncarea lor, sunt şanse destul de mari să fim lăsaţi în viaţă.

O poză cât o mie de cuvinte

Fără alte comentarii.

Smântână de la ”Lactate Brădet”

Pentru că nu mi se pare normal felul în care un ministru a băgat în faliment, cu o zicere aruncată în vânt, o afacere locală prosperă,

Pentru că nu s-a dovedit că există legături între produsele acestei firmeşi/sau laptele care o aproviziona, pe de o parte, şi moartea tragică a unor bebeluşi, pe de alta,

Pentru că mi-a plăcut cum arăta fabrica aia în imaginile de la televizor şi chiar mi-a părut rău de patronul ei şi de oamenii care au rămas acum fără slujbă,

Ieri am cumpărat un produs de la ”Lactate Brădet” de la un magazin Annabella din Râmnicu Vâlcea.

Precizez că e prima oară când cumpăr ceva de genul ăsta făcut în Curtea de Argeş, dar nici nu sunt un mare cumpărător de produse lactate din magazine/supermarketuri: cu excepţia unor pachete de unt pe care le cumpăr, în general, făcute de ”Albalact” sau de la Lidl (”Pilos”), brânza sau laptele le iau direct de la ţară, dintr-o sursă de încredere.

Dar prin smântâna cumpărată ieri – şi prin altele pe care le voi mai lua, atât cât se vor mai produce şi găsi pe rafturi – protestez la nivel personal împotriva unei încercări penibile de găsire a unui ţap ispăşitor într-o dramă în care vinovaţii sunt cu totul alţii. Nu îndemn pe nimeni să facă la fel, dar m-aş bucura dacă s-ar întâmpla aşa. În altă ordine de idei, apreciez declaraţia celor de la Auchan care anunţă că vor continua parteneriatul cu ”Lactate Brădet”.

PS: iar smântâna aia, deasupra unor sarmale în foi de viţă, chiar a fost bună!