Am zâmbit la...

Este vorba, evident, de comunicarea indecşilor... dar parcă ”îndesii” sună mai frumos

Tragismul unui prim-ministru

Emil Boc a fost, până în decembrie 2008, un bun primar al Clujului. La jumătatea acelui an, după un mandat de patru ani apreciat de clujeni, câştiga din primul tur de scutin pentru a doua oară această funcţie. Ca orice ardelean, s-a dovedit un bun şi chibzuit administrator, punând la bătaie simţul măsurii şi puterea cuvântului dat.

Dar toată cariera de gospodar a mărunţelului politician născut în Răchiţele s-a încheiat brusc aproape de finele lui 2008, când a format la Bucureşti primul Guvern Boc.

Timp de trei ani, scena politică românească a fost martoră la inadecvarea transilvăneanului Emil Boc la matrapazlâcurile politice dâmboviţene. Emil Boc nu s-a schimbat la trecerea Carpaţilor şi la mutarea spre Sud cu aproape 400 de kilometri, ceea ce, din punct de vedere politic, i-a fost fatal. El a continuat să se poarte la Bucureşti precum la poalele Feleacului: respectând ierarhia, contând pe sprijinul colegilor din Guvern, crezând în puterea exemplului personal şi respectând cuvântul dat. Dar practicile acestea nu au nimic comun cu politica de Capitală. Aşa că primul ministru Boc s-a transformat treptat într-o marionetă a preşedintelui Traian Băsescu (pe care Emil Boc nu-l va contrazice niciodată, fiindu-i superior ierarhic), a ajuns să lucreze alături de miniştri care nu-i dau lui socoteală (urmând direct fie comandamentelor Cotroceniului, fie pe cele dictate de propriile interese de afaceri, fie pe cele ale UDMR-ului), s-a umplut de ridicol tăind lemne cu toporul, cosind prin fâneaţă, dând cu lopata la zăpadă sau împărţind ceai tiriştilor blocaţi de ninsorile din ultimele zile şi a reuşit, de-a lungul celor trei ani de guvernare, să se contrazică complet în declaraţiile date, convins că fiecare dintre ele este perfect adevărată.

Precum soldatul japonez descoperit în 1972 în Guam şi care încă nu aflase de încheierea celui de-al doilea război mondial pentru că nu i-o spuseseră comandanţii săi, nici Emil Boc nu va renunţa la poziţia pentru care a părăsit Clujul decât când i-o va cere cel care l-a adus la Bucureşti. Până atunci însă, el va rămâne în fruntea unui guvern pe care nu-l mai conduce de mult, va continua să târguiască ca la piaţă sprijinul politic cu nişte maghiari faţă de care probabil că este – ca orice ardelean român get-beget – complet reticent şi va anunţa luarea unor măsuri despre care, indiferent cât rău vor produce ele românilor, este convins că sunt cele mai bune.

Emil Boc este un personaj tragic, actorul principal într-o piesă în care nu a înţeles niciodată rolul pe care îl interpretează, pusă în scenă de un regizor care nu are habar de dramaturgie şi având drept parteneri de scenă oameni care nu-l respectă. Din păcate pentru noi toţi, tragismul rolului său s-a transferat complet în tragedia pe care o trăieşte o ţară întreagă de trei ani încoace.

O zicere, la înmormântare

Alatăieri a murit Mamaie; era ultima dintre bunici, atât din partea mamei, cât şi din a tatei - gata, s-au isprăvit! Pe hol, lângă uşa apartamentului, crucea de lemn, cu numele şi anii naşterii şi ai morţii, rezemată de un perete. În dreptul ei, ştergându-şi o lacrimă cu dosul palmei, un vecin: ”vezi domnule, cum scrie pe cruce? 1925 - 2012... uite, asta e viaţa omului - liniuţa aia dintre cei doi ani”.

O zicere

Un cetăţean, susţinându-şi punctul de vedere: ”Dom'le, nu sunt prost, sunt în instanţă!”

Cei mai creştini

Comisiile de acordare a certificatelor de handicap sunt formate din cei mai creştini oameni din lume. Numai ei pot crede că miracolele făcute de Iisus (care i-a redat orbului vederea, ologului mersul şi paraliticului vlaga) se pot repeta oricând în zilele noastre, drept pentru care îi cheamă la reevaluare, din an în an, pe sărmanii fără o mână, sau fără un picior, sau fără un ochi, ca să verifice dacă nu le-a crescut, între timp, membrul sau organul lipsă.

Fără de milă

Nu ştiu exact cum s-a întâmplat asta. Nu ştiu dacă are legătură cu mulţimea permanentă de puradei mucioşi din centru, care se milogesc pentru un ban pe care-l încredinţează imediat buzunarelor largi ale pirandelor lăbărţate pe băncuţe şi înconjurate de o aură de coji de seminţe, scuipate printre dinţii de aur. Nu ştiu dacă are de-a face cu tuciurii rotofei care îmi fac semne cu mâna de pe marginea şoselelor, de lângă vreo maşină oprită ”în pană”, să mă păcălească cu vreo tinichea aurie să le dau nişte motorină. Nu ştiu dacă s-a întâmplat din cauza mult prea mulţilor ”voluntari” de la fantomatice ong-uri ce mă asaltează peste tot prin oraş, cu ecusoane ostentative în piept şi fluturând chitanţiere false, cerându-mi să ajut (”dar vă dăm chitanţă, domnu’!”) vreun copil handicapat din nu mai ştiu care sat uitat de lume. Sau poate de la campaniile de strângeri de fonduri prin sms de pe toate televiziunile, care mă roagă să donez 2 euro pentru construirea unei noi secţii de spital, în acelaşi timp în care aflu, de la aceleaşi televiziuni, că guvernul a închis definitiv câteva zeci de spitale. Sau poate de la parastasele pe care le fac pentru tata, când mă năpădeşte, chiar la ieşirea din biserică, hoarda de cerşetori ce cotrobăie, sub ochii mei, în pachetele pe care le dau de pomană şi aruncă pe jos pâinea şi coliva, păstrând doar produsele cumpărate de la supermarket: brânza topită, conserva de pateu, sticla de suc şi prăjitura. O fi de la eternii ”călători” care mă acostează în gară – ”tocmai ce m-au externat din spital / m-am liberat din penetenciar şi n-am bani de tren să ajung acasă” – pe care îi regăsesc lună de lună, anotimp de anotimp, an după an, în acelaşi loc şi cu aceleaşi vorbe. Sau de la veşnicele gravide care n-au de nici unele, dar tot toarnă la copii ca să mai aibă încă doi ani (sau trei, că sunt şanse mari să le iasă copilul handicapat) o alocaţie din care să-şi întreţină bărbatul mereu şomer şi care vin să solicite bani, casă, loc la cantina săracilor şi scutire de la plata amenzilor pentru prostituţie. Şi în mod sigur se leagă şi de beţivanii ce-mi cer – duhnindu-mi în faţă şi aducându-mă în pragul icterului – să le dau şi lor un leu ca să ia o pâine, de parcă până atunci s-au matolit cu franzelă albă la sfert şi chifle cu susan. Poate. Nu ştiu.

Ştiu însă că am rămas fără sentimentul de milă. Că mi s-a sfârşit compasiunea, că mi s-a confiscat milostenia, că nu mai pot să compătimesc. Că sunt – de aceea - neîntreg, incomplet, neterminat. Poate unii din cei care îmi cer ceva sunt, cu adevărat, nenorociţi de soartă fără de vreo vină. Poate că ajutorul meu, oricât de mic, îi va scoate din mizerie pentru o oră, pentru o zi. Poate că unii merită... dar cine-i mai poate deosebi printre atâţia care doar se prefac?

Am zâmbit la...

Un paradox savuros: azi, de Ziua Unirii Mici, în Râmnicu Vâlcea s-au organizat două manifestări separate, la 5 minute şi 20 de metri între ele - una a Prefecturii (moment artistic + Hora Unirii), iar cealaltă a Consiliului Judeţean (Hora Unirii + concert de muzică populară + vin & cozonac); inutil să precizez că respectivele instituţii – care funcţionează în acelaşi imobil - sunt conduse de politicieni de culori opuse. Din fericire, participanţii – care au bifat cuminţi primul, apoi al doilea eveniment – le-au ”unit” într-unul singur... cam ca acum 153 ani!

Manifestaţii publice... şi personale

Nu sunt de acord cu manifestaţiile din ultimele zile. O spun chiar dacă o să-mi fac mulţi duşmani. Dar pentru cine poate trece mai departe de propoziţia asta, am să explic şi de ce.

Nu cred în schimbarea guvernărilor sub presiunea unor mişcări de stradă. Nu cred că asta poate duce la ceva bun (şi să nu mi se dea ca exemplu revoluţia din 1989: atunci nu s-a schimbat o guvernare, ci s-a dărâmat o dictatură; a fost cu totul altceva!) şi nu sunt convins că înlocuitorii unei guvernări astfel doborâte au legitimitatea necesară. Dacă preşedintele Băsescu, care a câştigat la sfârşitul lui 2009, prezidenţialele cu jumătate din voturi (atâtea câte au fost) este considerat acum nelegitim, de câtă legitimitate se va bucura o guvernare adusă la putere de doar câteva mii de oameni împrăştiaţi prin întreaga ţară?

Dar mai ales, nu sunt de acord cu manifestaţiile din ultimele zile deoarece eu nu mă simt înşelat de cei de la putere. Asta pentru că la ultimele alegeri nu i-am votat pe ei. Pentru că nu i-am crezut când au promis, sau pentru că am ştiut că o bună parte starea din care ne aflăm azi – şi nu mă refer la consecinţele crizei; mă refer la lipsa oricărui respect al guvernanţilor pentru populaţie, la indolenţa lor, la politica ”hăhăielii”, la reforme bezmetice, la miştocăreala de nivel înalt, la căpoşenia de a face investiţii pe principiul tichiei de mărgăritar fără de care chelul face meningită, la promovarea incompetenţilor cu carnet de partid – li se va datora. Şi am avut dreptate. Eu – şi alţii ca mine – am avut manifestaţia, personală, cu ocazia ultimelor scrutine. Şi vom manifesta din nou, în felul acesta, atunci când ni se va cere; comasat sau nu.

În rest, cei care se simt înşelaţi în aşteptărilor lor - din 2008, din 2009 - de actualii guvernanţi, n-au decât să stea în frig şi să strige cât vor. Dacă atunci când li se va oferi (din nou) şansa să voteze (pentru unii sau alţii, pentru unul sau altul) nu o vor folosi, dacă vor pune ştampila având în minte doar ultima sacoşă cu mălai, ulei şi zahăr, sau găleată, sau sac de grâu, sau micii sau berea primite în campania electorală, dacă nu vor înţelege că un minut petrecut în cabina de vot este mai important decât o săptămână de zbierat şi de agitat pancarte în stradă, toate manifestaţiile lor nu valorează nici cât un grătar de familie, încins în faţa blocului, printre maşini.

Falimentul de bun augur

Eu ştiu exact când ne va fi mai bine. Nu atunci când îmi va spune vreo statistică la nivel european. Nu când voi fi anunţat că a crescut exportul pentru al treilea trimestru consecutiv. Şi nici când se va reduce deficitul bugetar... sau datoria publică... sau va creşte pib-ul...

Eu voi ştii că ne este mai bine atunci când în oraşul în care trăiesc nu vor mai fi atât de multe magazine ”second-hand”, case de schimb valutar, amanet-uri, farmacii, tonete cu vânzători de bilete bingo, ”xerox”-uri, oficii Western Union Transfer şi magazine ”38”. Pentru că asta va însemna că nu mai suntem atât de săraci încât să nu ne putem permite să ne cumpărăm haine noi. Va însemna că avem încredere în banii româneşti şi nu vom mai prefera euro sau dolarii pe care să îi schimbăm la nevoie. Va mai însemna că, pentru a trece peste un eveniment neaşteptat, sau doar pentru a o putea duce de la o pensie la alta, de la un salariu la altul, nu mai trebuie să ne punem la bătaie puţinele bijuterii de aur pe care le avem. Va mai fi un semn şi că nu mai suntem la fel de bolnavi şi dependenţi de medicamente şi reţete compensate. Va însemna că nu mai suntem cuprinşi de disperare într-atât încât să ne închipuim că ieşirea noastră din mizerie poate veni de la un carton de bingo violet, roz, portocaliu sau albastru. Va însemna că nu vom mai lupta, zi de zi, cu o birocraţie atotcuprinzătoare, care ne cere pentru fiecare drept ce ni se cuvine, un maldăr de hârtii. Va mai fi şi semnul că depindem mai puţin de banii trimişi de copiii sau părinţii - din ce în ce mai puţini - care lucrează în străinătate. În fine, va însemna şi că putem să ne cumpărăm şi altceva decât produse ieftine şi de calitate proastă.

Va fi prima oară când falimentul unor afaceri va fi un semn de schimbare în bine.

Mi-a plăcut

Ştiu că am aflat cam târziu (evitarea sistematică a emisiunilor/posturilor tv informative duce şi la ratarea unor astfel de momente), dar mulţumită youtube-ului am văzut prestaţia lui Dan Puric de la Realitatea TV din ziua de Crăciun. Nu sunt întru totul de acord cu Dan Puric (mai ales în ceea ce priveşte speranţa lui de ”îndreptare” a românilor), a căutat puţin cam dinadins simpatia spectatorilor prin îngroşarea unor tuşe, dar este un material spumos, de văzut!

Mi-a plăcut

Observatorul de la ora 17.00 de sâmbătă, 21 ianuarie, de pe Antena 1 (nu sunt un ”fan” al postului, chiar dimpotrivă, aş putea spune), mai bine zis, partea de final a buletinului de ştiri. În care au fost prezentate, una după alta, doar veşti bune. Sau frumoase. Sau pline de speranţă.

Am aflat astfel că în România este un sat - Eibenthal, în Mehedinţi - unde nu se fură: de la desfiinţarea, acum 15 ani, a magazinului de pâine, în zilele din săptămână când prin cătunul de aproape 200 de familii trece maşina de pâine, oamenii lasă de dimineaţa, atârnate în copaci sau pe stâlpi, plasele cu banii potriviţi şi cu un bileţel în care sunt notate câte pâini vor să cumpere, şoferul maşinii de pâine făcând şi oficiul de vânzător; de ani buni nu s-a pomenit pe aici de vreun furt, de orice fel (să precize că satul e populat aproape doar de etnici cehi). A urmat apoi o ştire despre o donaţie de carte - 5000 de titluri - pentru o bibliotecă sătească din Râşca. ”Festinul” a continuat cu un material despre o cofetăreasă din Botoşani, care, în două camere din casa ei, face nişte torturi superb decorate cu figurine din marţipan, cu un altul despre un copil născut cu malformaţii la faţă, trecut deja prin şapte operaţii estetice dar în curs de eliminare completă a defectelor printr-o operaţie pentru care se solicita ajutor (am donat şi eu) şi, tot despre copii, cu o informaţie despre un bebeluş din SUA, născut în a 24-a săptămână de sarcină, cu o greutate de doar 270 de grame şi care acum, după aproape 5 luni de îngrijire atentă, era externat perfect sănătos şi cu o greutate de vreo două kilograme şi ceva.

După o săptămână de buletine informative pline de ştiri negative - despre manifestaţii în stradă, politicieni nesimţiţi, crime, violuri, mafioţi, pedofili, accidente - Observatorul ăsta a fost ca o gură de aer curat.

Străinul providenţial

Românii nu au încredere în români. Citeam acum mai mulţi ani – cred că era vorba de ”Din psihologia poporului român” a sociologului Dumitru Drăghicescu, din 1907 - că românii se defineau pe ei înşişi prin mai multe caracteristici negative decât pozitive; la peste un veac de atunci, situaţia s-a schimbat prea puţin, iar neîncrederea românului în sine este aceeaşi. Şi scurta istorie post-decembristă e semnificativă: acum 22 de ani, Revoluţia de la Timişoara pornea de la arestarea unui pastor maghiar (László Tökés), la sfârşitul lui 2009, alianţa PSD – PNL propunea (şi a şi adunat un procent însemnat de voturi ca urmare a acestei decizii) la conducerea guvernului un neamţ (Klaus Johannis), iar manifestaţiile care animă seară de seară, de o săptămână, mai toate oraşele mari ale României au pornit de la susţinerea acordată unui medic palestinian (Raed Arafat). Este însă ceva normal într-o ţară în care cea mai lungă (şi una dintre cele mai benefice) dintre domnii a fost cea a unui german (Regele Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen).

Post Scriptum, în aceeaşi idee: un bun prieten glumea prin anii ’90: ”singura soluţie să ieşim din criză, e să declarăm război Statelor Unite şi a doua zi să ne predăm!”

Cultura ”de vernisaj”

Anul trecut, cred că era pe la începutul verii, am fost cu fetiţa mea la o expoziţie combinată - pictură şi fotografie - la Muzeul de Istorie de pe Calea lui Traian; era într-o marţi, iar despre vernisajul expoziţiei citisem în ziarele apărute în săptămâna de dinainte materiale în nota obişnuită a presei locale: adică citate ale oficialilor participanţi, spicuiri din discursul organizatorului şi ceva date despre artişti (în această ordine a importanţei), plus câteva ilustrări fotografice, mai mult cu cei prezenţi la vernisaj şi mai puţin cu lucrările expuse.

Expoziţia a fost, în primul rând, una interesantă şi, pe ansamblu, agreabilă. Am avut şansa să o vedem şi să o comentăm pe îndelete, fiind complet singuri în sălile muzeului. La ieşire, am întrebat-o pe doamna care vindea biletele la intrare (am plătit 3 lei pentru două persoane, un adult şi un copil) dacă au avut mulţi vizitatori, de la vernisaj şi până atunci (adică în cele cinci zile trecute).

Mi-a răspuns că noi suntem primii.

Nu, nu a fost un caz izolat: am mai mers, de atunci, şi la alte expoziţii, constatând că impactul acestor evenimente culturale era identic: vernisaje pompoase, animate, pline de oficiali vanitoşi, intelectuali ce îşi recuperează latura artistică doar în lumina proiectoarelor de la camerele de filmat, jurnalişti de serviciu sau pur şi simplu băgători de seamă interesaţi mai degrabă de mesele cu gustări şi băuturi pe gratis... urmate de o deplină pustietate în restul zilelor în care simezele stau ocupate.

Departe de a mai fi un fenomen intim, de comuniune între obiectul artistic şi admiratorul fermecat, consumul de artă în oraşul ăsta este, obligatoriu, o activitate de grup, la care se vine nu pentru a vedea, ci pentru a fi văzut. Un vernisaj devine, astfel, subiect şi de rubrică culturală, dar şi de cronică mondenă; este ocazia perfectă de a prezenta o rochie, un autoturism, cea mai recentă vacanţă sau un ceas de firmă; este momentul de glorie al intelectualui comunitar, al mecena-ului (ştiu ca e un abuz lingvistic; tocmai de aceea mi s-a părut potrivit) pe bani iliciţi sau al politicianului suferind de narcisism televizat. Arta devine un mijloc, nu un scop în sine, manifestarea ei e doar o treaptă într-o ascensiune spre sfere mai înalte (sau măcar mai vizibile), iar lucrările agăţate pe pereţi fac simplă figuraţie şi decor într-un spectacol în care ele nu au avut niciodată rolul principal.

Mi-a plăcut

EuroMall-ul din Piteşti – unde am ”fugit” câteva ore ca să-i pot oferi fiicei mele bucuria unui film 3D; nu este unul din cele mai frumoase/spectaculoase pe care le-am văzut până acum, dar măcar - spre deosebire de mall-ul din Râmnicu Vâlcea - a avut bunul-simţ să se desfăşoare la marginea (şi nu în buricul) oraşului, are o parcare gratuită (cum e şi normal) şi uriaşă (poţi organiza un ”simultan” de fotbal în ea) şi mai are şi cinema 3D (cel din Râmnic n-a putut scoate d.p.d.v. al distracţiei decât un casino ce adună noapte de noapte toată ţigănimea oraşului).

Paradoxuri

Trăim într-un paradox continuu. Chiar faptul că trăim este, într-un fel, un paradox (iar pentru unii dintre noi, o sursă de perpetuă mirare). Deschidem în fiecare zi uşi în spatele cărora se află exact opusul a ceea ce scrie la intrare. Ne pregătim, dimineaţa, de evenimente care se întâmplă, la prânz, exact pe dos. Ne bucurăm, pentru ca să ni se dea apoi numai motive de întristare. Admirăm forma şi înghiţim în sec la vederea golului în care ar trebui să fie fondul.

Ne-am obişnuit, în felul acesta, să auzim de tot felul de creşteri economice, dar să nu găsim nici un ban în plus prin buzunare, să fim înconjuraţi de râuri şi izvoare proaspăt ieşite din munte, dar să plătim mult pentru o apă gălbuie care ne murdăreşte chiuvetele, să străbatem zilnic un oraş turistic în care nu vine nimeni, dar din care toţi vor să plece, să citim zeci de ziare fără să aflăm nimic important sau cert, să ni se spună că a scăzut şomajul, dar să auzim de tot mai mulţi cunoscuţi care rămân fără slujbe. Asistenţa medicală e gratuită, dar dacă eşti internat trebuie să-ţi cumperi singur medicamentele de la farmacia din faţa spitalului. Ştim că suntem în criză, însă slalomul pe trecerile de pietoni de pe Calea lui Traian printre maşini scumpe a devenit disciplină sportivă obligatorie oricărui pieton. Magazinul de haine second-hand e peste drum de cazinou, iar casa de amanet e la parterul clubului de fiţe. Pentru fiecare fabrică ce dă faliment, se deschid două supermarketuri şi în spaţiul fostei librării funcţionează o casă de pariuri.

Cu o perspectivă dată cotidian peste cap, ca printr-un ochean, de tot felul de paradoxuri, am învăţat să trăim fără reazemul vreunei minime prognoze. Normalul ţine azi de anormalitate, firescul de straniu, iar răsăritul soarelui, care se încăpăţânează să se petreacă zilnic la estul lumii în care (supra)vieţuim, ne ia mereu prin surprindere.

Lipsa de respect pentru leul nou

Eram prin vară la un târg de artă populară (fac şi aşa ceva) la Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti” din Bucureşti; la masa la care îmi vindeam cermica au ajuns mai mulţi copii, plecaţi cu autocarul într-o excursie. Unul din ei m-a întrebat cît costă un produs. ”Opt lei”, i-am răspuns. Observ o uşoară blocare, de câteva secunde: ”adică 80.000, nu?”, mă întreabă un altul. ”Da, zic, 80.000 lei vechi, 8 lei noi”. ”A, aşa”, se luminează la faţă toţi. Şi încep să cumpere. Peste un minut, unul dintre vizitatori vede alte piese aflate la vânzare. ”Dar astea cât costă, domnu’?” ”Zece lei”, răspund. ”Adică o sută de mii, nu-i aşa?” Le dau – ce să fac? - din nou dreptate: ”da, o sută de mii lei vechi, adică 10 lei noi”. Şi au luat şi din acelea. Contrariat, îi întreb la un moment dat: ”Dar voi câţi ani aveţi? În ce clasă sunteţi?” ”Nouă ani”, răspund câţiva, ”într-a III-a”.

După plecarea puştilor, încep să calculez în gând: copiii ăştia au nouă ani, eram în 2011, înseamnă că atunci când s-a făcut denominarea, în 2005, ei aveau cam trei ani. Probabil că nici nu au habar cum arătau leii vechi. Cu toate acestea, pentru a avea singuranţa unor cheltuieli, ei trebuie să raporteze totul la o monedă care nu mai există de şase ani, pe care n-au văzut-o niciodată şi care nu mai are vreo legătură cu prezentul şi cu atât mai puţin cu viitorul. Totuşi fac asta, de fiecare dată.

Cred că, pe de o parte, la modul superficial, este vorba de educaţie. Sau de lene şi de inconştienţa unor părinţi care nu iau în seamă faptul că o apreciere limpede a banilor pe care îi va utiliza în fiecare zi a restului vieţii ţine de formarea unui individ, încă din stadiul copilăriei. Un om care trebuie să facă permanent în minte conversii între leul nou şi cel vechi (sau invers) – evident încurcându-le frecvent – are un handicap asemănător bâlbâitului sau miopiei.

Cred însă că partea de educaţie, de formare (de fapt, de absenţă a lor), este doar de suprafaţă. Şi că, în adânc, e vorba de o lipsă de respect a românilor pentru actuala monedă naţională. Românul obişnuit nu are motive – de ani buni – să manifeste cea mai mică consideraţie faţă de leul nou. Cumpără din ce în ce mai puţine în schimbul lui şi plăteşte, din ce în ce mai mulţi, pentru rate la diverse credite. Leul ”înnoit” nu are mai multă putere decât cel vechi, din contră; şi atunci, pentru a-i da substanţă, ”carne”, oamenii îl ”umplu” cu valoarea veche, nedenominată: ”100 de lei” sună jalnic; dar ”un milion” parcă mai are sens... şi putere.

Ca o paranteză: acelaşi român cu probleme de conversie între leii vechi şi noi, nu are nicio dificultate, aflat în străinătate, să aprecieze la reala valoare lucruri sau servicii pe care le plăteşte în euro. Pentru că, încă (deşi nu se ştie, acum, pentru cât timp), moneda unică europeană se bucură de respectul lui.

Leul (cel nou, de acum) este un simbol naţional. Aproape la fel ca şi imnul, stema, steagul, ziua. Atitudinea ireverenţioasă a românului faţă de el (ca şi faţă de celelalte) este o consecinţă a faptul că respectul trebuie câştigat. Până acum, nu s-a întâmplat.

Două ziceri

O ţigancă, acuzând că este discriminată: ”ştiu eu că aveţi ceva împotriva noastră, ăştia de hernie romă”.

Tanti A. din Vlădeşti, plângându-mi-se că a pierdut la Judecătorie un proces pentru un drept de servitute: ”şi când a venit rândul nostru, că eram ultimii pe listă, s-a schimbat complotul de judecată”; ţinând cont de soluţia dată de judecători, cam avea dreptate.

Am zâmbit la...

Intrarea în judeţul Vâlcea dinspre Piteşti, pe DN 7

Nu mi-a plăcut

Filmul ”Turistul”, văzut aseară pe HBO: e greu de crezut cum punând laolaltă o femeie frumoasă (Jolie), un actor bun (Deep) şi un oraş extraordinar (Veneţia) poate ieşi ceva atât de slab. Am crezut că ”O familie de coşmar” de acum vreo lună, când asocierea dintre Ben Stiller şi Robert de Niro a dat un film ridicol, este doar un accident, dar se pare că nu e... din păcate.

Mi-a plăcut

Sfinţirea Agheazmei Mari de Bobotează de la Biserica Sfântul Dumitru din oraş: imaginea celor trei preoţi, înconjuraţi de enoriaşi cu feţe luminate, parcă, pe o vreme miloasă, departe de gerul tradiţional. Apa sfinţită s-a împărţit decent, fără îmbulzeală, oamenii ajutându-se între ei, umplându-şi unul altuia - cu căni, ibrice şi pâlnii - sticlele pregătite din vreme. Seara am boicotat toate emisiunile de ştiri de la televizor, pentru a putea păstra cât mai mult această imagine în minte.

Crăciunul pe stil nou

Tot mai des, în ultimii ani, mă pomenesc răsuflând uşurat la finalul sărbătorilor de iarnă. Intru în decembrie strângând din dinţi, cu gândul la primele zile ale lui ianuarie: tăcute, liniştite. Pe parcursul întregii luni, dezvolt alergii nebănuit de acute la sutele de ”Jingle Bells” şi crengi de vâsc, mă deprim la asaltul reclamelor cu Moşi Crăciuni supraponderali şi reni pâsloşi, iar ghirlandele ştirbe cu beculeţe de pe străzi mă întristează peste poate. Îmi reprim greu accese de vomă la viermuiala din supermarketuri, devin rasist la colindele zbierat-urlate ale ţiganilor şi simt că mă sufoc la auzul aceloraşi ştiri: cu românii din străinătate care vin, invariabil, în ţară de sărbători, blocând vămile din Nădlac şi Borş, cu prognozele meteo ce anunţă ninsori pe Valea Prahovei de Crăciun şi de Revelion (deşi nu ninge, nici de unul, nici de altul), cu aglomeraţia de pe DN1 şi cu devierea traficului pe DN1 A, cu predicţii astrale pentru anul următor, cu indigestiile şi comele alcoolice ale celor care s-au lăcomit la mâncare şi băutură, cu preţurile brazilor din pieţe, cu scumpirile ce intră în vigoare de la 1 ianuarie, cu preţurile sejururilor în ţară şi în străinătate (ultimele, de câteva ori mai ieftine decât primele, cu transport cu avionul inclus!) şi cu programele distractive (oh, Doamne!) de Revelion ale televiziunilor naţionale. Steaua ce vesteşte Naşterea Domnului nu se mai vede printre scânteierile vestimentaţiilor purtate de ”vedetele” televizionate, ieslea s-a ascuns după rafturile cu băuturi carbogazoase din hypermarket, iar Sfântul Nicolae e doar un aperitiv la foamea de cadouri, care nu-şi mai regăseşte nici locul, nici nuieluşa. Pruncul Iisus e un breloc la cheile de la satul lui Moş Crăciun, cei trei magi vin de la Răsărit cu superoferte de telefonie mobilă şi mall-ul devine noul Bethlehem. Se mănâncă mult, se bea enorm, se chiuie strident, se cumpără masiv şi se veseleşte forţat. Doar e sărbătoare, nu?

E prea plin şi în prea lung timp. E prea mult exterior şi prea puţin interior. E prea multă carne şi prea puţin spirit. Prea multe vorbe şi prea puţine gânduri.

Mi-e dor de Paşte şi de sărbătoarea Învierii, cu decenţa, comuniunea, speranţa, lumina şi toate celelalte semnificaţii, încă întregi şi domol atotcuprinzătoare. Încă...

Mi-a plăcut

Târgu-Jiul - prin care am trecut la jumătatea lui decembrie - împodobit de sărbători: bulevardul central, acoperit de zeci de ornamente cu lumini albastre şi albe, iar pietonala de la kilometrul ”0” - decorată doar cu lumini aurii. Impresionant şi de bun gust. Din păcate, nu pot spune acelaşi lucru şi despre Râmnicu Vâlcea (oraş de aceeaşi talie), care a arătat dezlânat şi sărăcăcios.

Nu mi-a plăcut

O vilă – împodobită strident de sărbătorile de iarnă – pe al cărei balcon erau atârnaţi exact 6 (şase) Moşi Crăciuni pe-scară-urcători, de varii dimensiuni. Am avut un cumplit sentiment de singurătate amestecat cu multă tristeţe.

Nevoia de gri

Societăţii noastre tare îi mai lipseşte griul, ca etapă intermediară, ca trecere lentă între negru şi alb, ca stare definită prin mai mult de un singur cuvânt. Negrul e ”negru”, albul e doar ”alb”, pe când griul... griul poate fi ” deschis”, ” închis”, ”de zăpadă la sfârşit de februarie”, ”de cer întărâtat de furtună”, ”mai albicios”, ”întunecos”, ”înnegurat” sau ”de ceaţă deasă”. Griul e o zonă de confort, e neutralitatea (adică nici aşa, nici altfel), e o ”piua” între urmărit şi urmăritor, un ”no man’s land” în care foştii combatanţi se mai salută, iar ex-iubiţii nu se scuipă unul pe altul. Griul e simpatia şi antipatia, amiciţia şi inamiciţia, indiferenţa şi compasiunea, politeţea şi ireverenţa, dispreţul şi înţelegerea şi multe alte sentimente călduţe sau răcoroase ce pot ocupa lungul drum dintre arsura iubirii şi îngheţul urii.

Dar noi nu... noi lucrăm strict în alb şi negru, fără spaţiu, fără tranziţie, fără etape, pe care le-am incendiat cu pofta unui piroman. Două partide politice care nu mai formează aceiaşi alianţă nu pot acţiona, ulterior despărţirii, subsumat vreunui ”gentlemen’s agreement”; nu, ele trebuie, din a doua secundă a divorţului, să se urască vehement, să se împroaşte temeinic cu fecale şi să-şi plaseze, discret sau la vedere, coate în stomac cu fiecare ocazie. Doi colegi din acelaşi partid au încetat orice colegialitate imediat ce culoarea carnetului de partid al unuia dă semne de schimbare: perioada cât au fost împreună e catalogată drept ”rătăcire”, ”minciună” sau ”îndurarea unei dictaturi” (!)... iar starea actuală – cu libertatea opiniei reorientate, a bălăcărelii cu voie de la ”centru” şi a înjurăturii cu citate din Statutul partidului - se apropie de Nirvana. Un ziarist care a militat fanatic, frenetic şi fascizant la curtea unui politician se răsuceşte senin cu dosu-n faţă şi scuipă veninos unde a pupat, trage şuturi unde a mângâiat şi înjură copios ce a lăudat sincer mai devreme. Un director de instituţie e dat afară fără echivoc la schimbarea regimului, fără că noilor înlocuitori să le treacă prin minte măcar o secundă că omul ăla o fi învăţat ceva util cât a fost şef şi că se poate profita de experienţa sa; adică, ok, nu mai e director, că e alt partid la putere, dar hai să-i dăm şi altceva în afară de postul de fochist la centrala termică sau de paznic la intrarea din spate a instituţiei!

Ne tare lipseşte – alături de multe altele – griul. Până când îl vom dobândi şi învăţa să-l utilizăm, în loc să evoluăm cu eleganţa şi rafinamentul unei sinusoide, ne vom mişca haotic pe o linie frântă precum electrocardiograma unui infarct.

Nu mi-a plăcut

Ştiu că ţine de ”normalitatea” sărbătorilor de iarnă de la oraş, din ultimii ani: puradeii care colindă cu steaua încă de la jumătatea lui decembrie, care ţopăie cu capra imediat după Crăciun şi care umblă cu sorcova cu două săptămâni înainte de Anul Nou. M-a surprins însă preotul parohiei din care fac parte, care ţine şi el tradiţia asta, plecând ”cu Boboteaza” (sărbătorita pe 6 ianuarie) prin cartier din a doua zi a noului an.

Mi-a plăcut

Din varii motive (constrângeri financiare, fobia de petarde şi artificii aruncate/lansate iresponsabil, lipsa unor motive solide de entuziasm pentru noul an etc.) am trecut în 2012 ”indoor”, mai exact: în poziţie semiîntinsă, cu un televizor la îndemână. La care - după o zappare complet nesatisfăcătoare a tuturor posturilor tv româneşti + cele exclusiv de filme - m-am răsfăţat de-a binelea, mai multe ore, cu câteva episoade din seria ”Un tăntălău în jurul lumii” de pe Discovery (made by Karl Pilkington, Ricky Gervais şi Stephen Merchant), precedate de o serie spumoasă de ”Watts” de pe Eurosport. Am intrat în noul an  râzând!

Nu mi-a plăcut

Un buletin meteo de la Antena 1, prezentat de Daniel Osmanovici, care vorbea de vreme caldă ”dincoace de munţi” (referindu-se la Sudul Carpaţilor) şi de posibile ninsori ”dincolo de munţi” (adică prin Ardeal). Ca regăţean, condamnat să vieţuiesc în acelaşi areal cu Bucureştiul din care transmite domnul Osmanovici, pot transpune, fără probleme, pe o hartă, ”dincoace”-le şi ”dincolo”-ul de munţi. Dar ce faci cu un (să zicem) clujean, care urmăreşte buletinul meteo al acestui post tv – naţional, nu-i aşa? El ce înţelege din ”dincolo” de munţi? Oltenia – Muntenia, poate şi un pic de Moldovă. Dar din ”dincoace”? Transilvania. Adică pe dos.

Biserica vrea un Dumnezeu prost

Statistica asta era despre 2009 (dar înclin serios să cred că în ultimii doi ani cifrele au fost aceleaşi, dacă nu în creştere: pe atunci nu începuse celebra comasare a şcolilor): la fiecare două zile s-a construit o biserică şi în fiecare zi au dispărut trei şcoli. Partea cu şcolile e mai puţin vizibilă; în schimb, bisericile ortodoxe nou construite (sau în curs de) au devenit element obligatoriu de peisaj peste tot. Unele situaţii par greu de înţeles pentru oricine, virând spre absurd: biserici nou construite la câţiva zeci de metri de altele, în picioare de decenii sau de secole; biserici ridicate stingher în plin câmp, sau pe dealuri, fără nici o legătură cu vreo comunitate – oraş, sat, cătun... orice, numai să fie ceva locuit de oameni; biserici proiectate în stiluri străine locului (arhitectura moldovenească, atât de frumos ilustrată de Putna, Voroneţ sau Neamţ, poate fi acum admirată şi în oraşe din centrul Transilvaniei).

Biserica Ortodoxă este, în ultimii ani, într-o ofensivă şantieristică şi nu mai are timp să vadă cum mor şcolile din jurul ei. Preocupată de proiecte precum cel al Catedralei Mântuirii Neamului, Biserica nu mai are timp să-şi aducă aminte că numele de ”dascăl” dat azi învaţătorilor sau profesorilor vine de la faptul că, pe vremuri, dascălul bisericii era şi cel care preda citirea şi socotitul la şcoala satului, în absenţa unui învăţător. Pentru Biserică nu conteaza cât de instruit este cineva, atât timp cât îşi face cruce, pupă mâna preotului şi umple sârguincios cutia milei. Număratul până la 10 – câte porunci a rânduit Dumnezeu poporului Său – e mai mult decât de-ajuns pentru orice credincios adevărat.

Biblia spune că Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. În opinia preoţimii române de astăzi, înseamnă că Dumnezeu este aidoma credinciosului ideal: fără carte, fără discernământ, supus în faţa a orice este întărit de fluturarea crucifixului sau agitarea cădelniţii. Adică prost.

Crăciunul chinezului ”global”

Îmi imaginez cum în fiecare an, de prin luna octombrie, probabil – dacă nu chiar mai devreme – poporul chinez de-de-toate-producător intră în stare de alertă. Se apropie Crăciunul, o sărbătoare importantă care se ţine la mii de kilometri de ţara lui de către nişte oameni care se închină la alţi dumnezei decât ai săi, marcând naşterea unui personaj care îi este complet străin. Dar a cărei sărbătorire este posibilă – cu fastul şi strălucirea şi luminiţele atât de cunoscute – datorită lor, chinezilor. Depozitele din întreaga lume încep să se umple cu ghirlande, lanţuri luminoase, îngeraşi, Moşi Crăciuni, stele, cruci fosforescente sau cu leduri multicolore, mii de feluri de globuri, scene ale Naşterii Domnului, coli de ambalat cadouri, fundiţe, felicitări cu Merry Christmas şi brazi artificiali. În fabrica lui, ce umple lumea cu produse ”Made in China”, muncitorul chinez - care sărbătoreşte cu neclintire, după toate datinile, Anul Nou Chinezesc în februarie, Festivalul Qing Ming în aprilie, pe cel Duan Wu în iunie şi toamna Festivalul Chong Yang – este cel care aşează zilnic, cu delicateţea specifică spiritualităţii sale, figurina pruncului Iisus în ieslea de plastic şi desenează aripioare diafane îngeraşilor - despre care nu are habar ce reprezintă – de pe mii de globuri de sticlă. În alte perioade ale anului, chinezul de-de-toate-producător furnizează cu la fel de mare efervescenţă obiecte tradiţionale sau suveniruri şi pentru alte mari sărbători din lumea asta, prea mică pentru el, cum ar fi Ramadamul musulman, Hanukkah evreiască, Thanksgivingul american sau internaţionalizatul Sfânt Valentin.

O trecere prin depozitele cu vânzare de la marginea Bucureştiului dă adevărata dimensiune a capacităţii de muncă a chinezilor şi a adaptabilităţii acestora. Ei fac orice, pentru oricine este dispus să cumpere, de oriunde ar fi el. Printr-un marketing pe care îl bănuiesc vechi de câteva mii de ani, ei văd ce lipseşte şi produc pentru a umple golul. Cea mai mare parte din suvenirurile ”româneşti” (e drept: din categoria kitsch) aflate în vânzare pe la diferite magazine cu specific din ţară sunt de producţie asiatică: după ce câţiva ani s-au limitat la ”promovarea” simbolurilor ”consacrate” ale României (Dracula şi Castelul Bran), în ultima perioadă se poate observa o adevarată specializare pe regiuni. Plachete sau tablouri sau căni imprimate sau brelocuri cu Mânăstirea Neamţ, Castelul Huniazilor, Mânăstirea Curtea de Argeş sau cea de la Cozia, Turnul Chindiei, Castelul Peleş (ăsta chiar nu le-a ieşit!) sau Casa Poporului, sticle cu etichete metalice pe care scrie ”Ţuică de prune”, butoaie ”tradiţionale” din lemn de dud şi multe altele au suplimentat productia iniţială.

Chinezul produce pe o scală globalizatoare. Chinezul care lucrează în fabrica de-de-toate-producătoare este cel pentru care ”satul global” chiar există: după ce aprinde o lanternă la festivalul ce încheie sărbătorile anului nou chinezesc, el se pregăteşte pentru o nouă zi de lucru în care are de făcut ouă încondeiate şi iepuraşi pufoşi pentru o sarbătoare pe care nişte milioane de oameni din altă parte a lumii în care trăieşte o numesc, numai ei ştiu de ce, Paşte.