joi, 29 martie 2012

Nu mi-a plăcut

Un recent desfăşurat concurs şcolar de matematică – inspirat de numele unei şcoli de tradiţie din oraş – care anul ăsta a avut chiar şi participare internaţională. Pentru că, pe de o parte, pentru unii concurenţi din afara ţării, subiectele n-au fost traduse integral, fapt care a dus la sesiuni continue de plâns din partea copiilor care nu puteau înţelege ce li se cere să rezolve. Pe de altă parte, festivitatea de final a inaugurat o premieră - s-au acordat nu diplome, ci medalii de participare (aduse în snopi pe masa de premiere): cam jumătate din copii au primit câte o astfel de rondea de gât (a primit şi fiica mea una, de ”bronz”, asta ca să nu fiu acuzat că sunt vulpea care priveşte cu jind la struguri), fără a mai pomeni menţiunile. Nu în ultimul rând, concursul ăsta a fost unul din cele mai scumpe pe anul în curs şi din care, pe ansamblu, se pare că a ieşit o afacere frumuşică: multiplicând taxa de participare de 30 lei de copil cu cei aproape (conform anunţului organizatorilor) 1.300 de participanţi (din acest an concursul s-a extins şi la elevii din clasele cele mai mici) rezultă frumoasa cifră de 39.000 lei.

miercuri, 28 martie 2012

Solidaritatea păguboasă

Un comentariu la ”Nevoia de a fi minţiţi” a fost ideea pentru ce urmează: cât de prost şi pe de-a-ndoaselea poate fi înţeles în zilele noastre un sentiment mare şi frumos precum solidaritatea.

Comentariul de pe blog pomenea că statul (din bugetul la care cu toţii contribuim) s-a angajat să-i despăgubească pe mulţii păgubiţi ai FNI. Paranteză pentru definiţie: conform DEX ‘98, solidaritatea este ”faptul de a fi solidar (cu cineva sau cu ceva); sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc”. De aici şi mirarea: n-am nimic cu oamenii ăia care au rămas cu buzele umflate după ce a picat ”fondul”, dar de ce trebuie ca eu să fiu solidar cu prostia* lor? Dincolo de faptul că, respectând definirea de mai-nainte, reciprocitatea acestei solidarităţi e egală cu zero: ei, dacă şi-ar fi luat banii de opt sau eu mai ştiu de câte ori înapoi, s-ar fi solidarizat în câştigul ăsta cu mine? Aiurea!

Dar mult mai celebra (deja) taxă de solidaritate cu falimentul Bancorex, în valoare de 1 cent/litru de carburant alimentat la staţiile din ţară? Adică eu plătesc solidar ca să pun la loc ce a furat unul care a reuşit performanţa să bage în faliment banca de comerţ exterior a ţării. Cu cine să mă solidarizez: cu hoţul? Sau cu statul care n-a ştiut să intervină atunci când a văzut cum Răzvan Temeşan transformă Bancorex într-un sereleu pe numele lui? Apropo de RT: prin decembrie anul trecut, nenorocitul (acum consultant financiar) dădea un interviu despre cum trebuie să se schimbe din temelii sistemul bancar românesc! Teribil tupeu! Măcar de ăsta să mi se dea voie să mă desolidarizez!

Tot solidari cu de-a sila suntem şi atunci când se plătesc din bugetul de stat despăgubirile acordate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru diverse încălcări grosolane ale drepturilor omului, inclusiv cele referitoare la proprietate. De pildă: se ia un afacerist veros, de preferat cu carnet de partid, i se dau nişte pământuri ce se cuveneau, de drept, altor proprietari, care reclamă acest furt în faţa unei instanţe corupte ce îi dă dreptate tot hoţului; astfel, proprietarii respectivi se duc cu jalba-n proţap la Strasbourg, unde CEDO zice că e ca ei şi condamnă statul român la sute de mii de euro despăgubiri. Care – cum am mai zis – se plătesc din bugetul la care, printre alţii, contribui şi eu. Şi atunci, cu cine să fiu solidar? Cu afaceristul-hoţ? Cu judecătorul necinstit? Cu păgubitul? Sau cu statul care i-a îngăduit pe primii doi, în dauna celui de-al treilea şi în paguba mea?

Solidari forţat suntem şi cu locuitorii blocurilor din România: din bugetele de stat şi din cele locale se plăteşte 80% din anveloparea blocurilor. Dar eu, dacă stau la casă, am parte de vreo solidaritate de la blocatar, măcar cât priveşte plivitul ierbii de pe marginea aleii din curte? Vedeam aseară o ştire la televizor cu demararea (în nu mai ştiu ce oraş) de către primărie a acţiunilor de deratizare la subsolul blocurilor. Acţiune plătită, evident, de la bugetul local. Dar atunci de ce nu se deratizau şi subsolurile caselor? Sau magaziile şi coteţele de pe lângă ele? Că doar şi locuitorii de la case contribuie (şi chiar mai substanţial) la bugetul ăla de care se bucură doar blocatarii.

Ultima solidaritate (dar cea mai dintâi, ca să fac o introducere la temă) este cea religioasă. Nu contează la ce Dumnezeu te-nchini şi nici în ce oraş trăieşti: creştin (ortodox, catolic ori greco-catolic), musulman, evreu sau chiar ateu, din Bucureşti sau din alte oraşe din ţară, trebuie să contribui, ”solidar”, la construcţia Catedralei Mântuirii Neamului din Capitală, tichia de mărgăritar de pe capul unui chel ce nu-şi mai aude gândurile de ghiorăitul de foame al maţelor.

Cu toate solidarităţile ăstea impuse pentru a-i acoperi, sau îmbogăţi, sau despăgubi, sau subvenţiona, sau  proslăvi pe unii sau pe alţii, mai este de mirare că mi se face tare poftă  să fiu, pur şi simplu, un egoist?

* să fac o precizare: pe la finele epocii Caritasului, am riscat şi eu – tânăr şi necopt la minte cum eram pe atunci (acum am mai îmbătrânit puţin...) – o sumă la schema asta, undeva pe la o treime spre jumătate din salariu meu pe o lună de-atunci; la trei zile după ce trimisesem, printr-un cunoscut, banii la Cluj, au apărut primele zvonuri despre posibila prăbuşire a Caritasului... probabil i-am purtat ghinion.

marți, 27 martie 2012

O zicere

Vorbind cu o colegă despre poziţia unei foste autobaze de la marginea oraşului, transformată de un mecena local în centru de expoziţii specializat în nunţi şi cumetrii: ”Acolo unde întoarce vulturul cu frâna de mână”. M-a amuzat!

luni, 26 martie 2012

Inactualitatea lui Caragiale

Multă vreme am crezut că brambureala lumii în care vieţuim astăzi – în special accentele ei din zona politicului – poate fi definită printr-o actualitate, o perpetuare peste veacuri a operei lui Caragiale. Am fost tentat să-l consider, mult timp, pe Nenea Iancu drept un extraterestru înzestrat cu puteri clarvăzătoare (cam pe aceeaşi poziţie cu – în alt registru – Jules Verne), care a descris în textele sale deopotrivă timpurile şi oamenii contemporane lui, dar şi ce avea să vină după ce el n-ar mai fi fost.

De ceva vreme, însă, mi-am dat seama că mă înşelam. Nu - viermuiala politică din Românica celui de-al doilea deceniu al secolului 21 nu are, de fapt, nimic în comun cu personajele formidabilului scriitor născut în Haimanale. În ciuda parvenitismului, a ipocriziei, a arivismului şi a demagogiei, personajele lui Caragiale aveau, totuşi, umor, maliţiozitate, o umbră de duioşie şi un pic de isteţime; cele de azi sunt la fel ca ele, în rău, dar mai obtuze, mai boante, mai rele şi mai imbecile. Prefectul Fane Tipătescu era un adevărat cavaler, gata să facă orice, inclusiv să-şi sacrifice cariera politică, pentru a proteja reputaţia iubitei, Zoe Trahanache; are el vreun corespondent – adică cineva dispus să renunţe, din proprie voinţă, pentru doar un sentiment, pentru o idee, la un ”ciolan” de ros - în lumea politică a zilelor noastre? Nu. Maliţiozitatea lui Zaharia Trahanache – ”ai puţintică răbdare, stimabile” - are ceva în comun cu înjurăturile, scuipăturile, stropitul cu apă (ft. C.V. Tudor sau Marius Marinescu) sau pusul poalelor în cap care brăzdează live, seară de seară, mai toate (mult prea multele) tocşouri politice de la televiziunile româneşti? Nici vorbă. Naivii şi ramoliţii Farfuridi şi Brânzovenescu – fideli, totuşi, partidului din care fac parte, riscând chiar şi o scrisoare ”la centru” pentru a trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce se întâmplă în urbea lor – împart ceva cu fugiţii, traseiştii şi dezertorii de azi, care părăsesc - pentru locuri mai călduţe, funcţii mai grase şi conturi mai umflate - partidul care i-a pus în funcţii şi i-a scos din zeama anonimatului? Deloc. Demagogul şi şantajistul Caţavencu e un caracter infect, dar care ştie, până la urmă, să se recunoască învins şi are puterea să treacă peste rivalităţi politice pentru un scop comun; câţi din oamenii politici de azi nu recunosc o înfrângere nici dacă îi plezneşte peste ochi şi tot încearcă, prin orice mijloace, să se reîntoarcă pe ”scaunul” şi la ”butoanele” fără de care nu-şi pot imagina existenţa? Mulţi. Până şi venalul Agamiţă Dandache, care s-a ales cu un ”coledzi” în urma unui alt şantaj, este un personaj cu o fixaţie strict politică ce se revendică, până la urmă, dintr-o tradiţie de familie; poate fi el asimilat cu mulţii politicieni de azi ce au folosit politica pentru a se băga (ei sau rudele lor), adânc şi profitabil, în inginerii financiare, în escrocherii, în proiecte cu fonduri europene, în mafii imobiliare, în proxenetism, în delegaţii externe, în...? Nicicum.

A rămas acelaşi, peste cei 128 de ani câţi au trecut de la premiera piesei ”O scrisoare pierdută”, cetăţeanul turmentat, care se regăseşte şi acum în cabinele de vot, încercând să-şi aducă aminte, cu o privire tâmpă, pe cine i s-a spus să voteze şi de ce.

Am crezut multă vreme că blestemul nostru este actualitatea lui Caragiale. M-am înşelat. Terbil m-am înşelat. Blestemul nostru este tocmai apusul iremediabil al lumii povestite de Nenea Iancu!

vineri, 23 martie 2012

Cum m-am lăsat de fumat...

Îmi este oarecum jenă să recunosc că m-am lăsat de fumat datorită (în bună măsură) unui progrămel din seria Yahoo Widget ce îmi aduce de 10 luni şi jumătate aminte în fiecare zi câte ţigări nu am fumat, câţi bani am economisit (am ”împlinit” azi - 2.100 lei!), câtă nicotină nu a intrat în mine şi cât gudron nu mi s-a împrăştiat pe gât şi prin plămâni. Se numeşte Nichtraucher (adică germanul pentru ”nefumător”), este perfect customizabil şi îi sunt pe deplin recunoscător: cu ajutorul lui, a datelor concrete pe care mi le oferea din colţul desktopului, unde rulează silenţios, în fiecare din ultimele 321 de zile, am putut să-mi consolidez şi să-mi duc la bun sfârşit decizia de a mă lăsa de viciul ăsta. Dacă cineva vrea să facă acest pas, i-l recomand ca fiind cel mai bun companion în încercarea asta.

miercuri, 21 martie 2012

Nevoia de a fi minţiţi

O definiţie simplificată a mitomaniei este aceea de ”tendinţă patologică de a minţi”. În mod clar putem vorbi, la noi, de proporţii pandemice ale mitomaniei. Dar o răspândire la fel de întinsă are şi o altă (cred că poate fi numită aşa) boală: nevoia de a fi minţiţi. Poate că vine dinspre Ispirescu şi Creangă şi (prea?) multele basme populare din folclorul românesc, poate de la veacurile în care am tot încercat să privim prin ochelari coloraţi realitatea searbădă sau strâmbă în care trăiam, poate este modalitatea cea mai la-ndemână de a ne droga, alta (dar nu mai puţin periculoasă) decât acul din venă sau prizarea pe nări. Dar tare ne mai place să fim minţiţi!

Prima minciună sfruntată postdecembristă la nivel naţional a fost Caritasul. Deşi cea mai elementară logică spunea că nu ai cum să le dai tuturor depunătorilor de opt ori banii înapoi, oamenii au dat năvală. Cu sutele, la început, apoi cu miile, cu zecile de mii şi cu sutele de mii. S-au împrumutat unii şi şi-au pus casa gaj pentru credinţa în minciuna asta. Frumoasă, e-adevărat, dar gogonată până peste poate. Apoi, cum era şi firesc, a venit dezastrul. Nimeni nu va putea contabiliza vreodată câte drame s-au produs atunci când a căzut Caritasul; bilanţ provizoriu: peste 250.000 de victime.
Mi-aduc aminte că nu la multă vreme după aceea apăruse o nouă formă de joc piramidal - Delfin, parcă pe la Piteşti. Imaginea prăbuşirii Caritasului încă bântuia noapte de noapte coşmarele multor români; cu toate acestea, oamenii (alţii, dar şi din cei care se fripseseră cu escrocheria clujeană) s-au înghesuit la această nouă minciună. Cu miile şi zecile de mii. Evident, a picat şi ăsta. Şi alţi mulţi români au rămas cu buza umflată.
Ceva mai târziu, înşelătoriile de felul acesta au luat o altă formă, mai ”profesionistă”, deşi furtul era identic: a apărut SAFI, apoi FNI. Locul lui Mihai Tatulici, care îl proslăvea bălos şi în direct pe Stoica şi Caritasul lui, a fost luat de spoturile publicitare cu ”Dormi liniştit, FNI lucrează pentru tine”. Parţial aveau dreptate: au tot lucrat, dar nu pentru depunători. Bilanţ final: peste 200.000 de păgubiţi SAFI plus alţi vreo 130.000 – aportul FNI.

Dar nevoia de a fi minţiţi depăşeşte cadrul unei ancestrale dorinţe de acumulare (în cazul acesta – de bani). Ea se întinde pe multiple planuri, iar cel mai bine au sesizat lucrul ăsta politicienii. Fiecare campanie electorală este de fapt o şedinţă de administrare către dependenţii de minciună a drogului. ”Minte-mă frumos!”, imploră cu un aer de uşor retard votantul; iar politicianul ce poate să facă altceva decât să-i dea ce i se cere? Şi astfel promite (deşi este evident pentru orice absolvent de ciclu gimnazial că bate câmpii) linii de metrou la ţară, aeroporturi în munţi, autostrăzi suspendate prin centrul oraşului, trotuare rulante până la magazinul cooperaţiei, porturi maritime în mijlocul Bărăganului şi zeci de kilometri de telegondole. Minciuna electorală se administrează fără nici o precauţie: poţi promite orice (împomenind*, spre întărirea celor băsmuite, pungi cu alimente, găleţi, excursii, subvenţii sau pantofi de damă) - peste alţi patru ani, efectul drogului a încetat şi poţi să începi să minţi din nou. Realitatea produce sevraj extrem, astfel că oamenii îşi iau conştiincioşi doza de minciună la fiecare votare: fie ea de primar, senator sau preşedinte.

Dan Diaconescu şi partidul său reprezintă un vârf al evoluţiei acestei nevoi de a fi minţiţi. Am o destul de serioasă bănuială că procentele de intenţie de vot anuţate de diverse sondaje sunt apropiate de cele reale: într-adevăr, PP al lui DD va câştiga ceva primari şi consilieri la localele din iunie, va prinde un segment important din Parlament la alegerile din toamnă, iar mai departe mi-e şi frică să mai gândesc. Şi toate acestea datorită celor care nu pot trăi fără să fie minţiţi. Celor care trebuie să audă în fiecare zi minciuna cu cei 20.000 de euro daţi fiecărui român... şi minciuna cu desfiinţarea tuturor taxelor şi impozitelor... şi pe aceea cu creşterea pensiilor de nu ştiu câte ori... sau cu scutirea la plata ratelor la bănci. Datorită lor, dependenţilor de minciună.

Este o boală cronică şi, ca la orice astfel de afecţiune, vindecarea este grea, iar uneori imposibilă. Tratamentul presupune cure severe de realitate, injecţii cu încredere în propriile forţe, detoxifieri de minciuni sfruntate şi împachetări cu adevăruri. Este o dependenţă ca oricare alta, de care se trece numai cu multă voinţă. Dacă nu, bolnavul rămâne captiv într-o continuă stare de prostaţie, din care mai iese câteodată, pentru scurte intervale de timp, pentru a-şi lua ”doza” de la  traficanţii de minciuni.

* a împomeni: a împărţi pomeni electorale (cuvânt inventat de mine)

marți, 20 martie 2012

Mi-a plăcut

Dacă până alaltăieri aş fi fost întrebat pe nepregătite ce slujbă mi-aş dori doar de dragul de a  face aşa ceva, răspundeam fără ezitare: bibliotecar sau îngrijitor la Chester Zoo (specializată – cum am văzut pe Animal Planet - în înmulţirea şi creşterea puilor de animale); acum am mai adăugat încă o poziţie în lista asta: vânzător de elicoptere telecomandate. Am urmărit recent un astfel de om în galeria comercială din Jupiter City, Piteşti: ore întregi nu a făcut altceva decât demonstraţii cu nişte superbe elicoptere cu telecomandă care se roteau, se înalţau, coborau, sclipeau din leduri multicolore şi survolau podeaua la înălţime de o palmă. La acest moment nu-mi imaginez o combinaţie mai potrivită între a fi plătit şi a te juca, ambele în acelaşi timp.

luni, 19 martie 2012

Oameni de lângă noi: astăzi - Plimbăreţul Duminical de Hypermarket

Plimbăreţul Duminical de Hypermarket (PDH) se dezvoltă cel mai bine în condiţiile existenţei unui complex comercial la marginea oraşului, către care (şi de la care) este asigurat transport gratuit cu autobuze sau microbuze. Atât. Restul vine de la sine.
L-am descoperit pe PDH când am fost recent la un hypermarket din Piteşti. PDH a început să-şi facă apariţia pe undeva înaintea prânzului: în general însoţit de familie, adică soţie, copii şi de cele mai multe ori socri/părinţi. PDH foloseşte cărucioarele de cumpărături exclusiv pentru a face un hatâr copiilor – care sunt plimbaţi în ele precum ortacii de pe vremuri în vagonete, la intrarea în şut – sau, eventual, pentru a căra hainele mai groase luate, precaut, pentru orice eventuală schimbare a vremii. Bărbatul PDH este de cele mai multe ori îmbrăcat în trening, oricum foarte lejer, iar femeia PDH poate asorta cu îndrăzneală colanţii tip fitness vernil cu pantofi cu toc cui roşii; vârstnicii sunt de obicei îmbrăcaţi în hainele negre de piele, cu care de regulă merg la slujba de la biserica din cartier şi pe care le-au desemnat cu ani în urmă ca fiind veştmintele în care doresc să fie îngropaţi când va veni vremea.
PDH are un program variat în preumblarea sa de aproape 2 ore în hypermarket: el bifează echivalentul unei vizite la grădina zoologică (lăsându-şi copilul să crizeze fără oprelişti hamsterii, şinşilele, peruşii şi gupii de vânzare la pet-shop), al unei mese în familie (itinerând conştiincios toţi promoterii de mezeluri, brânzeturi sau cafea de la raionul de alimente), al unei vizionări de film (pe monitoarele spânzurate în galeria comercială), al socializării (blocând culoarele de acces zeci de minute atunci când se întâlnesc cu alţi PDH) sau al up-date-ului indispensabil oricărei femei la cele mai recente tendinţe ale modei (intrând cu osârdie în toate spaţiile comerciale din galerie).
Vizita PDH se încheie la fel cum a început: ieşind agale şi nestânjenit de vreo cumpărătură (dar cu mâinile pline de pliante şi fluturaşi promoţionali), plimbând dintr-un colţ în altul al gurii scobitoarea în care a fost înfiptă bucăţica de şuncă presată oferită ca mostră de cei de la Campofrio şi cu gândul la PET-ul de bere dinspre seară băut cu vecinul Costel de la parter în timpul meciului Stelei din cupe (el) sau la nehotărârea lui Harun Arslanli care nu mai alege naibii odată între Melda şi soră-sa Eda în telenovela de pe Kanal D (ea).

marți, 13 martie 2012

Astept demisia!

Pe Yahoo News citesc că întârzierea tuturor trenurilor din România în 2010 a totalizat 5 ani şi 3 luni, iar în Japonia, în acelaşi interval de timp, întârzierile au însumat 36 de secunde. Aştept demisia ministrului transporturilor. Evident, cel japonez!

Craiovenii se pregătesc să ceară azil politic

Citesc în presa regională că un viceprimar al Craiovei – ”catindat” la alegerile locale din data de ”cîndva în” iunie (că guvernanţii încă nu s-au hotărât în ce zi să pice anul ăsta ediţia locală a ”Duminicii Orbului”) – vrea să propună consiliului local acordarea unei indemnizaţii de 1000 de euro pentru fiecare nou-născut din părinţi craioveni. Dacă (Doamne apără-i pe craioveni!) aberaţia devine realitate, atunci s-ar putea ca ea să fie cea mai eficientă metodă de revenire a şatrelor de ţigani din capitala Franţei, atraşi în capitala Băniei de această nouă metodă de a face bani stând pe spate (la propriu). Oricum metoda puirii din doi în doi ani (pentru încasarea alocaţiei de 200 de lei pe lună) reprezintă deja principala ocupaţie şi sursă de venit a multor conaţionali, şi nu doar din Craiova, oraş bântuit, mai de voie, mai de nevoie, de o accentuată multietnicitate. Probabil că, în paralel cu industria de făcut copii, în capitala Olteniei se vor dezvolta şi alte activităţi economice, cum ar fi cercetarea medicală (pentru găsirea unui medicament care să reducă sarcina de la 9 luni la 4 săptămâni şi a unui tratament care să garanteze naşterea de cel puţin tripleţi), oficiile private de stare civilă (pentru obţinerea de viză de flotant în maxim 24 de ore – se poate şi on-line!) sau serviciile de imigrare oriunde altundeva în lumea asta (pentru craiovenii care nu vor gusta această nouă explozie demografică de sorginte tuciuriu-electorală).

luni, 12 martie 2012

Nu mi-a plăcut

La Olimpiada şcolară de religie de sâmbătă - faza pe judeţ, fraza de încheiere a testelor a fost ”Doamne ajută!” La ce chef păreau să aibă elevii de concursul ăsta (unii dintre ei veniţi după judeţeana de mate' ţinută în dimineaţa aceleiaşi zile), cred că formula ce putea închide cel mai bine foaia de subiecte ar fi fost ”Dumnezeu cu mila!”

Şi dacă tot am pomenit de faza judeţeană a Olimpiadei la matematică: probabil pentru a testa capacitatea de interacţionare cu disciplina asta în condiţii cât mai defavorabile, elevii au fost anunţaţi să fie prezenţi în sălile de examinare cel târziu la ora 9.10, pentru ca subiectele să fie puse pe tablă abia la 10.40.

vineri, 9 martie 2012

Eu nu sunt egal cu ei!

Nu mă voi duce cu vreun autobuz la vot: cel mai probabil voi merge pe jos (secţia de votare unde sunt arondat e după colţ, la parterul unui grup şcolar) sau poate cu maşina, dacă va fi vreme frumoasă şi voi vrea apoi să dau o fugă cu fetiţa prin parc sau pe la grădina zoologică.

Nu voi vota la altă secţie decât cea la care sunt arondat: cel mai probabil voi fi în oraş la vremea aceea; iar dacă voi fi, cine ştie cum, plecat, sigur mă întorc până seara, ca să pot prinde secţia de votare deschisă.

Nu voi fi mahmur când voi vota: se va-ntâmpla, probabil, după doar un mic-dejun târziu (e duminică, nu?) şi nu după vreo chermeză de partid de cu o seară înainte, care să-mi viscolească  stomacul cu răscoliri alcoolice şi regurgitări acide.

Nu mă voi îmbogăţi votând: voi pune ştampila în mod gratuit, nu contra bani, pui congelaţi, telefoane mobile, pungi de mălai, saci de tărâţe, sticle de ulei, salamuri, kilograme de zahăr sau dulciuri pentru copii.

Nu voi vota după cum mi se va spune de către alţii: o voi face gândindu-mă, probabil, la copilul meu şi nu la ultima ”povaţă” electorală de la administratorul de scară, preşedintele de asociaţie, popa de la biserica din cartier, şeful de la serviciu, patronul alimentarei de peste drum, prezentatorul de la televizor sau poliţistul de proximitate.

Nu voi pleca în excursie după vot: pentru că nu voi participa la vreo tombolă de partid în schimbul dovezii că am votat de pe cartea de identitate, nu am nici o şansă să câştig pelerinaje pe la mânăstirile din Moldova sau sejururi la mare, la munte sau la băi.

Dar votul meu va fi egal cu votul lor: al celor care se lasă duşi cu autobuzul de partid la secţia de votare, al celor care transformă ziua votului într-o excursie voioasă prin cât mai multe circumscripţii electorale, al celor care-şi înfrâng cu greu greaţa de la cât li s-a dat de băut cu o seară înainte ca să voteze pe cine trebuie, al celor cărora le e gîndul la ultima sacoşă electorală primită, al celor care ascultă – din frică, din lenea gânditului ori doar din simplă imbecilitate – cum alţii le spun pe cine să pună ştampila sau al celor care votează doar pentru a putea pleca în pelerinaje gratuite pe la mânăstiri, unde să se roage la icoane pentru îndreptarea lucrurilor pe care tocmai le-au stricat. Mă îngrozeşte faptul că în cabina de votare sunt egal cu toţi ăştia şi că votul meu are aceeaşi greutate ca votul lor (sau ca unul din voturile lor, pentru cei mai ”harnici”)... şi nu sunt de acord cu asta! Nu sunt egalul celor ce-şi vând viaţa lor şi soarta copiilor sau nepoţilor lor pe o pomană aruncată de nişte partide care nu-i vor mai băga apoi în seamă timp de patru ani! Nu sunt la fel cu cei care îşi gândesc viitorul nu mai departe de săptămâna viitoare şi a căror ţară se sfârşeşte la uşa apartamentului sau la poarta dinspre uliţă. Nu sunt totuna cu cei cărora, precum dependenţilor de droguri, le e mai la îndemână să se lase minţiţi de poveşti cu râuri de lapte şi miere decât să privească în faţă realitatea pe care o populează zi după zi. Nu sunt aşa! Nici măcar pentru o zi! Şi mai ales nu în ziua în care votez!

Iar singurul mod în care pot să răstorn această egalitate atât de inegală, singura cale prin care pot să compensez iresponsabilitatea cu răspundere, nesimţirea cu bun-simţ şi prostia cu inteligenţă este să conving pe cât mai mulţi dintre cei la fel ca mine şi diferiţi de ei să voteze: e unica speranţă că lumea în care trăim va arăta – poate - ceva mai bine decât o marfă vândută ilicit pe doi bani, la colţul unei tarabe murdare.

Sondaj încheiat

S-a finalizat sondajul ”Pe cine înjurăm azi?” derulat în ultimele zile: (zgomot de tobe) pe primul loc şi detaşat, cu 6 din cele (doar) 10 voturi exprimate, se situează PETROM ”pentru majorarea continuă şi nejustificată a preţurilor la carburanţi”; pe locul doi, la distanţă de trei voturi - MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ”pentru problemele cauzate de înscrierile în clasa pregătitoare”. Pe ultimul: CEZ ”pentru facturarea comasată a taxelor radio-tv cu consumurile de energie electrică”, cu doar un vot (poate şi pentru că a revenit asupra deciziei de virare a banilor încasaţi întâi la mai vechile facturi aferente taxei radio-tv şi abia apoi către consumurile de energie electrică). Mulţumesc celor care au votat!

De azi şi până duminica viitoare - un nou sondaj: ”Ce post de televiziune îndobitoceşte mai mult?”. În mod evident, sunt permise răspunsurile multiple.

joi, 8 martie 2012

Mi-a plăcut

Revenirea la sentimente mai bune a celor de la CEZ (fostul ”IRE” oltenesc): după balamucul creat de facturarea comasată a consumurilor de energie electrică şi a taxelor radio-tv şi, mai ales, de încasarea banilor în ordinea vechimii facturilor, indiferent dacă acestea erau emise pentru energia electrică sau pentru radio-tv, pe pagina de întrebări-frecvente de pe site-ul lor apare următoarea precizare: ”În cazul unui client casnic ce face plata utilizând codul de bare de pe factura de energie, plata se va înregistra pe facturi scadente emise de furnizorul de energie electrică în ordinea vechimii, adică tarife pentru prestări servicii deconectare/reconectare, energie, penalităţi tarife pentru prestari servicii deconectare/reconectare, penalităţi energie. După încasarea integrală a debitelor scadente aferente serviciilor menţionate anterior se compensează în ordinea vechimii debitele radio-TV. Asta înseamnă, după cum înţeleg eu, că dacă plăteşti pe baza noilor avize de plată doar suma aferentă energiei electrice, această sumă se duce în exact contul celor de la CEZ (după cum e şi normal, nu că asta ar fi o caracteristică de extracţie românească) şi nu în cea mai veche factură restantă de radio-tv, aşa cum se încercase (şi reuşise, se pare) iniţial.

miercuri, 7 martie 2012

Un nou canal în grila RCS-RDS: Absurd TV

Descopăr zi după zi că trăim într-un adevărat teatru absurd, într-o lume inversată, cu poalele-n cap, din care nu se întrevede nici o cale de ieşire spre o minimă normalitate. Ne învârtim printre forme lucioase şi pline de scintilaţii moderne ca să descoperim apoi că în spatele lor se ascunde o obtuzitate insurmontabilă, insensibilă şi impenetrabilă la elementarul bun-simţ şi la minima logică.

Lăudam acum câteva postări RCS-RDS pentru promptitudinea unui răspuns la o solicitare adresată pe site-ul lor. Revin azi pentru a face, pe jumătate trist, pe jumătate stupefiat, restul fiind plin de nervi, exact contrariul laudei de-atunci. Sun la 0350 400 401 pentru a sesiza faptul că pe Digicablu unele posturi nu se mai prind, deşi poziţia lor în grilă exista: AXN Crime, AXN Sci Fi, TVR Cultural... ok, şi OTV, deşi de dispariţia ăstuia nu mă plâng. Un operator cu care am discutat de dimineaţă mi-a recomandat o ”setare implicită”; am reuşit să găsesc pe echipamentul din dotare această operaţiune drept ”revenire la setările fabricantului”, am activat-o pentru ca să descopăr că din grila de 109 posturi am mai rămas cu doar 94: cele sus menţionate dispărând, de data aceasta, complet, alături de altele la care oricum nu aveam dreptul. Sun, deci, din nou, convins că, în neştiinţa mea, am apăsat pe ceva greşit, am curmat cumva o stare de normalitate şi, drept urmare, sunt pedepsit prin restrângerea ariei televizate. Reuşesc să abordez – după o aşteptare de vreo 5 minute; rezonabilă – o domnişoară operator, îmi declin datele personale şi pe cele de abonat şi solicit lămuriri asupra chestiunii tehnice. Dar nu capăt informaţiile necesare pentru că, abrupt, discuţia se îndreaptă spre un făgaş neprevăzut în momentul în care sunt informat că am o restanţă de plată pentru luna decembrie 2011 (!), în condiţiile în care plata era înregistrată pe lunile ianuarie şi februarie curent. Răspund că plăţile, lună de lună de ceva vreme încoace, le-am făcut la un APT (Automatic Payment Terminal) al BRD (are sediul chiar lângă locul meu de muncă şi îmi este extrem de la-ndemână), pe baza documentelor de plată (factură cu cod de bare) emise şi primite de la RCS-RCD. Deci, de unde restanţa? Bine, încerc eu să o rezolv, luaţi atunci ultima plată făcută (luna trecută, pe la jumătate) şi acoperiţi decembrie ăla restant, ca să închei şi eu, în fine, anul 2011. Mi se răspunde că nu se poate şi că singura soluţie pentru restaurarea şirului necurmat de luni plătite de serviciu de televiziune prin cablu este achitarea la un centru din oraş. Bun - încerc să depăşesc şi momentul ăsta şi revin la ce mă durea iniţial: cum să procedez pentru a-mi recăpăta posturile absente nemotivat din grilă? Moment în care Kafka dă la o parte piatra de pe mormânt, se ridică în capul oaselor şi îmi face prietenos cu mâna: domnişoara îmi comunică că nu-mi poate lua în seamă solicitarea, întrucât sunt... restanţier. Adică un fel de abonat de mâna a doua, un ceva second-hand pe care nu-ţi vine să-l iei de braţ ziua-n amiaza mare, pe strada principală. Mă abţin cu greu, reuşesc să fiu cât mai vituperant posibil fără a folosi nici o înjurătură şi închid destul de neproptocolar discuţia cu domnişoara operator cea atât de nefamiliarizată cu logica. A, să nu uit: către final îmi exprim – evident sarcastic – bucuria că, deşi restanţier – iată! de aproape trei luni - nu am fost deconectat de la fluxul atât de vital al televiunii prin cablu; domnişoara îmi răspunde că da, ar fi trebuit, în mod normal, să fiu deconectat, pentru că am o ”carie” de restanţă în decembrie trecut, din vina nu a altcuiva decât a RCS-RDS.

Evident că o să plătesc şi nenorocita aia de lună decembrie 2011, intrând astfel – în opinia RCS-RDS - în rândul oamenilor cărora le răspunzi la bună ziua şi nu-i tratezi ca pe nişte paria televizofagi, intraţi în sevraj mediatic. La fel de evident este şi că voi sesiza aiureala situaţiei descrisă aici şi altor corespondenţi decât domnişoara operator, pentru că sunt de părere că un absurd atât de perfect şi o lipsă de logică atât de frumos construită trebuie arătate cu degetul, aşa cum merită.

marți, 6 martie 2012

Mi-a plăcut

Profesorul de muzică al puştoaicei mele, dl Eugen Sitaru, de la Şcoala ”Take Ionescu”: în fiecare luni face - gratuit - cu elevii săi cursuri de chitară la şcoală... Acum o săptămână, cea mică zdrăngănea ceva vag cunoscut pe corzi. ”Ce-i asta?”, am întrebat-o (de parcă eram în reclama de la Cosmote). ”Down on the corner” îmi răspunde fata. Fluier uimit în gând, că altfel nu-i frumos, fredonând în minte, în restul zilei, melodia celor de la Creedence Clearwater Revival.


Ieri îmi zice că a mai învăţat o melodie. ”S-aud!”, o provoc. Şi îmi cântă - mai chinuit, ce-i drept - ”Amintire cu haiduci” a mult prea devreme răposatului Valeriu Sterian.


Bravo, domn' profesor!

luni, 5 martie 2012

Credinţa tactilă

Sâmbăta dinaintea intrării în post: lume multă în biserică, dornică să prindă ultima pomană ”de dulce” a anului. Stranele de pe margine sunt încă de la şase dimineaţa ocupate; restul enoriaşilor se înghesuie în spaţiul liber lăsat de mesele pline de colive, colaci, pâini sau PET-uri umplute cu vin, ţuică şi ulei. Sub masă, coşuri, sacoşe de rafie sau genţi pline cu pachete. Din când în când, din cei veniţi mai târziu se desprinde câte o persoană care se roagă, pe rând, în faţa icoanelor mari din fata catapeteasmei; după rugăciunile rostite în gând, buzele cuviosului ating ceremonios ramele aurite sau sticla icoanelor.
În faţa altarului, două femei cu chipul transfigurat de solemnitatea momentului închină cruci largi, pornindu-le de jos cu atingerea mâinii drepte de podea. Gestul este solicitant fizic şi, fără îndoială, obositor; dar ele nu par să fie afectate în vreun fel de asta.
În timpul slujbei, în câteva rânduri, cei doi preoţi care oficiază trec cădelniţând într-un nor de fum de tămâie prin mulţime. Oamenii din biserică se înghesuie să atingă stiharele preoţeşti - mai multe femei prind poalele acestora şi le freacă de tâmple sau le sărută.
Aproape de final, se cântă veşnica pomenire a celor morţi. Preoţii se împart de-a dreapta şi de-a stânga mesei cu daruri. Pe rând, urmaşii pomeniţilor ridică darurile de pe masă şi le leagănă în ritmul cântecului, în timp ce preoţii ating pe fiecare dintre acestea în parte. Cei care nu ajung la platourile cu colivă, la colacii sau la sticlele ridicate în aer, ating cu mâna umărul celor din faţa lor, care au contact cu pomenile. Lumea se foieşte, obosită de statul nemişcat în picioare. Ultimele cântece sunt însoţite de detalii mai degrabă administrative: dăruitul de lumânări înfăşurate în batiste pentru enoriaşi sau în prosoape chinezeşti pentru preoţi, recuperarea coşurilor sau genţilor cu pachete, repartizarea preoţilor în cele două cimitire ale oraşului şi stabilirea ordinii în care se vor face pomenile la morminte etc. Slujba se termină curând.

Evangheliile Noului Testament povestesc pilda vindecării slugii sutaşului din Capernaum. Iisus nu s-a dus să-L vadă sau să-L atingă: credinţa sutaşului în puterea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu a fost de-ajuns pentru ca sluga sa să fie vindecată. Credinţa ortodoxului de astăzi are nevoie de materialitatea atingerii, spiritualitatea lui se dezvoltă pe o componentă tactilă şi contactul epidermic e mai de încredere decât soarta gândului înălţat spre cer: Iisus se palpează cu buricele degetelor, pocăirea întru iertarea păcatelor se măsoară în centimetri pătraţi de piele atinsă de odăjdii, iar sfinţenia ”se ia” de la unul la altul, precum o boală contagioasă.

vineri, 2 martie 2012

Cadou

Cel mai frumos cadou primit de ziua de naştere a fost un tablou pictat de fetiţa mea, Ştefana Maria. L-am adus astăzi la serviciu şi l-am agăţat pe perete, alături de alte două creaţii mai vechi ale ei - sunt primele lucruri pe care le văd când deschid uşa biroului dimineaţa şi nu-mi pot imagina un mod mai plăcut de a începe o zi de lucru. Îţi mulţumesc, Pui!

 

joi, 1 martie 2012

Amestecate

Ieri au revenit Cârcotaşii la Prima TV, după pauza de peste iarnă. M-am bucurat din nou de umorul lor caustic, dar mi s-a făcut şi greaţă văzând, prin intermediul ”Cronicii”, câtă ”chiloţăreală” televizată s-a perindat în ultima perioadă la toate posturile româneşti.

Marţi, 28 februarie, trei prieteni aflaţi la cumpărături în Târgul din Goranu (pentru cei care nu sunt de-ai locului: un târg săptămânal organizat la intrarea – sau ieşirea, depinde ce ai de gând – în Râmnicu Vâlcea, lângă râul Olt) au salvat de la înec o tânără dintr-o comună învecinată oraşului, care, sub povara grijilor, se aruncase de pe pod în apele Oltului. Primul care a intrat după fată în apa rece ca gheaţa a fost Marin Nae, urmat de fratele său, Iulică Cătălin Nae, aceştia, împreună cu victima, fiind ajutaţi să iasă cu bine la mal de cel de-al treilea, Ionuţ Lucian Diaconu. Mai târziu s-a aflat că toţi sunt angajaţi ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă – primul şi cel de-al treilea, la Vâlcea, la Detaşamentul de Pompieri, iar cel de-al doilea la Bucureşti – secţia Grozăveşti. Printr-o coincidenţă, tot marţi, a fost Ziua Protecţiei Civile din România.
(editare ulterioară: am postat această istorie - care mie, cel puţin, mi-a dat multă speranţă într-o perioadă în care până şi ea, speranţa, stă să fugă din cutia oricărei Pandore - pe Colorăm România, o iniţiativă Evenimentul Zilei)

Astăzi este ziua mea.