luni, 30 decembrie 2013

Cioburi la capăt de an

La supermarketuri (cu deosebire în perioada de dinaintea sărbătorilor, când e balamuc de lume), un client/o clientă înaintea mea: casieriţa îi marchează produsele, unul după altul, după care, la final, îi comunică totalul preţurilor. Urmează, timp de câteva secunde foarte lungi, o expresie tâmpă pe faţa lui/ei. Ceva de genul: ”a, nu sunt pe gratis?” sau ”chiar trebuie să plătesc?” sau, şi mai simplu, ”cine sunt eu şi ce fac aici?”. După care, cu lentoarea la care doar un nesimţit profesionst poate aspira să ajungă, se caută în geantă (varianta femină) sau în buzunare (varianta masculină), apoi în portofelul găsit cel puţin din a treia încercare, apoi printre bancnotele din portofel, după care, într-un final, se plăteşte. Bine, sunt de acord: oamenii ăştia vor trăi mai mult decât cei ca mine, dar asta numai în cazul în care nu-i omor eu, de nervi, mai-nainte!

• • •

Michael Schumacher e în spital după un accident la ski. Buletinele informative ilustrează ştirea cu nişte fotografii şi filmuleţe cu ”Schumi” pe skiuri: în toate, fostul campion de Formula 1 apare inevitabil cu echipamentul acoperit de reclame – la Vodafone, la Ferrari, la Marlboro, la Shell şi la alte câteva firme pe care n-am reuşit să le descifrez. Deşi schiatul nu este activitatea în care a obţinut performanţa, ci una particulară, de agrement. Pe acelaşi considerent, pot presupune că slipul şi prosoapele pe care le foloseşte când merge la plajă sunt, de asemenea, marcate cu diverse logouri sau că batista cu care îşi mai suflă din când în când nasul de campion e tot o colecţie de reclame. Dacă aş fi macabru – dar nu sunt – aş sugera ca şi sicriul în care se va odihni - la o vârstă cât mai înaintată, sper - trupul campionului să fie tot inscripţionat corespunzător, cu celebrele mărci care l-au transformat în timpul vieţii într-un panou publicitar ambulant.

• • •

Se discută să se deschidă o minicantină la noi, la primărie (unde lucrez), pentru salariaţi. Sper să nu se revină la ideea stupidă de acum vreo câţiva ani ca să ni se dea o oră pauză de masă cu prelungirea corespunzătoare a programului de lucru. Niciodată nu mi-a plăcut să lucrez întins şi agale pe toată ziua: îmi place să încep lucrul cât mai de dimineaţa şi să lucrez fără întreruperi - gastronomice, fiziologice, cosmetice şi de orice alt fel – până la o oră dincolo de care să consider că mi-a mai rămas o bucată de zi la dispoziţie, în care să fac ce vreau eu. Chiar dacă asta înseamnă să lucrez altceva: e alegerea mea! Mă uit la noul stil de lucru al tinerilor aşa-zişi ”corporatişti”: or fi ei bine plătiţi pentru faptul că lucrează de dimineaţa până seara plus week-end-urile, dar fac ceva pe nişte bani pe care nu am timp nici măcar să mă gândesc cum să-i cheltuiesc. Citeam undeva că prima teorie a resurselor umane spune că munca este o corvoadă şi că de aici pleacă toate politicile din domeniu. Sunt perfect de acord: la fel ca şi în cazul mâncării, muncesc ca să trăiesc, nu trăiesc ca să muncesc.
• • •

La Grădina Zoo Piteşti

miercuri, 25 decembrie 2013

De Crăciun

În engleză se zice Christmas şi vine de la mai vechiul Crïstemæsse, adică ceremonia, sărbătoarea lui Cristos. În germană este Weihnachten, care vine (tot de departe) de la ze wïhen nahten (”în nopţile sfinte”). Francezii îl au pe Noël, variantă a lui nael din latinul natalis: adică naştere. Iar la spanioli şi la italieni e la fel de clar: Navidad sau Natale – tot despre naşterea lui Isus. Şi ruşii zic Rodejtvo Hristovo – adică naşterea lui Cristos. Şi aşa mai departe...

Românii îi zic Crăciun. Adică nimic despre naşterea din Betleem şi tot nimic despre Cristos. Ba mai mult: sărbătoarea Naşterii Domnului e numită după cel care, conform legendei, i-a tăiat mâinile nevesti-sii pentru că a ajutat-o pe Maria să-l nască pe Isus în iesle (că s-a pocăit după minunea creşterii la loc a mâinilor, e altă poveste); e ca şi cum ai numi sărbătoarea învierii aceluiaşi Cristos după numele lui Pilat... sau al lui Irod.

Oare de-aici or pleca toate relele care ni se-ntâmplă? De la eroarea, de la ”rătăcirea” asta nominativă? Poate. Vestea bună ar fi că mistificarea asta e specifică românilor de la oraş: cât timp vor mai fi obiceiuri la ţară care colindă despre ”astăzi s-a născut Cristos, Mesia chip luminos” şi despre ”Viflaim”, mai e o speranţă.

* * *

Cel mai sigur mod de a ieşi din ”spiritul Crăciunului” e să urmăreşti programele ”sărbătoreşti” de la televiziunile româneşti: abundenţa de filme şi emisiuni ”la temă”, fără nici o altă rigoare de respectat (cum ar fi ceva story cu cap şi coadă sau o interpretare măcar decentă) decât hohote prosteşti, hlizeli nătânge şi obligatoriile mantii roşii cu margini de blăniţă albă sunt reţeta sigură a unui anti-Crăciun perfect. M-am lăsat pătruns de spiritul sărbătorilor cu un documentar pe BBC Knowledge, cu două Dileme Vechi păstrate special pentru această zi şi cu ”Delicatesse” cu Audrey Tautou pe TV 1000.

* * *

În dimineaţa Crăciunului, jurnalul de ştiri de pe Digi 24 începe cu prezenţa preşedintelui Băsescu, de sărbători, la Predeal. ”Aşteptăm din clipă în clipă – transmite surescitată o corespondentă bine înfiptă în zăpada ”de la faţa locului” – să vedem dacă preşedintele va pleca la plimbare cu snowmobilul”. Dezamăgirea e mare, pe măsura speranţelor că postul ăsta ar putea reprezenta altceva (în sens bun) decât senzaţionistele Realitatea & România TV & Antena 3.

luni, 23 decembrie 2013

La mulţi ani!

A fost un an absolut normal: cu bune şi cu rele, cu satisfacţii, dar şi cu frustrări, cu reuşite însă şi cu câteva eşecuri. Am supravieţuit, îi am alături pe toţi cei dragi şi mă pot gândi, nu doar cu spaimă, la anul care va veni. Cum va fi? - numai Dumnezeu ştie. Voi fi aici, voi afla şi vă voi spune. La mulţi ani!

miercuri, 18 decembrie 2013

Nesărbătoresc, în ajun de sărbători

ul e deja mult prea mare şi prea peste tot; pentru a-l exorciza nu mai ajunge simpla scriere a unui gând pe blogul ăsta. Singura vindecare vine de la lucrul cu lutul: mult, istovitor, răsplătitor în primul rând moral, urmat de somn adânc, fără vise şi fără treziri în întuneric cu rwd la ce-am făcut şi fwd la ce încă n-am. Am mâinile crăpate, dar în crăpăturile lor mi se limpezesc mai toate gândurile. Mă doare spatele şi simt cum coloana protestează din toate vertebrele, dar durerea fizică îmi alungă zvârcolirile din minte. Ascult, tare, compilaţia de la Kosmos ca să nu mai aud aberaţii şi minciuni şi mă uit la documentarele cu animale de pe NatGeo ca să nu-mi pierd total încrederea în oameni.

• • •

Şi totuşi - un gând: Văd – e sezonul! – meniuri de Revelion. Detaliate: pe căprării (”Intro” sau ”Gustare rece”, apoi ”Gustare caldă”, ”Felul principal”, ”Dulciuri”, ”Open bar”) şi pe cifre (25 gr. icre, 3 felii de lămâie, 15 măsline, 130 gr. piftie de curcan, şorici special la scobitoare – ?). La băuturi, se rezolvă mai simplu: vin roşu sau alb (de care?, de unde? – ăstea-s mofturi!), gaşca de spirtoase uzuale, cocacolele, fantele, spraiturile şi alte ape ceva mai puţin toxice. Puţine (uneori deloc) despre programul Revelionului: cine cântă, ce cântă, dacă e vreun stand-up comedy, dacă sunt artificii (sau ieşiţi cu toţii în stradă să ciocniţi şampanie la lumina artificiilor de la primărie), dacă e vreo surpriză, vreun concurs, vreo ceva în afară de mâncare şi ţopăială. Mi-i imaginez pe meseni numărând măslinele (”eu am numai 14!”), contabilizând tartinele, cântărind fursecurile: ”Hoţie pe faţă, dom’le, mai bine mergeam la mama şi ieşeam mai ieftin!”. Un astfel de Revelion este, într-o altă formă, expresia întrebării la care au de răspuns toţi cei care au fost la o nuntă: ”ce-aţi avut la masă?”. Doar ăstea contează: burdihanul, macheala şi haleala care-l umplu. Restul: e gălăgie; mai conteză cine-o face?

luni, 9 decembrie 2013

De vânzare

Nu scrie preţul... şi nici n-am sunat să întreb... Sunt doar curios: tot 30 de arginţi? Sau o fi indexat cu inflaţia pe ultimii 2000 de ani?

marți, 3 decembrie 2013

După 2000 de ani: cum a furat (pe bune) Grinch Crăciunul?

După 2000 de ani, cel mai mare ”takeover” spiritual din istoria lumii – preluarea sărbătorilor păgâne şi transformarea lor în sărbători creştine – se întoarce aidoma unui bumerang. Televizoarele sunt pline de filme de Crăciun, dar fără Naşterea Domnului, iar Grinch, Scrooge sau Frost sau sunt mai cunoscuţi decât Iisus, Iosif ori Maria. Am văzut de curând un film – ”Hop” se numea – despre iepuraşul de Paşte, care locuieşte – unde altundeva? – pe Insula Paştelui şi care împarte cadouri copiilor din întreaga lume dintr-o sanie-ou (?). Evident, nici o menţiune despre Crucificat şi patimile Lui, că doar n-o să stricăm pofta de mâncare a telespectatorului. Pentru echilibru, Sărbătoarea Recunoştinţei capătă accente mistice, iar Valentine’s Day şi Halloween-ul au cucerit de mult, cu voioşia lor cretină, întreg mapamondul. 

Creştinului simplu, prostit de entertainmentul neo-păgâno-comercial, nu-i mai rămâne altceva decât să-şi închine smerit o cruce largă pe piept, rostind încet formula tradiţională: ”În numele Fantomei Ultimului Crăciun, al Thanksgiving-ului şi al Sfântului Valentin, Teleshopping!”

vineri, 29 noiembrie 2013

Marţi, 3 decembrie, ora 15.30, ”La Ceas” - ”Lanţul păcii” în cadrul Campaniei 16 Zile de Activism împotriva violenţei asupra femeii

Comitetul pentru Egalitate de Gen, Activism, Dezvoltare şi Toleranţă (GADT), în parteneriat cu Fundaţia IREX/Programul Biblionet şi Biblioteca Judeţeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea vă invită să vă implicaţi în Campania ”Pace acasă, pace în lume”. Tema acestui an este ”Să înfruntăm militarismul şi să punem capăt violenţei asupra femeilor".

Evenimentul de lansare a avut loc pe data de 25 noiembrie, iar în continuare Biblioteca Judeţeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea va desfăşura acţiunea “Lanţul păcii”. Vor participa reprezentanţi ai organizaţiilor şi instituţiilor publice cu atribuţii în prevenirea şi combaterea violenţei în familie, bibliotecari, profesori, elevi şi presă. 
Când: marţi, 03 decembrie 2013, ora 15:30

Unde: în zona centrală a oraşului (“La Ceas”)

Vă aşteptăm să vă alăturaţi acestei acţiuni, care marchează încă un moment în cadrul Campaniei 16 zile de activism împotria violenţei asupra femeii, care se desfăşoară în perioada 25 noiembrie-10 decembrie!

Comitetul pentru Egalitate de Gen, Activism, Dezvoltare şi Toleranţă (GADT) este un grup de acţiune la nivel local, alcătuit din voluntari care promovează egalitatea de gen şi militează împotriva violenţei asupra femeii în România.
Programul naţional Biblionet - lumea în biblioteca mea este una dintre cele mai importante investiţii într-o intervenţie de anvergură pentru facilitarea accesului public la Internet şi construirea unui sistem durabil de biblioteci publice moderne în România. Bibliotecile publice asociate programului se implică tot mai mult în proiecte sociale pentru comunitate, precum Campania ”16 zile de activism împotriva violenţei asupra femeii”.

Pentru mai multe detalii, contactaţi:
Biblioteca Judeţeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
Dana Rădulescu
Consilier de comunicare  
0740 059 918
bibliotecavl_cic@yahoo.com 
Asociaţia GADT
Mădălina Linţă
Preşedintă
0768 669 749

joi, 28 noiembrie 2013

Din ciclul ”Dacă ceva merge bine, hai să-l stricăm!” - astăzi: Yahoo

De astăzi, mi-am mutat contul de legătură cu presa locală (atribuţie de serviciu) de pe Yahoo, după nenumărate probleme întâmpinate de la ultima ”modernizare” a acestui operator. Pe cât de plăcut era să utilizez YahooMail-ul clasic, pe atât de iritant şi nesigur a ajuns să fie noul Yahoo. Încăpăţânarea de a nu-mi trimite mesajele (deşi destinatarii erau toţi din agendă), mesaje care ajung cu întârziere de câteva ore, a doua zi sau care pur şi simplu nu mai ajung deloc, dificultăţile în identificarea e-mailurilor din folderul ”sent”, mai ales după folosirea forward-ului, încărcarea greoaie a fişierelor, noul look, cu un aer uşor retard şi dificil de utilizat sunt doar câteva din motivele care m-au scos din minţi şi m-au făcut să iau decizia asta. Asta e... Adio Yahoo!

Fotografii...

La Târgul de carte ”Gaudeamus” de la Bucureşti la care am ajuns din întâmplare, dar cu mare bucurie, o imagine ”democratică” a ofertei de carte: în stânga - Gabriel Liiceanu la lansarea cărţii sale, ”Dragul meu turnător”; în dreapta, Editura Rao cu un film din seria Hobbit făcut după ultima carte (sau cu o carte scoasă după ultimul film?).

Joc de culori superb; protagonişti: cer la asfinţit şi turnul de sticlă al clădirii BRD.

Bine aţi venit în comuna Milcoiu! Monster - Milcoiu.

Pietonul care stă (roşu) e un pic cam beat.

miercuri, 27 noiembrie 2013

Taxa de autostradă - salt în timp (2017)

Am avut şansa să merg, cu maşina, prin câteva ţări de prin Europa. Şi am văzut, cu ocazia asta, că taxa de drumuri este diferită de la o ţară la alta, dar încadrabilă într-una din cele două categorii: fie se plăteşte o taxă generală pentru utilizarea tuturor drumurilor din ţara respectivă (cum e cazul României, dar şi al Bulgariei sau al Ungariei), fie se plăteşte doar la utilizarea reţelei de autostrăzi (cum este cazul Serbiei sau cel al Austriei) – mă opresc cu exemplele în arealul ăsta că n-are rost să merg mai departe.

Din 2017, se pare, România iar va fi ‘a mai cu moţ din zonă, aici urmând să se plătească atât rovigneta pentru utilizarea întregii reţele de drumuri, dar şi o taxă pentru autostrada Piteşti – Constanţa. A fost stabilită şi valoarea ei: 3 euro/100 km. Şi atunci am început (inginer de formaţie fiind) să fac nişte socoteli.

Vasăzică, plec în frumoasa şi fierbintea vară a lui 2017 din Râmnicu Vâlcea, cu auto personal, spre minunatul nostru litoral de la  Marea Neagră, iar de la Piteşti mă înscriu pe autostrăzile A1 – A2 ca să nu i se facă rău pruncului în maşină şi să ajung mai repede. Ceea ce mă costă aşa:

- Pentru distanţa distanţa Piteşti – Constanţa: 350 km: taxă de autostradă: 3 euro x 3,5 (sute de kilometri) = 10,5 euro = (hai să fim nejustificat de optimişti şi să calculăm euro la cât e el acum: aprox. 4,5 lei) 47,25 lei.

- Dar stai!, cum zice la teleshopping, că mai trebuie să adăugam şi taxa de pod la Cernavodă, adică 13 lei (să fim la fel de nejustificat de optimişti şi să presupunem că nici asta n-o să crească până în 2017 – aiurea!).

- Evident, am rovigneta plătită, să zicem, pe o săptămână, adică am dat 13,5 lei (echivalentul a 3 euro); asta înseamnă că în ziua în care am mers la mare, am plătit 1,92 lei taxă de drumuri.

- Dar mai stai o dată! Pentru distanţa de aproximativ 400 de kilometri dintre Râmnicu Vâlcea şi Constanţa eu consum (haide să luăm consumul standard model HG de 7,5 l/100 km) 30 l de motorină, la care mult iubitul nostru Guvern a adăugat acum trei ani (adică în 2014) o acciză suplimentară, tot pentru drumuri, de 3 eurocenţi/l; deci mai plătesc, tot pentru infrastructură, 90 eurocenţi, respectiv 4,05 lei.

Gata? OK, atunci hai să adunăm: 47,25 (taxa de autostradă) + 13 lei (taxă la podul Cernavodă) + 1,92 lei (rovigneta pentru ziua în care am făcut nefericita alegere de a merge pe drumurile patriei) + 4,05 (acciza suplimentară la combustibil pentru drumuri) = 66,22 lei. Respectiv cheltuieli suplimentare consumului de carburant ca să ajung de la Râmnicu Vâlcea la mare. Iar dacă vreau să mă mai şi întorc, mă costă 132,44 lei. Doar taxele, fără combustibil! 

Este evident că nimeni din Guvern nu pare să se sinchisească de semnificaţia sintagmei ”dublă impozitare” (sau triplă?). Şi la fel de evident este că din 2017, autostrăzile patriei s-ar putea să arate cam ca în fotografia de mai jos: frumos aranjate, marcate, cu refugii, wc-uri şi ieşiri luminate ”a giorno”, dar goale... Iar eu voi merge la mare fie pe bătrânele DN7 – DN 2 – DN 2A, fie voi lua trenul, pentru că un bilet la clasa I la un Regio direct mă va costa mai puţin decât taxele, parataxele şi accizele mamii lor de nenorociţi!

miercuri, 20 noiembrie 2013

Cu tristeţe, despre umor

Au  reapărut bancurile politice. Ponta ”copy-paste”, ”somnorosul” Antonescu, ”ciobanul” Becali, ”Felix motanul” Voiculescu, ”marinarul” Băsescu, Boc ”cel mic” şi încă o galerie întreagă. Iar asta nu e bine: umorul ”de rezistenţă”, râsul care scrâşneşte printre dinţi şi hohotul de lehamite sunt semne ale cedării, ale blazării, ale scârbei. Am obosit să mai luptăm ca să schimbăm în bine ce e în jur, deci spunem un banc şi cu asta ne-am consumat porţia de acţiune civică. Bancurile politice, cu funcţia lor de supapă, au menţinut regimul comunist până dincolo de limita suportabilităţii, iar revoluţia s-a declanşat atunci când oamenii au încetat să mai facă mişto de regim şi de Ceauşescu.

Suntem atât de trişti, încât am început să râdem. Şi îmi doresc să fi fost un popor lipsit complet de simţul umorului.

marți, 19 noiembrie 2013

Din ciclul: «Ce oraş frumos, păcat că e la ţară!»

Erau al naibii de frumoase, cum păşteau ele, aşa bălţate şi cu ugerele doldora de lapte, iarba - aia câtă mai era - de pe Calea lui Traian, cum intrai, în Râmnicu Vâlcea dinspre Târgu Jiu sau dinspre Craiova. Iar după ce am stat şi m-am tot uitat la pozele ăstea multe minute în şir, mi-am dat seama ce era nepotrivit în ele: maşinile care făceau deranj trecând pe lângă cireada de vaci şi asfaltul care îngrădea odios porţiunile de gazon. În rest, dacă făceai abstracţie de astea, vacile ălea chiar nu-şi puteau găsi un loc mai potrivit să pască.


marți, 12 noiembrie 2013

Salvaţi Copiii România lansează concursul naţional “Impreună facem Internetul mai bun!”

Salvaţi Copiii România, coordonatorul naţional al programului Sigur.info, lansează concursul naţional pentru copii, părinţi şi profesori cu tema „Impreună facem Internetul mai bun!”. Competiţia doreşte să îi determine pe copii, ajutaţi de părinţi şi profesori, să identifice modalităţi inovative, dar uşor de implementat, prin care Internetul să devină un loc mai bun pentru toţi utilizatorii mediului virtual.
Ziua Siguranţei pe Internet are loc în 65 de ţări, sub egida reţelei europene Insafe care promovează utilizarea tehnologiei online şi a telefoanelor mobile într-un mod mai sigur şi responsabil. Prin tema acestui an, Împreună facem Internetul mai bun!, concursul de proiecte are ca scop implicarea copiilor, tinerilor, părinţilor şi profesorilor în conturarea unor idei prin care utilizatorii pot construi împreună un Internet mai bun, fie prin moderarea propriului comportament sau modelarea unor comportamente pozitive pentru alţi utilizatori, fie prin raportarea conţinuturilor ilegale, necorespunzătoare sau dăunătoare, precum şi prin crearea unor oportunităţi de colaborare, lucru în echipă şi împărtăşire a informaţiilor.
“Împreună, copii şi tineri, părinţi sau profesori, putem face Internetul mai bun prin crearea de resurse educaţionale, prin comentarii pozitive şi constructive aduse articolelor gasite pe Internet sau pe bloguri, oferind sfaturi şi ajutând la promovarea iniţiativelor educative sau proiectelor multidisciplinare dezvoltate pentru tineri. Dorim să îi încurajăm pe copii să nu rămână utilizatori pasivi ai Internetului, ci să contribuie activ la construirea acestuia şi la transformarea lui într-un mediu mai bun si mai sigur.
Prin concursul Împreună facem Internetul mai bun! îi provocăm pe participanţi să găsească modalităţi prin care fiecare utilizator poate contribui la construirea unui Internet mai bun, precum şi metode prin/pe care le pot promova în rândul copiilor şi adulţilor, astfel încât Internetul să devină un spaţiu mai puţin periculos, în care utilizatorii nu se ascund în spatele anonimatului şi îşi asumă comportamentul online într-un mod responsabil. ”, declară Gabriela Alexandrescu, Preşedinte Executiv, Salvaţi Copiii România.
Competiţia se adresează copiilor şi adolescenţilor cu vârste între 6 şi 18 ani încadraţi în două grupe de vârstă: 6-11 ani şi 12-18 ani, care vor participa în echipe coordonate de un profesor sau părinte. Sub îndrumarea acestora, copiii pot înscrie în concurs proiecte multimedia (prezentări power point, colaje fotografice, desene, videoclipuri etc.) în care vor ilustra contribuţii care pot face Internetul un spaţiu mai bun si mai sigur şi modul în care aceasta ar putea fi promovate în rândul copiilor şi adulţilor. Competiţia este deschisă atât şcolilor, cluburilor de tineret, cât şi copiilor şi profesorilor în mod individual.
Concursul include şi patru categorii speciale, prin intermediul cărora vor fi premiate cele mai implicate persoane şi instituţii în promovarea şi susţinerea siguranţei online în anul 2013:
• Profesorul Anului – cel mai implicat profesor din prisma utilizării Internetului, a resurselor online şi a platformelor web în cadrul orelor de clasă;
• Şcoala Anului - şcoala cu cel mai mare impact al activităţilor de promovare şi conştientizare privind siguranţa online, luând în considerare gradul de utilizare a Internetului de către profesori sau elevi cu scopuri educative;
• Grădiniţa Anului – va fi premiată grădiniţa care prezintă cât mai clar şi creativ într-un proiect de echipă tema netichetei şi a respectului pe Internet.
• Voluntarul Sigur.info al Anului - cel mai activ voluntar Sigur.info care a promovat siguranţa online în rândul grupurilor-ţintă şi a iniţiat proiecte şi activităţi proprii în vederea asigurării unui comportament responsabil de utilizare a Internetului;
Data limită de transmitere a proiectelor este 10 Ianuarie 2014, acestea urmând a fi evaluate în perioada 11 ianuarie 2014 –5 februarie 2014 de către un juriu special, format din membrii Consorţiului Sigur.info, sponsorii şi partenerii concursului, elevi şi profesori. Regulamentul complet al concursului poate fi consultat la adresa www.sid2014.sigur.info. La aceeaşi adresă participanţii pot descărca formularele de participare şi îşi pot înscrie proiectele în concurs.
Echipele câştigătoare vor fi anunţate în cadrul Galei Siguranţei pe Internet din data de 11 februarie 2014 în Bucureşti. La Gală vor participa susţinătorii evenimentului reprezentând instituţii şi companii private implicate în domeniul utilizării Internetului prin intermediul calculatorului sau al telefonului mobil. Aceştia vor premia echipele câştigătoare cu produse atractive din domeniul IT.
În cadrul Galei va fi prezent şi Andrei Leonte, ambasadorul campaniei pentru siguranţa navigării pe internet, care a susţinut public această campanie ca invitat special în diverse emisiuni, în interviuri în presa scrisă şi online, dar şi ca artist în toate concertele sale publice unde a împărţit postere şi cartoline cu sfaturi utile pentru adolescenţi si copii. Online, atât pagina sa oficială, cât şi cea personală au fost puse în slujba acestei campanii şi începând cu luna noiembrie, Andrei va merge împreună cu reprezentanţii Salvaţi Copiii România sa vorbească despre pericolele internetului în şcoli şi licee .
Pentru detalii suplimentare, vă rugăm contactaţi:
Andreea Pufu, Coordonator Promovare Sigur.info, Salvaţi Copiii România
Telefon: 021 224 24 52/ 0744.300.476
andreea.pufu@salvaticopiii.ro
Alte informaţii detaliate sunt disponibile pe site-ul www.sid2014.sigur.info

marți, 5 noiembrie 2013

Casa de pe bancnota de 10 lei

M-am jucat puţin cu lutul şi am făcut o machetă a casei reproduse pe bancnota de 10  lei; am văzut că sunt mai multe opinii (şi toate greşite) despre modelul original.


Mai multe detalii aici.

marți, 22 octombrie 2013

Omiliafobia

Mereu m-am mirat de cum poate cineva muri ”înecat” într-o mare de grâu... sau de porumb... sau de orice fel de grăunţe. Am văzut – cred că în mai multe rânduri, dovadă că şi imaginaţia are limitele ei – o scenă de genul ăsta în filme. Şi mă tot întrebam: cum să mori din aşa ceva? Nu te poţi ridica pe grăunţele care deja au căzut ca să stai cu capul deasupra lor? Nu poţi ”înota” la suprafaţa lor? Pare-se că nu.

La fel e – am observat – şi cu cuvintele. Atunci când sunt prea multe şi li se pierde rostul: de a spune ceva, de a învăţa, de a împărtăşi. Cuvintele ăstea te îneacă, te sufocă. Mori încet - începând de la urechi, apoi creierul şi apoi întreg corpul – sub torentele de cuvinte. Ai vrea să te împotriveşti, dar sunt prea multe şi vin prea repede, unele după altele. Speri ca şuvoiul să se oprească, dar imediat ce se termină o frază, începe o alta. Şi tot aşa. Simţi că sensul tuturor acestor cuvinte e unul stricat, întors de la coadă la cap, fără miez şi cu mult praf, dar asta nu te face să te sufoci mai puţin. Ba dimpotrivă.
Dezvolt o nouă boală: omiliefobia (cu accent pe al doilea ”i”). Frica de discursuri. Teama de vorbe înşirate la nesfârşit. Repulsia la predici.

Consumul excesiv de cuvinte dăunează grav sănătăţii.

Aşa că tac. Măcar eu.

vineri, 18 octombrie 2013

Fotografiile de câte o mie de cuvinte

Am făcut curăţenie prin folderul de fotografii al mobilului şi postez câteva din ele, mai interesante/ciudate/amuzante/frumoase.

Am mai luat o tranşă de lemne pentru ars în sobă la iarnă. Încerc, vâzându-le, un sentiment primar, aproape ţărănesc (deşi m-am născut şi am trăit doar la oraş) de siguranţă în faţa iernii, care se anunţă (”Breaking news”) cea mai grea din ultimii 'jdemii de ani.

Cam aşa se aşteaptă (de câteva ori pe zi) la bariera de pe bulevardul Nicolae Bălcescu din Râmnic. Inutil să adaugă că maşinile ”băgate” în faţă erau taximetre.

În aceeaşi zonă, o dilemă de fiecare dată când plouă: să traversezi regulamentar, udîndu-te complet la picioare, sau neregulamentar, şi rămânînd, cât de cât, cu ciorapii uscaţi?

Acum câteva luni, la intrarea în Piteşti venind de la Bucureşti, pe ”şoseaua veche”, a fost montat un semn de circulaţie superb prin zăpăceala sa. Probabil că ăia de l-au compus şi-au închipuit că şoferii îl pot pricepe trecând pe lângă el cu cei 50 km/oră regulamentari. Eu n-am reuşit să pricep mare lucru nici măcar oprit în faţa lui şi studiindu-l pe îndelete.

Expoziţia ”Human Body” a ajuns şi la Râmnicu Vâlcea; din păcate, nu a ţinut decât până la aranjarea vitrinei.

În curtea Catedralei Ortodoxe din Sibiu, o întrebare pentru popi: cât de ok este să pui semnul crucii pe un tomberon de gunoi?

Corespondenta România TV, Nicoleta Ene, a lăsat, de Ziua Recoltei, microfonul şi camera deoparte şi şi-a scos la o expoziţie cu vânzare murăturile. Le-am gustat pe unele şi le-am mâncat cu poftă pe altele: delicioase toate. Inutil să spun că mi-a devenit dragă dintr-o dată, aşa cum dragi îmi sunt toţi cei din ale căror mâini iese ceva ce aduce bucurie altora. Pentru cei interesaţi să comande: 0744835918 sau nicole.ene@gmail.com

Duminica trecută, în cimitir, am văzut cum vegetaţia a îmbrăcat, până la jumătate, un stâlp de energie electrică aflat la marginea lui. E uimitor ce putere poate să aibă natura, chiar şi atunci când e vorba doar de o iederă oarecare.

Pe uşa de la intrarea în Magazinul Romarta, din centrul Râmnicului: cât adevăr într-o reclamă ciopârţită!

Raţe pe lacul din Parcul Zăvoi, în aşteptarea iernii.

Nu mă pot desprinde de gândul că România TV seamănă tot mai mult cu răposatul OTV. Mai ales acum, cu imaginea fostului realizator de emisiuni oteviste şi actual senator (Doamne, în ce ţară trăim!) Tudor Barbu, pe ecran.

Într-un singur week-end a cărat vreo sută de kilograme de bulgări de sare, cam 12 saci cu tărâţe, grâu şi porumb şi o grămadă consistentă de butuci de brad. În ”buletin” îl cheamă Opel Astra H (model ”Caravan”, motor Diesel de 1,7 cmc şi 100 CP), dar mai este alintat ”Tihuţu” (după numărul de înmatriculare) sau ”Curimanu” (din cauza lăţimii spatelui). E o maşină care, după aproape 170.000 de kilometri, încă mai consumă 4 l/100 km pe drum drept, cu 90-100 km/oră, cu care am atins 200 km/oră (nu în ţară!) şi în care am dormit, perfect întins şi confortabil, în mai multe rânduri.

vineri, 11 octombrie 2013

Catedrala blasfemiei neamului

Lucram acum câteva zile la una din bisericile mele din ceramică: un model al unei biserici de lemn maramureşene. Şi constatam, în timp ce lucram la partea de jos a machetei, modul plin de respect pentru Dumnezeu în care erau alcătuite bisericile pe vremuri – în special cele din Ardeal: spaţiul pentru oameni este redus la nivelul podelei, pe care credincioşii calcă sau pe care îngenunchează în rugăciune; restul – tavanul înalt şi turnul semeţ, cu acoperiş ţuguiat, să urce crucea cât mai sus - era spaţiul Domnului, cinstirea pe care creaţia lui i-o aducea în felul acesta.


M-am uitat şi la proiectul catedralei mântuirii neamului: plină de tot felul de spaţii pentru activităţi omeneşti şi menită să-ţi arunce în ochi nu măreţia celui căreia îi este închinată, ci a celui care a conceput-o şi o construieşte. În felul în care a fost gândită, CMN este cea mai mare – şi la propriu, şi la figurat – blasfemie arată lui Dumnezeu, de către chiar cei care se intitulează slujitorii săi.

marți, 1 octombrie 2013

Paradoxurile Râmnicului (lista rămâne deschisă)

Suntem capitala judeţului cu cele mai multe mânăstiri şi schituri din România, dar pentru că în oraş foamea de parohii e atât de mare, bisericile nou construite n-au mai fost aşezate pe direcţia Est-Vest, cum e normal, ci după cum le-a dat voie terenul şi cum a fost vrerea parohului: oricum, numai biserică să fie, ca să aibă oamenii unde să-şi dea banii!
• • •
Deşi oraşul e la vărsarea Olăneştiului în Olt, apa de la robinetele din bucătăriile şi băile oamenilor e scumpă şi galbenă. Iar din factura tăiată la consumatorii de la case, jumătate este apa ”meteorică”, adică ce cade din cer ca ploaie şi se duce în canalizare şi se epurează. Au ajuns locuitorii de la casele din oraş să se roage de secetă, numai să nu mai plătească atât de mult pe fiecare lună.
• • •
Dacă ai încălzire centrală şi stai la bloc, nu ai voie să te debranşezi şi să treci, de pildă, pe gaz, pe sobă cu lemne, pe reşou electric sau pe lumânare. Chiar dacă ai rămas şomer şi nu mai ai bani, trebuie, mai departe, să te încălzeşti şi să te speli cu apa fiartă la CET; şi când nu plăteşti la timp, se taie, întâi, apa caldă la întreg blocul, ca să te înjure toţi vecinii, şi apoi, pentru că ai strâns datorii mari la asociaţie, ţi se scoate şi apartamentul la vânzare.
• • •
În oraş, există o stradă (Mihai Eminescu) care are prioritate la intersecţia cu un bulevard (Pandurilor); mai era şi un alt caz (strada General Magheru avea prioritate la intersecţia cu bulevardul Tudor Vladimirescu), dar a dispărut prin construirea unui sens giratoriu.
• • •
În oraş sunt două teatre, dar când unul este în festival, celălalt e în concediu sau pleacă în turneu.
• • •
Râmnicu Vâlcea nu este un oraş turistic, dar avem două centre de informare turistică (unul al oraşului şi altul al judeţului); adică mai multe decât Braşovul sau Sibiul, de exemplu.
• • •
Deşi Râmnicu Vâlcea a fost numit odată ”capitala tiparului românesc”, pentru sediul bibliotecii judeţene nu s-a făcut un proiect distinct, ci a fost copiat la indigo proiectul bibliotecii din Piteşti.
• • •
La 60 de metri de un pod peste râul Olăneşti, în centru, s-a mai construit un altul, dar care nu rezolvă nicicum circulaţia în centrul oraşului şi pe care doar din când în când trece câte o maşină rătăcită.
• • •
În paralel cu strada Ostroveni, pe la Ştrand, se prelungeşte un bulevard, care pleacă din acelaşi loc cu strada şi ajunge tot acolo unde ajunge şi ea. Şi pentru că nu s-a vrut să se lărgească strada deja existentă, s-a pus, astfel, la pământ o pădurice întreagă.
• • •
În Parcul Industrial Sud, nu se face industrie, ci comerţ.
• • •
Una din cele mai frumoase zone ale oraşului – Feţeni – a fost distrusă prin săparea unei gropi de gunoi, construirea unui adăpost pentru câinii vagabonzi şi tot acolo se vrea şi amplasarea unui cimitir. E ca şi cum ţi-ai pune ghena de gunoi şi wc-ul în cel mai frumos şi mai înflorit colţ al grădinii casei.
• • •
Avem multe universităţi, dar nu avem viaţă studenţească şi avem tot felul de facultăţi, dar absolvenţii lor sfârşesc de cele mai multe ori ca barmani, vânzători sau agenţi comerciali.
• • •
Avem 17 ziare, trei televiziuni şi patru posturi de radio, dar oamenii continuă să nu aibă habar de ce se întâmplă în jurul lor şi cu ei.
• • •
Avem scriitori care scriu mult, dar pe care nu-i citeşte nimeni; avem edituri care tipăresc cărţi pe care nu le cumpără nimeni; avem fundaţii care organizează evenimente la care nu vine nimeni şi care scot reviste pe le răsfoiesc doar cei care scriu în ele; şi avem pictori care colorează pânze pe care nu le înţelege nimeni.
• • •
(adăugat) Dacă vrei să scapi de zgomotele oraşului într-unul din cele două parcuri nu ai nici o şansă, întrucât în ambele sunt montate reţele de difuzoare, care emit tare muzică la modă, de dimineaţa până seara. Evident, în zonele în care se aude muzica, nu mai cântă nici o pasăre.
• • •
(adăugat) Dacă eşti bolnav şi te internezi în spital, de cum intri în salon doctorii îţi dau o listă cu tot ce trebuie să cumperi ca să te faci bine: pastile şi fiole, perfuzii, plasturi şi pansamente, seringi şi fir de sutură. Iar la sfârşit, dacă scapi cu bine şi apuci să te externezi, după ce ai dat bani la doctori, anestezişti, asistente, femei de serviciu şi portari, mai trebuie să plăteşti şi coplata.
• • •
(adăugat) În oraşul ”capitală a tiparului românesc” (cum îl numea Nicolae Iorga), librăria ”Diverta” a dat faliment.

duminică, 22 septembrie 2013

Amestecate - la echinocţiu

Ies din casă, acum două zile, să plec să-mi aduc fata de la şcoală. Pe lângă maşina parcată în stradă, aleargă surescitaţi vreo cinci ţigănuşi cam de vreo 12 – 13 ani, zbierînd unii la alţii; unul dintre ei, transpirat tot şi gâfîind, agită ameninţător un cuţit cu lama de vreo 15 cm. Îi spun să se potolească, nu de altceva dar îi poate răni pe colegii de joacă. Puradelul mă priveşte cu evidentă răutate şi ridică de-o palmă, spre mine, braţul în care ţine cuţitul; din fericire între noi se afla maşina. Apoi pleacă în fugă, urlând, după ceilalţi puradei. Urc în maşină, cu gândul că jigodia mică poate veni oricând noaptea să-mi taie cauciucurile; îi cunosc pe toţi şi am siguranţa că unii dintre ei sunt cei care, cu regularitate, îmi lasă flegme cleioase pe geamul portierei din dreapta. După ce o iau pe Ştefana de la şcoală, o implor să continue să înveţe, ca să poată pleca definitiv, când va fi mare şi pe picioarele ei, din oraşul şi din ţara ăstea de căcat.

* * *

Se tot vorbeşte în ultimele zile de procesele torţionarilor din coloniile ”de muncă” şi penitenciarele comuniste. Nu mă pot opri să nu mă gândesc că singura diferenţă dintre oameni şi animale este plăcerea primilor de a produce suferinţă. Torţionarii de care se tot face vorbire nu doar îşi exterminau oponenţii (ceea ce, la nivel primar, pot înţelege), ci o făceau provocându-le suferinţă... şi căutau, plăcându-le, cu dinadinsul asta. Lagărele de exterminare, fie ele Auschwitz sau Piteşti, cele cambogiene ale lui Pol Pot sau din ţările sud-americane de sub dictaturile multelor junte militare, nu fac excepţie: nu doar au eliminat ”duşmanii”, dar au produs, în special, suferinţe fizice şi psihice de neimaginat, fără vreo raţiune practică.

* * *

Am, evident, o problemă: cred, în continuare, că albul e alb şi negrul – negru. În acelaşi timp, în jurul meu sunt tot mai mulţi cei care pretind contrariul: pentru aceştia, albul e negru şi negrul e alb. Ei suferă de o formă generalizată de daltonism, dar mult mai periculoasă decât în cazul unui şofer care vede, la semafor, roşul - verde şi verdele – roşu, pentru că aceşti daltonişti conduc mai mult decât o maşină, iar consecinţele erorii lor sunt infinit mai adânci.

* * *

Sâmbătă, frig de dimineaţă. Fac focul în sobă, cât să amorţesc temperatura. Spre deosebire de anul trecut, m-am aprovizionat cu lemne suficiente ca să trec peste iarnă fără să depind prea mult de gazul în continuă şi nesimţită scumpire de la GDF. Aflu, de la ştiri, că până în 2018, gazul se va mai scumpi până la dublarea – sau cam aşa ceva – preţului de acum. Anul viitor mai fac o sobă!

luni, 16 septembrie 2013

Margarină Delma cu unt

În anii care au urmat lui 1989, ”moda” alimentară includea, obligatoriu, în hrana zilnică celebra margarină. Dintr-odată, untul – pe care oricum uitasem cum mai arată în ultima parte a ”epocii de aur” – devenise ceva desuet, cam cum era Brifcor pe lângă occidentala Coca-Cola. Diversele mărci de margarină s-au tot ”bătut” între ele, fie cu promoţii cu cd-uri cu lecţii de dans (”Rama”) sau cu muzica lui Ştefan Bănică Jr. (”Delma”), cu premii în electrocasnice (”Linco”, ”Delma”), ori cu concursuri de reţete de prăjituri (”Unirea”), fie au făcut apel la tradiţie (margarină ”Bunătăţi de la Bunica” - asta e din ciclul ”parizer tradiţional românesc”!!), sau la rezonanţa nemţească - că de!, nemţii nu fac lucruri proaste (”Fruhstuck”), fie au transformat-o în medicament pentru inimă (”Becel” – se dă pe reţetă?), ba au reuşit chiar să bage în rahat şi una din puţinele vedete adevărate ale românilor (scandalul Nadia Comăneci – ”Rama”). Oricum, pe toate canalele la îndemână, s-a proclamat superioritatea margarinei în faţa untului, văzut ca o cauză a colesterolului şi, de aici, al unui alai de boli, care mai de care mai mortale.

Iată însă că după toate astea, Delma vine şi lansează produsul ”Delma cu unt”. Adică cum? După ce te lauzi că eşti mai bun şi mai sănătos decât untul, lansezi un produs în care incluzi chiar blamatul produs? Şi cu colesterolul şi cu grăsimile saturate cum rămâne? Cum?

Tot cam aşa funcţionează şi politica pe la noi. Opoziţia critică puterea pentru măsurile luate, pentru ca, imediat ce ajunge, la rându-i, la putere, să adopte exact aceleaşi măsuri pe care le-a criticat mai-nainte. Din ciclul ”Delma cu unt” pot fi amintite măsurile USL gen impozitul forfetar, timbru de mediu pentru maşini, Roşia Montană – RMGC, clasa ”zero” şi multe, multe altele. Toate acestea au fost rele atunci când au fost adoptate de PDL, dar iată că se dovedesc, totuşi, bune de când USL este la putere. Margarina ”Delma cu unt” îşi pune amprenta tot mai mult pe politica românească, lăsându-ne, însă, în cerul gurii acelaşi gust greţos de ulei rânced, de care nu mai poţi scăpa orice-ai face.

duminică, 15 septembrie 2013

Ce au în comun Roşia Montană şi câinii maidanezi?

1. Opoziţia la exploatarea aurului în Roşia Montană a scos în stradă mii de oameni în mai multe oraşe din ţară, iar reţelele de socializare au explodat sub numărul uriaş de apeluri, mesaje şi petiţii. Imaginea grupurilor de tineri care agitau în pieţele publice pancarte cu ”Salvaţi Roşia Montană!” şi scandau ”Vrem natură, nu cianură!” a devenit una obişnuită la toate buletinele de ştiri din ultimele zile.

2. Opoziţia la legea care permite (din nou) eutanasierea câinilor fără stăpân a strâns laolaltă mii de protestatari din întreaga lume, mobilizaţi prin reţelele de socializare împotriva a ceea ce ei numesc ”măcelul” maidanezilor din România. Preşedintele Băsescu a fost interpelat de un eurodeputat italian, iar belgienii şi finlandezi pun de mitinguri de salvare a câinilor de pe străzile noastre.

1’. În acelaşi timp, la Roşia Montană, câţiva zeci de mineri (sau, mai bine zis, şomeri mineri) se blochează în subteran cerând reluarea exploatării aurului. Tot în favoarea reluării mineritului se declară şi 50 de primari din trei judeţe. Dar asta nu se aude în rândurile protestatarilor oengişti, activişti eco, bikeri, hipsteri şi alţii care, cel mai probabil, n-au fost niciodată la Roşia Montană şi nici nu au habar cum se ajunge acolo.

2’. În acelaşi timp, la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, oamenii continuă să fie muşcaţi de câinii vagabonzi, iar cartiere întregi rămân, după lăsarea întunericului, în stăpânirea haitelor. Dar asta nu se aude până la italienii şi belgienii şi finlandezii şi alţii ca ei care, după ce au încheiat încă o zi de muncă fără să le sară nici un câine la picioare, se aşează în faţa ecranelor albăstrii ale laptop-urilor ca să înfiereze ”masacrul” patrupedelor de pe străzile unei ţări numită România, nu înainte, însă, de a vedea, cu Google Map, unde dracu e situată ţara asta de tot rahatul.

marți, 10 septembrie 2013

Două poveşti la o fântână

Am fost, cu ceramica mea, la Târgul Olarilor din Sibiu, în 7 şi 8 septembrie. Ca şi în dăţile trecute, am stat lângă fântâna publică din Piaţa Mare. În prima zi, scurgerea chiuvetei de pe una din laturile fântânii se înfundă, iar instalaţia se transformă rapid într-o mini-piscină murdară, spre bucuria sutelor de porumbei care, din cauza opririi artezienei din centrul pieţei în cele două zile de târg, au cam răbdat de sete.
La un moment dat, la chiuvetă vine un tip solid, cu un pet gol de doi litri în mînă. Încearcă – dar fără prea mult entuziasm – să-l umple direct de la robinet, dar, neavând nici prea mult loc, dar nici răbdare, renunţă şi cufundă recipientul în apa băltită din ciuvetă, umplându-l. Îl urmăresc prin târg – după ce pleacă cu sticla plină cu apa de o culoare cenuşiu-gălbuie, plină de zoaiele celor care se spălaseră în ultimele ore la fântână, de găinaţul porumbeilor şi de multe alte mizerii, mai mult sau mai puţin umane – să văd ce face cu lichidul, deşi bănuiam. Într-adevăr, cretinul – care se dovedeşte a fi unul din meşterii populari din târg – varsă petul într-un castron mare din care umple mai multe zeci de fluierici din lut, pe care îi vinde copiilor din târg. Care copii aveau astfel parte, fără să ştie, de o cură-şoc de imunizare cu fiecare suflare în fluiericii bolborositori cu infecţia aia de apă.

Două ore mai târziu, lângă fântână vine un domn, cu o căţea lup în lesă, bătrână şi cuminte. În mod evident, câinelui îi e sete ca urmare a soarelui puternic; stăpânul scoate o sticlă mică, goală de plastic, o umple, ferind pe cât posibil zoaiele deja negre-maronii din chiuvetă, şi îi dă apoi animalului să bea, turnând apa curată în palmă. Apoi pleacă amândoi.

În târg, acoperind cu greu piuiturile sutelor de fluierici - din care o bună parte bolboroseau zoaiele din chiuveta de lângă mine -, manifestanţii împotriva proiectului de la Roşia Montană strigau ”Vrem natură, nu cianură!”.

miercuri, 4 septembrie 2013

Cum vede oraşul doamna de la librăria din Traian?

Am trecut pe la librăria-papetărie din Traian ca să cumpăr două pensule; o ştiu pe doamna de acolo (şi librăria ei - una din puţinele care au supravieţuit tranziţiei de după '89) de când eram eu elev (adică de decenii) şi mă uimeşte mereu faptul că respectiva doamnă reuşeşte să nu se schimbe absolut deloc.

Vorbim (mai mult doamna) despre cum merg vânzările acum, cu mai puţin de două săptămâni înainte să înceapă anul şcolar. ”Incredibil de slab”, îmi mărturiseşte doamna, ”ca în nici un alt an. Parcă nici n-ar începe şcoala... Nu ştiu ce să mai cred. Oricum, de când a picat Oltchimul, s-a văzut şi în scăderea vânzărilor. Şi eu cred că lumea din oraş încă nu realizează ce o aşteaptă: dar o să vină iarna, când n-o să mai fie grădina de zarzavat a părinţilor de la ţară, când o să vină facturile mari de la curent şi de la căldură, şi atunci o să fie grozăvie”.

Şi mai adaugă: ”eu vorbesc şi cu furnizorii care dau marfă în întreaga ţară; şi toţi îmi spun că Oltenia e în picaj, dar Vâlcea (Râmnicu Vâlcea – n.m) mai ales. Vedeţi, ei ştiu şi cum evoluează comenzile şi ştiu şi cum merge în toată ţara. Până mai ieri, în Moldova nu mergea cartea, iar acum ştiţi că se cumpără foarte multă carte în Moldova? Mi-au arătat facturile, că nu-i credeam... Şi  eu, care făceam înainte comenzi de carte şcolară de câteva sute de exemplare, acum cer câte 2- 3 bucăţi. Se uită şi oamenii miraţi la mine. E rău, e foarte rău...” încheie doamna.

Îmi sună telefonul şi, trebuind să răspund, îmi iau rămas bun de la doamna şi ies în stradă. În tot răstimpul celor aproape 10 minute cât am stat de vorbă, nu intrase nimeni în librărie. Alături, terasa barului avea mai multe mese ocupate, iar vânzătoarea de bilete de bingo din faţă îşi număra, ferită, banii strânşi până atunci.

Era miercuri dimineaţa, puţin după ora 10.00, în Râmnicu Vâlcea.

luni, 2 septembrie 2013

O nouă filă din războiul de veacuri turco-român: a noastră e mai mare!

Indecentdefericitul Daniel, CEO al Bisericii Ortodoxe Române, poate răsufla uşurat: marea moschee anunţată de premierul turc Erdogan că va fi construită pe dealul Camlica din marginea Istambulului – şi care va avea, zice-se, cele mai înalte minarete din lume – nu e decât un amărât de chioşc de lumânări în comparaţie cu Catedrala Mântuirii Neamului aflată în construcţie în Bucureşti. Într-adevăr, mass-media vorbeşte de o suprafaţă a viitoarei moschei de aproximativ 15.000 mp, în timp ce CMN se laudă cu cei 38.000 mp din dotare. Aşadar, i-am luat pe turci şi de data asta: a noastră e mai mare!



vineri, 30 august 2013

Tupeu de Arhiepiscopie

Popii de la Arhiepiscopia Râmnicului acţionează după deviza ”doar cerul este limita”,  prin ”cer” nefiind, din păcate, înţeles Cel de Sus, ci mai mult, cât mai mult şi mult mai mult.

Sub pretextul organizării în 27 septembrie a unor manifestări cu ocazia prăznuirii Sfântului Antim Ivireanul, ocrotitorul Râmnicului – adică slujbe oficiate în sobor de arhierei, procesiuni, simpozioane, concerte, lansări de carte, expoziţii şi pelerinaje la biserici – sucursala locală a Bisericii Ortodoxe Române cere prin luna iulie primăriei oraşului fix 50.000 lei. Fără vreun buget, fără vreo justificare pe eveniment ori pe proiect; aşa, ca să fie! Suma, mult prea indecentă pentru vremurile ăstea, este redusă din pix de conducerea primăriei la 15.000 lei şi aprobată aşa printr-un hcl de legislativului locului.

Dar Arhiepiscopia nu se lasă şi o ţine pe-a ei, indiferentă la starea locului şi a oamenilor: drept urmare, se face frate şi cu Consiliul Judeţean şi cere în august acestei instituţii alţi 50.000 lei, pentru aceleaşi activităţi spiritual-culturale. Consiliul, însă, face o fentă nu chiar elegantă şi pasează, din voleu, cererea către primăria municipiului, rugînd-o, tot pe aceasta, să găsească, cumva, prin bugetul local - şi aşa sărăcit de prea multe alte danii - ăia 50.000 lei ceruţi de popimea de sub Capela.

Aceeaşi Arhiepiscopie (care a primit în mai multe rânduri teren moca de la primărie ca să-şi ridice biserici prin oraş, nu care cumva să rămână vreun popă fără parohie) refuză însă, categoric, să cedeze un teren pentru realizarea unui cimitir public, în condiţiile în care celelalte cimitire ale Râmnicului sunt pline-ochi. Propun, de aceea, ca la toate manifestările organizate de Arhiepiscopie în cinstea Sfântului Antim Ivireanul, în semn de recunoştinţă faţă de părinteasca grijă arătată de popi comunităţii locale, să participe, sprijiniţi de rude, bine formolizaţi şi cu vata-n nas, toţi răposaţii trecuţi recent la cele veşnice şi rămaşi - slavă Arhiepiscopiei! - fără groapă, felinar negru şi cruce de marmură la căpătâi.

joi, 29 august 2013

Râmnicu Vâlcea în 3D



După ce ani la rând am mers la Piteşti ca să putem vedea filme în 3D, la Râmnicu Vâlcea s-a inaugurat în mai, anul acesta, la Cinematograful Ostroveni, sistemul de proiecţie tridimensional - investiţie a primăriei. Cu ceva vreme înainte, prin decembrie anul trecut, un investitor privat făcuse un prim pas timid în direcţia asta, deschizând la ultimul etaj al Winmarkt Mall din centru un 3D, dar ceva mai slăbuţ calitativ şi, oricum, fără premierele la zi din domeniu.

Acum, după câteva luni în care au văzut că râmnicenilor le place în tridimensional, River PlazaMall (prin al cărui pustiu vântul bate cu un ecou din ce în ce mai puternic) şi-a adus aminte că în proiectul iniţial avusese un cinema 3D (dar pe care l-a lăsat baltă, investitorii fiind mai interesaţi să le facă un cazinou şmecher ţiganilor care îşi fac veacul prin centrul oraşului) şi anunţă un contract cu Line Cinema (am dat căutare pe Google şi n-am găsit absolut nimic despre o astfel de companie) pentru deschiderea, la etajul trei al mall-ului, a două săli de cinema, inclusiv cu proiecţii 3D.

Dar stai! (cum zic reclamele ălea cretine de la teleshopping), că n-am terminat. Însuşi onor Consiliul Judeţean Vâlcea a descoperit că Sala Mare (care e, din câte ştiu, sala cu cea mai mare capacitate din oraş) din imobilul în care domiciliază trebuie modernizată şi, dacă tot o modernizează, vrea să facă şi acolo încă un cinema 3D.

Până la urmă, la ce amorţeală se anunţă peste oraş, după ce s-a pus cruce – în toate dimensiunile posibile - la întreaga industrie locală, multele cinemauri tridimensionale vor fi de un real folos şomerilor ce nu vor avea ce pune pe masă acasă şi care îşi vor putea, astfel, scoate copiii să ia masa în oraş, la un 3D, privind pe ecran, prin ochelarii speciali, scenele cu mâncare pe care aproape că o pot atinge şi molfăind între măsele colţul de pâine veche pe care l-au adus în buzunar de-acasă.

marți, 27 august 2013

Noul dicţionar explicativ al formei fără fond

Mare eveniment cultural local în provincia provinciei: sărbătorirea unui scriitor cunoscut la nivel naţional, subiect în manualele de literatură şi ajuns la o vârstă venerabilă. Numărul vorbitorilor (stabilit iniţial) se dublează, iar momentul se întinde pe o durată, şi ea, dublă decât cea preconizată. Se rostesc laudatio fierbinţi şi se înmânează diplome, plachete, medalii, hrisoave şi flori; la final, scriitorul sărbătorit trebuie să fie ajutat să care toate cele primite.

La analiza ”clinică” a evenimentului, se evidenţiază două ”tulburări”.

Primeia i-am găsit repede un nume: glasofilia (prin opoziţie la glasofobia: teama de a vorbi în public) - plăcerea de a vorbi în faţa unui auditoriu, nevoia de a ţine discursuri. La o adunare de genul ăsta, nu exişti dacă nu vorbeşti: degeaba eşti în public (şi poate ai mai avut şi ghinionul să stai în unghiul mort al singurului cameraman care înregistrează evenimentul pentru a-l difuza la televiziunea locală, astfel că nu te vei vedea deloc!). Aşa ceva nu se face! - trebuie vorbit, trebuie spus două cuvinte măcar, trebuie ieşit în faţă. Microfonul de pe stativul amplasat în faţa unei asistenţe captivă pe scaunele aranjate în semicerc larg se dovedeşte a fi o ispită căreia puţini îi pot rezista. În plan mai adânc, nevoia vorbitului în public se traduce prin dorinţa unui plus de popularitate de origine cantitativă: cu cât sunt mai mulţi cei care te ascultă, cu atât eşti mai apreciat (vezi discursurile lui Hitler, Ceauşescu, Castro, Chavez & Co). Ca o particularitate a evenimentului mai-nainte-pomenit, se desprinde dorinţa de înnobilare publică: evident că vorbe sau diplome sau medalii sau hrisoave sau plachete sau flori i se puteau oferi sărbătoritului în oricare din momentele evenimentului, într-o relaţie bi-laterală privată, discretă; dar atunci ce farmec mai are aşa ceva şi ce folos dacă nu o faci în văzul întregii lumi? În acest caz putem vorbi de transferul de popularitate de origine calitativă: adică uite (tu, lume, care stai pe scaune şi mă priveşti) cu ce om mare mă relaţionez eu, oferindu-i o diplomă (sau medalie ş.a.m.d.) şi onorîndu-mă din onoarea lui!

Cu a doua afecţiune am avut ceva dificultăţi până să îi găsesc un nume. Pentru că nu-i puteam spune pur şi simplu ”plăcereadeaoferidiplomeşimedalii”, am ”săpat” un pic în greacă (mulţumesc Ace Translator!) şi am alcătuit diplomaprosforafilia, adică plăcerea de a oferi diplome... sau titluri... sau medalii... sau... Este o modalitate de autoînnobilare: ceea ce se oferă nu aduce onoare celui căruia îi este oferit, ci celui care oferă. Destinatarul – om mare, cum am stabilit – nu se va lăuda vreodată că a primit Diploma de Excelenţă de la societatea culturală judeţeană ”X” sau de la asociaţia culturală orăşenească ”Y”; în schimb, preşedinţii de la ”X” şi de la ”Y”  vor menţiona, ori de câte ori vor avea ocazia, cu emfaza adecvată, că i-au oferit o ”Diplomă de Excelenţă” şi ”Placheta de Onoare” Maestrului Cutare, cu ocazia ”Ţ”.

În provincia provinciei, forma fără fond este la ea acasă. Şi glasofilia, şi diplomaprosforafilia sunt manifestări ale găunosului îmbrăcat în sclipici, ale golului la cravată şi ale lipsei gălăgioase.