joi, 28 iunie 2012

Liniştea unui oraş din Ardeal

Acum câteva zile, în Râşnov – 18 km de Braşov, 10 de Poiana Braşov, peste deal de Predeal şi la o aruncătură de băţ de Bran-Moeciu – s-a ţinut un festival medieval organizat de Ordinul Cavalerilor Ioaniţi, mai cunoscuţi sub numele de Cavalerii de Malta. Tot atunci şi tot acolo se desfăşura încă un festival al creaţiilor – carte & film – ”mistery – thriller”: lansări de cărţi, proiecţii de filme de gen, un concert al lui Mărgineanu şi altele. Astfel că grija pe care mi-am făcut-o, intrând în oraş şi îndreptându-mă către zona centrală, că nu voi găsi loc de parcare era destul de întemeiată.

Oraşul, însă, avea să mă contrazică: era la fel de liniştit ca într-o zi obişnuită, am găsit loc să beau o bere fără alcool pe o terasă chiar în centrul oraşului (şi erau doar două astfel de terase), iar în rest, cu excepţia unor temporare animaţii la sosirea cavalerilor de Malta sau la sfârşitul/începutul unei proiecţii la cinematograful situat în marginea pieţei centrale, oraşul dădea impresia de-a dreptul de nelocuire.

Pentru mine, ca locuitor al unui oraş în care forfota omenească este oarecum potolită (nicicum, însă, oprită) de căderea întunericului şi unde numai ploaia – şi doar aceea de talie diluviană – mai goleşte străzile de oameni, umplându-le, în schimb, până la refuz de maşini nervoase, liniştea Râşnovului – şi nu doar a lui, mai toate micile orăşele din Ardeal se comportă aidoma – era complet nenaturală. Mi-au trecut prin minte fulgurant imaginile propagandei comuniste de pe vremuri care, dorind să ne înspăimânte cu ce poate face capitalismul, arăta imagini cu oraşe pustiite de efectele bombei (atunci inventate) cu neutroni (sau ”neuroni”, cum se mai glumea subversiv), care omora doar oamenii, fără a distruge clădirile. În acelaşi timp, în liniştea aceea nefirească pentru regăţeanul (pe care încerc sistematic să-l asasinez) din mine, simţeam cum, puţin câte puţin, încep să respir.

Pentru că timpul curge altfel în locurile acelea. Curge, de fapt, normal: doar noi nu suntem obişnuiţi cu asta şi ne-am atrofiat simţurile în năpădirea timpului de care avem parte de dimineaţa până dimineaţa următoare. În locurile acelea, oamenii nu umblă pe străzi ca să umble, ci ca să meargă dintr-un loc în altul. Nu stau în faţa porţilor din lipsă de ocupaţie, ci sunt pe câte undeva, făcând câte ceva. Nu contează ce: contează acţiunea – nu leneveala, scopul – nu flendureala. Turist aici, ai senzaţia de muzeu ceva mai mare, dar nu foarte vizitat.

Am mai avut mai demult o astfel de experienţă în străinătate, în Austria, când, rătăcit şi oprit în mijlocul unui orăşel (sau sat – greu de spus pentru că diferenţele nu există altfel decât la dimensiunea urbană şi umană, nicidecum în ceea ce priveşte confortul) să întreb vreu trecător de drumul (sau măcar direcţia) către Viena, a trebuit să renunţ la intenţie după 10 minute în care nu am văzut nici un om.

Foşgăiala umană (uneori şi animală, dacă ai ghinionul să dai de vreo haită de câini vagabonzi) de la noi îţi produce repulsie sau chiar frică de oameni, de locuri publice (adică antropofobie sau agorafobie, ca să fiu mai ştiinţific); în orăşelele ăstea din Ardeal, nemaifiind nevoit să te loveşti (şi la propriu şi la figurat) de cei din jur, îţi recalculezi oarecum dimensiunea exactă, te regăseşti. Toată forfota adeseori fără scop în care te mişti de obicei pare din perspectiva pustiului şi încremenirii dintr-un astfel de oraş superfluă. Atunci când te mişti fără teama că te freci de ţigani nespălaţi, de cerşetori omniprezenţi şi de hoţi de buzunare din ce în ce mai dibaci, atunci când toate spaţiile şi zonele tale, nu numai cel intim, ci hăt mai departe, până la cel public, sunt respectate, realizezi cum, de fapt, ar trebui să trăieşti normal în spaţiul comun al unei astfel de comunităţi.
Revenind după două zile acasă şi intrând, încă de pe drum, în iureşul de oameni, maşini animale şi tot mixul de gălăgii invadatoare, atât de specific unui oraş din Oltenia (fie ea şi de Nord) nu m-am putut abţine să nu mă întreb: unde naiba e depopularea aia de care tot vorbeşte ultimul recensământ?

luni, 25 iunie 2012

Mi-a plăcut

Un superb apus de soare în zona Râşnovului, la finele unei zile în care a plouat continuu, mai tare sau mai încet; ploua chiar şi la momentul fotografiei, dar soarele a reuşit, totuşi, să găsească o fereastră la marginea dinspre Vest a covorului compact de nori pentru a oferi o finalitate crepusculară pe cât de măreaţă, pe atât de stranie zilei. Începea, astfel, Noaptea de Sânziene... şi recunosc că, privind cufundarea în beznă a globului portocaliu incandescent, am simţit distinct răceala unui fior de sfârşit de lume.

Am zâmbit la...

Şi câinii pot fi ipohondri, nu-i aşa?

Vânătorească

Când tocmai mă pregăteam să sugerez locuitorilor din Cornu să-l facă cetăţean de onoare pe Adrian Năstase – ca o consecinţă normală a condamnării sale la doi ani de închisoare cu executare – fostul premier, fostul candidat la preşedinţie, dar mereu actualul proprietar multiimobiliar decide să cotească brusc de la firescul evoluţiei şi se împuşcă într-una din bibliotecile proprietate personală. Intenţia, însă, eşuează lamentabil - dar fericit, în fond - distrugând iremediabil, cu un glonţ şi două găuri, faimoasa legendă de vânător desprinsă parcă din povestirile lui Turgheniev. Departe de a fi nobil, gestul pare mai curând asemănător elevului care înghite cretă pe furiş sperând că febra de după îl va scuti de plictisitoarele ore de curs. Cât despre demnitate, ea ar fi însoţit probabil imaginea unui Adrian Năstase purtându-şi trist şi martiric, vreme de doi ani de zile, zeghea vărgată, dar nu poate nicicum fi asociată vânătorului cu zeci de trofee la activ care n-a reuşit, de la o palmă jumate distanţă, să-şi nimerească omuşorul.

joi, 21 iunie 2012

Pericolele Internetului pentru copiii cu deficienţe de auz - Proiectul E-sign

În urma focus-grupurilor[1] realizate de Salvaţi Copiii s-a remarcat faptul că, din dorinţa de a avea prieteni și în afara școlii, copiii români cu deficienţe de auz abordează relaţiile create pe Internet cu naivitate, confruntându-se deseori cu problema hărţuirii online, fără a avea cunoștinţele sau resursele necesare pentru a se apăra. Pentru a întâmpina această problemă, Salvaţi Copiii împreună cu Orange România au demarat proiectul E-sign, dedicat copiilor cu deficienţe de auz și profesorilor acestora.
Organizaţia Salvaţi Copiii, în parteneriat cu Orange România, a organizat miercuri, 20 iunie 2012, o sesiune de informare pe tema siguranţei online dedicată copiilor cu deficienţe de auz și cadrelor didactice care predau acestor copii. Evenimentul încheie o serie de sesiuni organizate la nivel naţional în cadrul proiectului E-sign.

În cadrul mesei rotunde din Bucureşti au fost prezentate zece tutoriale video, unde sunt dezbătute cele mai importante pericole din mediul online la care pot fi expuşi copiii. Tutorialele cuprind un discurs atât vorbit, cât şi în limbajul mimico-gestual, susţinut de interpretul Cosmin Costache, precum şi elemente grafice care îi vor ghida pe copii pas cu pas în utilizarea sigură a Internetului.

Temele abordate prin intermediul tutorialelor sunt: Facebook, CamFrog[2], Jocuri, Hărţuirea pe Internet, Convorbiri şi întâlniri cu necunoscuţii, Informarea de pe Internet şi dezvoltarea gândirii critice, Reputaţia online, Utilizarea telefonului mobil, Securitatea calculatorului şi Importanţa comunicării în cadrul familiei şi în timpul orelor de clasă despre siguranţa online a copiilor.
 
Proiectul E-sign, parte a programului european Sigur.info a fost lansat în primăvara anului 2012 de către organizaţia Salvaţi Copiii în parteneriat cu Orange România.  E-sign a demarat cu o serie de 20 de sesiuni de informare în şcolile dedicate copiilor surzi şi cu deficienţe de auz din Bucureşti: Şcoala pentru deficienţi de auz Nr.2 „Sfânta  Maria” şi Centrul Şcolar nr 3 pentru elevi hipoacuzici. Peste 200 de copii au dezbătut, alături de voluntarii Salvaţi Copiii, subiectul pericolelor întâmpinate pe Internet pentru a găsi cele mai bune modalităţi de protejare împotriva acestora. Ulterior, Salvaţi Copiii a dezvoltat resurse educaţionale ce vor fi distribuite în toată ţara către profesorii şi educatorii copiilor cu deficienţe auditive.

În luna iunie 2012, organizatorii au susţinut patru mese rotunde în Iaşi, Sibiu, Craiova şi Galaţi, în instituţiile de învăţământ dedicate copiilor cu deficienţe de auz, cu participarea a peste 140 profesori, urmând ca acestea să fie reluate în toamnă, la nivel naţional.  

„Proiectul E-sign  este deosebit pentru Salvaţi Copiii deoarece a fost dezvoltat la iniţiativa unui grup de adolescenţi cu deficienţe de auz, participanţi în cadrul Şcolii de Vară Europene Sigur.info organizată în România în iulie 2011. Copiii ne-au atras atenţia asupra importanţei pe care Internetul o are în viaţa lor, oferindu-le posibilităţi de socializare, educaţie și divertisment, atât de necesare integrării lor sociale. Am dezvoltat resurse educaţionale bazate pe imagini şi pe limbajul mimico-gestual cu scopul de a introduce în viaţa copiilor, cu sprijinul cadrelor didactice, noţiunile elementare de siguranţă online.” declară Gabriela Alexandrescu, Președinte Executiv, Salvaţi Copiii România.

„Copiii utilizează din ce în ce mai des Internetul, de aceea dorim să le oferim atât un acces rapid, cât şi metode de protecţie pe Internet. Prin E-sign ne adresăm unei categorii speciale, cea a copiilor cu deficienţe de auz care au nevoie de instrumente specifice şi informări adaptate canalelor de comunicare pe care le folosesc pentru a înţelege cum se pot feri de pericole pe Internet. Iar proiectul E-sign este un prim pas în această direcţie pe care vom continua să o dezvoltăm.”  a declarat Alina Pavel, CSR Officer, Orange România.

„Proiectul acesta ne bucură, deoarece dovedeşte că cineva se gândeşte şi la noi, în calitate de utilizatori de Internet. Tutorialele realizate în limbajul semnelor vor fi foarte utile pentru toţi copiii cu deficienţe de auz din România, pentru că până acum nu am găsit asemenea resurse”, a declarat Marius, unul dintre copiii participanţi la sesiuni.

Masa rotundă din 20 iunie a fost susţinută la Centrul de Consiliere pentru Părinţi Salvaţi Copiii din Strada Abrud nr. 126A, Bucureşti. La eveniment au fost invitaţi să participe elevi cu deficienţe de auz şi cadrele lor didactice, acesta dorindu-se a fi un forum de discuţii şi informare asupra siguranţei online a copiilor şi a importanţei abordării subiectului în cadrul familiei şi al şcolii. Alături de tutorialele video, profesorii au primit un ghid de utilizare a acestora la orele de clasă în vederea susţinerii unei sesiuni de informare pentru elevi. La masa rotundă au participat şi reprezentanţi ai Asociaţiei Surzilor din Bucureşti.
Pentru detalii suplimentare, vă rugăm contactaţi:
Irina Nicolai, Coordonator Promovare Sigur.info, Salvaţi Copiii România
Tel : 021 224 24 52; 0744 300 476
Note pentru redactori:
  • Safer Internet Plus (Sigur.Info) este un program sprijinit de Comisia Europeană, care cuprinde centre naţionale active în Uniunea Europeană, având ca obiectiv comun promovarea utilizării în condiţii de mai mare siguranţă a Internet-ului şi a noilor tehnologii online de către copii.
  • Organizaţia Salvaţi Copii România a participat la programul de finanţare al Comisiei Europene şi a câştigat licitaţia de proiect, asumându-şi din 2008 rolul de Coordonator naţional al programului naţional Sigur.Info în cadrul programului comunitar mai sus menţionat. Mai multe detalii găsiţi la adresa www.sigur.info
  • Anual, Sigur.info organizează Şcoala de Vară Europeană pe tema Siguranţei Online, unde copiii participanţi din 10 ţări europene sunt încurajaţi să propună organizatorilor proiecte educative. În 2011, un grup de tineri surzi din Portugalia, împreună cu voluntarii Sigur.info, au propus implementarea E-sign în şcolile din România şi Portugalia, câştigând concursul de proiecte. În primăvara anului 2012, Orange România s-a alăturat iniţiativei Salvaţi Copiii în promovarea unui Internet mai sigur în rândul copiilor surzi şi cu deficienţe de auz.
  • Orange este lider de piaţă în România cu 10,087 milioane de clienţi şi venituri de 220 milioane de euro la 31 martie 2012. Orange este parte a grupului Orange-France Telecom, una dintre cele mai mari companii de comunicaţii din lume, cu peste 226 milioane de clienţi pe cinci continente.Orange oferă o gamă extinsă de soluţii de comunicaţii clienţilor săi, atât utilizatori individuali, cât şi companii, de la servicii de bază până la servicii integrate de voce şi date fixe şi mobile.  Mai multe detalii despre produsele şi serviciile companiei sunt disponibile pe www.orange.ro.
  • Date Statistice privind utilizarea Internetului în România[3]:
    • Copiii români înregistrează unul din cele mai mari procente pentru vizibilitatea profilului lor, aproape jumătate declarând că profilul lor este public (44% dintre cei care au un profil). Copiii români sunt printre cei care își dezvăluie într-o mare măsură (22% dintre cei care au un profil) date personale în profilul lor, cum ar fi numărul de telefon sau adresa de acasă.
    • Legat de nivelul competenţelor digitale concrete, România încă se situează pe o poziţie inferioară faţă de alte ţări (penultimul loc), copiii înregistrând în medie 2,6 competenţe concrete (e.g. să schimbe setările de filtrare, să blocheze/filtreze mesajele de tip spam sau să blocheze un utilizator), faţă de 4,6 competenţe înregistrate în Finlanda sau 4,4 în Slovenia.
    • Doar 4,9% dintre părinţii români cunosc mijloace de filtrare sau blocare a conţinuturilor dăunătoare, comparativ cu media europeană de 29%;

[1] Organizația Salvați Copiii a susținut șase focus-grupuri în București cu peste 40 de respondenți din rândul elevilor cu deficiențe auditive;
[2] Un program special prin care persoanele cu deficienţe de auz din România comunică online.

marți, 19 iunie 2012

(Alt)Ceva frumos

Sunt momente în care iubesc pur şi simplu Internetul pentru ceea ce oferă. Unul din aceste momente s-a petrecut acum câteva zile când, din link în link, am dat peste Illusion - The Most Amazing Creation in Art, Photography, Design and Video, un site plin de minunăţii de toate felurile. Am ales (cu greu) pentru ilustrare câteva fotografii făcute cu o tehnică specială (din care, evident, lipseşte Photoshop-ul) de Jack Long, un artist fotograf.




vineri, 15 iunie 2012

Nu mi-a plăcut

Invazia materialelor promoţionale electorale de la aceste alegeri. Am avut certitudinea că toată această năpustire şi tot acest desfrâu publicitar sunt făcute preponderent în beneficiul responsabililor de campanii electorale, pe care mi-i i-am şi închipuit şuşotind la urechea candidaţilor la diverse funcţii în administraţie: ”şefu, mai trebuie să facem 10.000 de pixuri, cinşpe mii de brichete şi un catralion de fluturaşi cu programu dumneavoastră, să trăiţi!”... iar candidatul, ce să facă? - aproba. În mod evident, la o comandă de astfel de materiale la o asemenea dimensiune se ataşează un comision pe măsură, care ajunge taman în buzunarele persoanei potrivite. Că mai toate materialele împărţite (pixuri, brichete, magneţi, ”mirositoare” de maşină etc.) au fost de o calitate eufemistic vorbind îndoielnică - e una; că impactul lor asupra deciziei de vot a cetăţenilor este aproximativ egal cu zero - e a doua; dar că după o astfel de campanie, indiferent de rezultatul scrutinului, poţi spune, parafrazându-l pe Tatulici, că ”am întâlnit şi oameni fericiţi” – e a treia şi cea mai importantă. Din păcate, atât timp cât vor exista astfel de ”beneficiari” ai indiferent căror alegeri, campaniile electorale se vor raporta, şi mai departe, la hectare de bannere, la remorci de pixuri şi la baxuri de brichete, inutile pentru cei mai mulţi, dar utile pentru cine trebuie.

”Şobolaniada” de după anunţarea rezultatului alegerilor locale: nu numai că se anunţă la modul cotidian despre dezertări din partidul care se scufundă vertiginos intrând, deja, în clasa submarinelor, dar mai afli şi că unii din şobolani au ros cu sârg la carenă încă de când vaporul mai plutea (e-adevărat, doar în derivă), parte din găurile care l-au trimis iremediabil la fund aparţinându-le.

joi, 14 iunie 2012

De-ale alegerilor

Am făcut parte în perioada premergătoare alegerilor şi pe durata desfăşurării lor din Secretariatul Tehnic de pe lângă Biroul Electoral de Circumscripţie Râmnicu Vâlcea: o denumire mult prea pompoasă pentru diferite activităţi care mai de care mai elevate printre care căratul a zeci de saci cu voturi la distribuirea lor către secţiile de votare, căratul aceloraşi saci la finalul votării, împărţitul pachetelor cu sandvişuri la birourile secţiilor de votare şi altele asemenea. În oboseala, covârşitoare la un moment dat (am stat – vorba vine - treaz de duminică dimineaţa, de la ora 6, până luni la amiază, la ora 13.00), am reţinut totuşi câteva momente amuzante, sarea şi piperul acestui scrutin.

Ziua votării. Împărţeam pachetele cu mâncare la o şcoală din oraş care găzduia mai multe secţii electorale. De la una din ele, după ce discut cu preşedinta biroului electoral al secţiei şi îmi semnează tabelul de distribuţie al pachetelor (un sendviş + o sticlă de apă plată + două pliculeţe de cafea instant & zahăr + o eugenie), plec însoţit de doi bărbaţi, membri ai biroului, către maşina din faţa şcolii, ca să le dau mâncarea. Coborând pe scări de la cel de-al doilea etaj al şcolii, unde funcţiona secţia de votare, unul dintre bărbaţi este abordat de o femeie: ”Unde pleci?” (ton oţărât, de precupeaţă care îşi găseşte locul din piaţă ocupat de altcineva). ”Păi, merg să iau pachetele cu mâncare”, răspunde bărbatul pe un ton spăşit. ”Şi de ce pleci tu?”, întreabă femeia, cu câteva note în plus. ”Păi, răspunde bărbatul la fel de şovăitor, m-a trimis doamna preşedintă pe mine şi pe colegul, că suntem singurii bărbaţi din secţie, să aducem...” ”Ţi-am spus să nu te mişti din secţie!”, îl întrerupe nervoasă femeia. ”Ţi-am spus?” ”Da, zice bărbatul, dar...” Pierd, la un moment dat, firul discuţiei în gălăgia celor veniţi să voteze. Ajuns la maşină, îi dau bărbatului care mă însoţise tot drumul şase (din cele 11) pachete; imediat ce pleacă, în locul celui de-al doilea bărbat, cel atât de dojenit pe scări, apare femeia, cea atât de dojenitoare. ”Am venit să iau pachetele”, îmi zice. ”Poftiţi, aveţi aici cinci pachete”, şi îi dau restul aferent secţiei respective. ”Păi de ce cinci?”, se oţărăşte iar doamna, de data asta la mine, ”că sunt 9 secţia de votare!” ”Doamnă, îi răspund, de fapt sunt 11 membri cu totul în secţie, iar celelalte pachete sunt la domnul cu care am coborât. Dar de ce sunteţi aşa de supărăcioasă?”, o întreb, zâmbind totuşi. ”Nu suntem, dom’le, supărăcioşi, suntem vigilenţi!” ”Şi de la ce partid, doamnă, sunteţi aşa de vigilenţi?” ”De la P...”, îmi răspunde, ”să mă votezi ca să ies consilier, da?” ”Da doamnă”, îi răspund, după care îmi strâng hârtiile, mă urc în maşina firmei de catering cu care făceam distribuţia şi plec la alte secţii de votare. Dacă mai aveam aveam ceva dubii cu ce partid să votez lista de consilieri locali, acum mă lămurisem: ştiam exact cu ce partid nu aveam să votez.

Noaptea de duminică spre luni, aşteptând ca secţiile de votare să încheie număratul voturilor şi să se prezinte pentru predarea materialelor. Conform regulii stabilite de BEM (Biroul Electoral Municipal), în zona de depozitare intrau doar preşedinţii secţiilor de votare şi/sau locţiitorii acestora, tot ei mergând mai departe la BEM pentru verificarea şi înregistrarea proceselor verbale de consemnare a rezultatelor votului. Soseşte o maşină cu vreo patru persoane: le comunic ce trebuie să facă şi în ce ordine şi, de asemenea, cine trebuie să meargă mai departe. Unul din membrii secţiei, reprezentant al unui partid politic – un bărbat tânăr, înalt - este nedumerit: ”Dar eu trebuie să intru!”. Îi răspund că nu noi, cei din Secretariatul Tehnic, facem regulile, ci cei de la BEM: să vorbească cu ei. Nu pare deloc fericit cu această explicaţie, aşa că se retrage câţiva metri mai încolo şi începe să vorbească la telefon. În liniştea nopţii, aud – fără să vreau – câteva replici: ”Nu mi se permite accesul în incintă... aştept instrucţiuni despre cum să procedez în continuare... am înţeles, voi proceda întocmai... vă rog să-mi daţi permisiunea să părăsesc zona”; iar, după câteva minute, trecând pe lângă mine, îl aud ”raportând” plin de el, cu un ton serios, în acelaşi telefon: ”misiune îndeplinită!” Ce ”Matrix”, domle? Ce ”Mission Impossible”? Ce ”Expendables”? Băiatul ăsta îi avea pe toţi la degetul cel mic. Îmi imaginez că pe toata durata votării – adică începând de la ora 7 dimineaţa şi până la sosirea la BEM – a abordat acelaşi aer marţial, de membru al unei trupe de comando, hotărât să apere cu preţul vieţii integritatea votului (sau, mai degrabă, a partidului care l-a delegat acolo). Iniţial mi-a venit să râd, dar apoi mi-a dispărut orice umbră de veselie.

Adi, unul din colegii din Secretariatul Tehnic, şi-a făcut ”încălzirea” în vederea distribuirii sacilor cu voturi reuşind să dea jos o minge înţepenită de luni bune în structura de susţinere a acoperişului sălii de sport care ne-a găzduit ”operaţiunile”. Pentru că s-a mişcat al naibii de repede, n-am apucat să-l filmez, ci doar să-i fac câteva fotografii în timpul acţiunii. Mingea a fost donată, ulterior, elevilor care foloseau sala de sport.

Votul la locale, din perspectiva cuantificabilă a materialelor folosite (RIP pentru copacii tăiaţi): 
înainte
după

luni, 11 iunie 2012

Cinci proverbe despre nişte alegeri locale

Alegerile locale la Râmnicu Vâlcea s-au încheiat, dând drept câştigător un alt primar decât cel de până acum. Mai interesant este însă că felul în care partidele (şi, mai ales, candidaţii susţinuţi de ele) s-au lansat şi comportat în lupta electorală a reiterat izvorul niciodată secat de înţelepciune populară:
1. Când doi se ceartă, al treilea câştigă.
2. Cine sapă groapa altuia cade singur în ea.
3. Nu zice hop până nu sari groapa.
4. Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti.
şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă:
5. Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă feresc singur.

E un nou început a ceva ce se va vedea mai târziu.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Votez!

În ciuda faptului că la o populaţie a Râmnicului Vâlcea de aproximativ 90.000 de locuitori (după ultimul recensământ, încă nefinalizat) sunt înregistrate peste 100.000 de persoane cu drept de vot (!!!),

...a prognozei meteo care zice că duminică vor fi ploi şi descărcări electrice
(care, cică, ar ţine oamenii departe de secţiile de votare; dar dacă ar fi fost soare şi frumos oamenii tot n-ar fi dat cu ştampila prin cabine din motiv de grătar, prin răcoare de păduri),

...a programării duminică seara a unui meci ”tare” la Campionatul European de fotbal din Polonia-Ucraina, adică Spania vs. Italia (care oricum mă lasă indiferent întrucât nu compătimesc microbistic cu nici o echipă),

...a (în final) silei pe care toată campania electorală (şi aia legală, şi aia ilegală, dinlăuntrul  termenului de 48 de ore de dinainte de alegeri – locuitorii din Petrişor şi Ostroveni ştiu de ce!) mi-a provocat-o constant în ultimele (prea multe) săptămâni,

Duminică votez!

Pentru cineva şi nu împotriva cuiva,

Pentru că vreau şi nu de teamă,

Pentru că am mai puţin de pierdut şi mai mult de câştigat,

Şi pentru că e singurul gest care, într-adevăr, contează, chiar dacă se întâmplă din patru în patru ani (sau poate tocmai de-aia!).

Şi, până la urmă, vorba unui bun prieten: mai bine să-ţi fie rău, decât să-ţi pară rău!

Hloupé CEZ!

Ieri seară, pe la 6, se opreşte curentul electric. Lucram şi, ca urmare, aveam nevoie de lumină astfel încât nu mai aştept şi sun imediat la CEZ la 0251929 (precizez că, în noul sistem implementat de cehii de la CEZ, eu, din Râmnicu Vâlcea, sun la Craiova să anunţ o avarie pe strada mea... dar asta ţine de firescul lor, nu al meu). După ce navighez prin mai multe opţiuni, călăuzit de o melodioasă voce de robot, ajung la un operator, o doamnă. Mă recomand, spun unde stau (inclusiv oraşul, bineînţeles) şi ce mi s-a întâmplat. Doamna mă înteabă dacă nu cumva o fi de la siguranţele din dotarea personală, îi spun că am verificat şi nu e de-acolo. Mă întreabă de vecini, dacă ei au lumină, eu mă abţin să-i răspund că sunt un tip decent şi nu fac voyeurism pe la ferestrele lor ca să văd ce au în casă, dar îi precizez că, de când vorbeam, curentul a mai dat vreo două zvâcuri scurte (spre dezaprobarea  evidentă a aparaturii din casă pe care nu apucasem încă să o deconectez), ceea ce indică clar o problemă pe reţea. Apoi doamna mă întreabă (”pentru o mai bună localizare”, zice ea) care este codul meu de client. Îi spun că am factura în maşină (buzunarul portierei din stânga, zona de aşteptare pentru plată), iar maşina în stradă şi, ca urmare, nu-i pot furniza informaţia cerută. Doamna acceptă cu regret evident lipsa acestui cod, pare-se de mare importanţă, şi începe să-mi caute numele de familie pe strada Ferdinand. ”Îmi pare rău”, îmi zice după o scurtă tăcere animată doar de zgomotul unor unghii lovind tastele keyboard-ului, ”dar nu vă găsesc”. Îi replic că sunt acolo de mai bine de patruzeci de ani, doamna mai caută, dar revine cu acelaşi răspuns: că nu. Deja partea cu avaria şi lipsa curentului a trecut în secundar, mă enervez, îmi aduc aminte că mai am pe undeva o veche factură deja plătită, o recuperez dintr-o cameră alăturată şi îi recitesc doamnei nenorocitul ăla de cod client. ”A”, se luminează verbal doamna la faţă, ”v-am găsit acum”. ”Păi şi nu e Ionescu pe strada Ferdinand?”, o întreb eu. ”Ba da”, primesc răspunsul. ”Și cum de nu m-aţi găsit la prima căutare?” ”Nu ştiu”, se întristează doamna, ”nu v-a găsit sistemul”. ”Doamnă”, încep eu să zic, ”asta înseamnă că aveţi un sistem prost sau că nu ştiţi să-l folosiţi”.

În momentul acela vine lumina.

Cu nervii în proces de cool-off, închei: ”deci asta e modalitatea dumneavoastră de rezolvare a avariilor: îi ţineţi la telefon pe clienţi până când, de plictiseală, vine curentul singur înapoi. Bravo!” Şi închid telefonul.

Hloupé CEZ!

miercuri, 6 iunie 2012

Am zâmbit la...

Sunt paznicul pistei! Accesul permis doar bicicliştilor!

Iniţiativa privată, faza pe şcoala primară.

Când cumperi dintr-un second hand ”de lux” te simţi mai puţin sărac?

marți, 5 iunie 2012

Votul ploii

La alegerile locale de anul ăsta va participa un elector inedit: ploaia. Şi va avea un vot important de dat. În special împotriva primarilor în funcţie.

Ploile din ultimele săptămâni au transformat zeci de străzi în cursuri de apă, au inundat sute de case, au înecat mii de hectare transformându-le în suprafeţe numai bune pentru cultivat orezul. Imaginile cu oameni deznădăjduiţi scoţând apa din sufragerie cu găleţile (uite că a apărut şi o situaţie în care celebrele găleţi electorale şi-au căpătat utilitatea!) sau cu maşini naufragiate în mijlocul puhoaielor au devenit un laitmotiv al tuturor buletinelor de ştiri. Deasupra apelor, precum nişte Isuşi amfibii, contracandidaţii primarilor în funcţie au vâslit – uneori la propriu – către sinistraţii precipitaţiilor pentru a-i asigura că dacă ei vor fi cei aleşi, aşa ceva nu se va întâmpla. Iar oamenii i-au crezut: de nervi, de supărare, de uzi şi înămoliţi...

Nu contează că ploile au avut, la acest început de vară nebună, aproape un caracter excepţional, prin cantitate, frecvenţă şi durată a sezonului, făcându-ne să ne credem în Asia musonilor. Nici că sistemele de canalizare orăşeneşti – cele mai multe cu vârste venerabile – nu au fost concepute pentru astfel de încercări. Şi cu atât mai puţin că torenţii care au făcut din pâraie altfel neinteresante până şi pentru o broască deshidratată forţe ale naturii care au rupt drumuri, au prăbuşit poduri şi au izolat sate cu săptămânile se datorează despăduririlor bezmetice din ultimele decenii.

Vor fi mulţi oameni care vor vota pe 10 iunie având în minte fluviul refulat de canalizare care le-a înconjurat casa transformându-le-o într-un castel de pe vremuri, înconjurat de apă, dar fără pod pe deasupra. Vor fi destui cei care vor pune ştampila gândindu-se dacă mai pot salva ceva din beciul inundat ce figurează, acum, pe post de piscină acoperită. Şi iarăşi vor conta cei ce vor veni la secţia de votare pe jos, pentru că au rămas fără maşină după ce, pe o stradă inundată, motorul li s-a calat iremediabil. Iar dacă va mai şi ploua de votare... românii oricum votează preponderent sentimental; dar ferească Dumnezeu de ce poate face şi cum poate alege un sentimental cu pantofii mustind de apă!

vineri, 1 iunie 2012

Românul televizoman - schiţă de portret

E logic să cred că unele produse mai intens promovate prin spoturi publicitare răspund, de fapt, unor nevoi reale ale oamenilor. Nu exclud ca unele ”nevoi” să fie artificial ”îngroşate”, tocmai pentru a crea şi vinde un produs care să le răspundă, dar înclin să cred că astfel de situaţii nu sunt chiar reprezentative. Drept urmare, prin acceaşi ”flotare logică” pot considera că publicul ţintă al televiziunilor poate fi descris de produsele promovate cel mai intens pe aceste posturi.

Aşadar, cum este românul televizoman şi ce îl doare cel mai tare pe el?

Păi, în primul rând suferă zdravăn de ciuperca piciorului. Frecvenţa cu care spoturile la produsele care vindecă chestia asta apar pe ecran face să-mi pară ciudat că lumea pe stradă nu ţopăie într-un picior de mâncărimi, iritaţii, dureri de la unghiile infectate sau alte astfel de bucurii specifice. A început să-mi fie frică să stau lângă oameni pe care nu-i cunosc îndeajuns, de teamă să nu iau nişte fungi din ăştia cu ataşament afectiv pentru tălpi, monturi şi bătături.

Românul mai suferă, evident, şi de constipaţie. Sau de diaree. Sau de balonare. Oricare ar fi, are probleme serioase cu ţevăraia digestivă. Poate, deci, alege între tot felul de medicamente sau ”suplimente alimentare” care, după caz, îi dau ghes la budă, îi pun astupuş la sfincter sau îi elimină gazele (mă înfior de fiecare dată când văd animaţia aia, mult prea sugestiv-realistă, cu gazele care pleacă din stomac şi o pornesc, încolonate, pe intestin în jos).

Femeile au, preponderent, infecţii urinale (chiar şi fetiţele de doi ani, pare-se, după unii)... sau vaginale. Cică e ceva normal. Doar că eu încă nu am reuşit să mă lămuresc cum pentru acestea din urmă, ca şi pentru nişte micoze ale piciorului, se recomandă acelaşi medicament;. e ca într-un banc din ăla: ce au în comun un picior şi o...?

Şi, indiferent de sex, vârstă, ocupaţie sau durata ciclului menstrual, toate lumea suferă de dureri. De care, spre bucuria (dar şi la sugestia complet dezinteresată a) multelor firme producătoare de şi mai multe analgezice, nu se scapă, aşa cum e normal, printr-un consult de specialitate care să depisteze ce le provoacă, ci prin înghiţirea pe nemestecate (la propriu şi figurat) a tot soiul de buline miraculoase.

E un portret trist, dar mă tem că şi real: murdari de la neprietenia cu apa şi săpunul, cu stomacul vraişte de la mâncat pe sponci, ieftin şi cu aditivi, cu zonele intime pline de germeni şi chinuiţi de dureri pe care ni le tratăm după ureche, suntem publicul ideal pentru producătorii de leacuri.