miercuri, 29 februarie 2012

O zicere

Un veteran de război: ”Ştiţi cum se calculează pensia de veteran? 10 bani pe lună pentru o zi de front. Un covrig costă 50 de bani... asta înseamnă că eu dau pe un covrig cinci zile de front!”

marți, 28 februarie 2012

Mi-a plăcut

Promptitudinea celor de la RCS-RDS: i-am întrebat, prin formularul de pe site-ul lor, dacă e posibil să fie introdus în grila de programe şi canalul Arte. Am fost surprins să primesc un apel de la o operatoare cam într-o oră de când pusesem întrebarea; răspunsul nu a fost neapărat cel pe care-l doream, deşi mă aşteptam (cererea mea va fi transmisă mai departe, la nivelul conducerii, iar dacă vor surveni schimbări în grilă, voi fi informat etc.), dar m-a impresionat rapiditatea comunicării.

Aştept, în continuare, cu optimism, canalul Arte!

luni, 27 februarie 2012

Împăratul e gol!

Suntem înconjuraţi de farse de oameni, aidoma împăratului îndrăgostit de haine din povestea lui Andersen: defilează prin faţa noastră goi de orice, crezându-se îmbrăcaţi în cele mai minunate veşminte croite vreodată pe lumea asta; şi doar prostia sau îngustimea gândirii noastre ne împiedică să le vedem măreţia, frumuseţea, graţia şi lumina care-i înconjoară. Îi ştiţi, nu? - diva-vedetă ce îşi studiază cu aer intelectual unghiile (gândindu-se dacă să le înfigă ”în direct” în părul celei care i-a suflat cel mai recent amant fotbalist), parlamentarul susţinător al drepturilor celor sărmani (care face bani tocmai din suferinţa lor), şeful de partid distins şi charismatic (ce patronează discret o reţea de prostituţie), universitarul specializat în drept internaţional (care întinde ani de zile, prin tribunale, dosarele deschise de DNA), şeful de instituţie publică - elegant, stilat, mereu pus la punct (şi care-şi maschează incompetenţa prin asuprirea subalternilor şi printr-o încruntătură permanentă ce-i brăzdează fruntea îngustă), patronul de club sportiv care-l pomeneşte la fiecare frază pe Dumnezeu (şi care a ajuns ce e acum răsucind pe dos jumătate din poruncile Decalogului), jurnalistul care combate în slujba cetăţenilor, seară de seară, pe post (după ce, până nu demult, mângâia duios pe creştet exact ceea ce scuipă acum), comerciantul de carburanţi, care inventează o ”ţară” guvernată de bun-simţ şi responsabilitate (în timp ce, nesimţit şi iresponsabil, majorează de două ori pe lună preţurile la pompă) sau politicianul fidel doctrinei partidului care l-a promovat (dar care se va ”regăsi” fără nici un scrupul în filozofia altei formaţiuni dacă interesul, contul sau doar umorile i-o cer)... 

Îţi vine să te aşezi în faţa lor şi să le strigi, precum copilul din poveste, cât de dezbrăcaţi sunt... iar apoi să te uiţi cum se târăsc mai departe, străbătuţi de adevărul goliciunii lor: curva, profitorul, peştele, hoţul, impostorul, blasfemiatorul, oportunistul, ipocritul, trădătorul...
Ilustraţie la povestea ”Hainele cele noi ale împăratului” de H.C. Andersen

sâmbătă, 25 februarie 2012

Nu mi-a plăcut

Cred că bazaconie mai mare decât olimpiada la religie e greu de găsit în şcoala românească. Am fost bucuros la introducerea în anii 90 a studiului religiei în şcoli, văzând-l ca pe o ocazie de împărtăşire către copii a moralei şi eticii cuprinse în oricare din religiile lumii, dar şi considerându-l o ”cărămidă” esenţială în construirea unei culturi generale. Dar de aici şi până la a transforma religia în obiect al unei competiţii şcolare... e ca şi cum ai da olimpiadă la dirigenţie! Sau la educaţie civică! Cât priveşte subiectele care se dau la astfel de olimpiade, ele se rezumă la redarea din memorie a unor pasaje întregi din Biblie sau din alte texte religioase; altfel spus: cea mai eficientă metodă de a îndepărta un copil şi de şcoală, şi de religie!

vineri, 24 februarie 2012

Râmnicu Vâlcea în competiţia ”Capitala Verde a României” 2012

Se spune că o fotografie face cât 1000 de cuvinte... asta înseamnă că postarea mea în favoarea Râmnicului - Capitala Verde a României în 2012 are exact 14037 cuvinte! Fotografiile îi aparţin colegului şi prietenului meu Paul Balanca.

 


 
 
 
 
 
 

joi, 23 februarie 2012

Culmea învăţământului românesc

Să rămâi repetent în clasa pregătitoare!

Am certitudinea că s-ar putea să vină primăvara!

Slavă Domnului şi drăguţului de soare!: s-au încheiat, în sfârşit, Serbările Zăpezii – faza pe cartiere; au fost desemnaţi câştigătorii probelor ”Derdeluş viteză în parcare”, ”Slalom uriaş pe trotuar”, ”Ghici ce stradă trecea pe-aici?” şi ”Nevastă, ajută-mă să găsesc copiii în zăpada asta!”. Urmează programul ”O piscină pe fiecare stradă, o baie în fiecare zi” şi se pregăteşte reluarea filmului ”Asfalt tango”. Vine primăvara!

marți, 21 februarie 2012

ACTA R.I.P. (deocamdată)

Curtea Europeană de Justiţie a decis că ACTA (sau ”poliţia internetului” cum au mai numit destui acordul ăsta) nu poate fi adoptat, considerându-se că ”nimeni nu poate să urmărească ce faci pe internet”. Cel puţin deocamdată...

În acelaşi timp, poate că n-ar fi rău ca ”jurnaliştilor” de prin media românească să le mai bată, din când în când, la uşa creierului ”mono-neuronat” (expresia nu-i a mea: e auzită la ”Mondenii”) o ”poliţie a bunului-simţ”... în felul ăsta, selecţii de ”cele mai importante ştiri” (”cele mai importante”! - nu cele mai ”citite”, sau ”accesate”, sau ”vizionate”...) precum cea de la Realitatea TV din aceeaşi zi în care CEJ din Luxemburg se pronunţa împotriva ACTA ar mai dispărea naibii!

luni, 20 februarie 2012

Bugetari din toată ţara, unificaţi-vă programele!

În sfârşit, premierul Ungureanu a descoperit remediul pentru deficienţele aparatului bugetar: unificarea orarelor de lucru în toate instituţiile. Programul ”Să ne potrivim ceasurile!” este un pas decisiv în eficientizarea structurilor de stat, care ar trebui, însă, completat cu alte câteva măsuri, de natură să modernizeze ce a mai supravieţuit reformelor guvernelor Boc: limitarea utilizării toaletelor din ministere, prefecturi, consilii judeţene şi primării la o dată pe zi pentru bărbaţi şi de două ori pe zi pentru femei (pe bază de adeverinţă medicală, funcţionarelor li se va permite, o dată pe lună, folosirea toaletelor chiar şi de trei ori pe zi, dar nu mai mult de patru zile consecutiv), stabilirea unui program unitar de funcţionare a iluminatului în birouri (respectiv de la 08.00 la 08.05, până când se aprinde monitorul calculatorului, şi de la 16.00 la 16.05, pentru depistarea uşii de ieşire din instituţie) sau tipărirea fluturaşilor de salariu pe hârtie igienică, ceea ce ar creşte simţitor atât valoarea hârtiei respective, cât şi pe cea a salariilor.

vineri, 17 februarie 2012

Nu mi-a plăcut

Noua (adică din 2012) modalitate de facturare a celor de la CEZ (pentru conaţionalii mei din alte zone decât Oltenia, este vorba de furnizorul regional de energie electrică sau, altfel spus, motivul pentru care dacă se opreşte curentul pe o stradă din Râmnicu Vâlcea, dai un telefon la ”deranjamente” în Craiova ca să anunţi asta!). Adică un snop de pagini – odihnească-se în pace copacul care a murit pentru asta! – plin de tabele, formule şi calcule accesibile doar iniţiaţilor plus trei avize de plată (cu date scadente în februarie, martie şi aprilie) în care s-au comasat, de-a valma, energia rezultată în plus după regularizare (dacă am avut tupeul să mă uit la televizor cu lumina aprinsă...), taxele neachitate radio-tv, de la inventarea lor şi până în prezent, costurile consumului estimat pentru următoarele două luni şi alte eventuale facturi restante. Trecând azi pe la sediul local ca să mă asigur că sumele plătite ieri pentru curent se duc acolo unde trebuie şi nu în contul taxei radio-tv (de ce mă încăpăţânez să nu plătesc taxa asta? - e altă discuţie... poate mai încolo) descopăr că mai am de achitat o restanţă (deşi nu se eliberase şi nu primisem nici o factură distinctă), başca un preaviz de debranşare pentru restanţa asta rătăcită precum trenul care a stat 60 de ore înzăpezit la Făurei, preaviz eliberat pe 9 februarie la Craiova şi neajuns încă (azi e în 17) la Râmnicu Vâlcea.

Bref: dacă în baza noului sistem de facturare-încasare-amestecare-zăpăcire al CEZ aveţi cea mai mică nelămurire asupra sumelor trecute pe maldărul ăla de hârtii, verificaţi-vă plăţile la ei la sediu, ca să nu vă pomeniţi, nevinovaţi, că vă bate-n uşă cu patentul echipa de debranşare.

Cinci stele

Am fost de curând la Bucureşti la lansarea unei reţele de comunicatori; organizatorii au fixat, cam nefericit, după părerea mea, evenimentul în buricul săptămânii, într-o seară de miercuri, la un hotel de cinci stele din Capitală. Costurile cu cazarea urmau să fie decontate ulterior, în baza unei facturi, iar preţul unei camere single pentru o noapte a fost stabilit la 490 lei (preţ preferenţial, după cum mi s-a spus; aveam să aflu mai târziu că tariful de cazare era, de fapt, de 1.200 lei pe noapte).

Am intrat în Bucureşti după amiază, recunosc şi cu o oarecare emoţie dată de faptul că, pentru prima dată, urma să fiu răsfăţat de serviciile unei astfel de clase hoteliere. Surprizele neplăcute au început din momentul în care am ajuns - Slavă  GPS-ului! - în preajma hotelului: am depistat cu greu intrarea spre parcarea din spate, atât datorită meschinăriei cu care era semnalizată, cât şi mormanelor de zăpadă care o mascau eficient vederii din stradă. Am virat la dreapta către parcare, pe un drum cât un lat de maşină, din categoria offroad datorită şleaurilor de gheaţă, am apăsat - odată ajuns, cu chiu, cu vai, la bariera de acces - pe butonul pe care trebuia ca să mi se elibereze tichetul de parcare şi, după câteva slalomuri printre troiene de zăpadă de data asta, am găsit în final un loc de parcare.

La recepţie a fost cea de-a doua surpriză: am spus cine sunt (primisem pe e-mail, cu câteva zile înainte, confirmarea rezervării) şi de ce mă aflu acolo, mi s-a înmânat un formular de completat şi mi s-au cerut brusc 200 lei. Am întrebat pentru ce, de vreme ce serviciile de cazare urmau să fie achitate prin ordin de plată ulterior. ”Garanţie pentru servicii de cameră”, mi s-a spus; în traducere: dacă mi-ar fi trecut prin minte să dau iama prin sticluţele din mini-bar sau să vorbesc din cameră la telefon cu vreun fost coleg de liceu, mult mai norocos decât mine, relocat în Canada, să aibă de unde să-şi recupereze cheltuielile. I-am spus recepţionistei că n-am banii ăia (ceea ce era, parţial, adevărat: venisem în Bucureşti pentru doar o seară, cu rezervorul plin la maşină şi cu un minim de bani de buzunar). După ceva negocieri telefonice între recepţionistă şi, probabil, nişte şefi de-ai ei, dar şi după ce am fost studiat, nu neapărat discret, ca să-şi dea seama dacă am sau nu habar cu ce se mănâncă nişte servicii hoteliere de cinci stele, am fost acceptat şi fără plata garanţiei. ”Şi cu parcarea”, am revenit eu, ”ca şi client al hotelului este inclusă în tariful de cazare, nu?”. ”A, nu”, mi-a răspuns recepţionista, oarecum surprinsă de naivitatea întrebării, ”este 50 de lei pentru 24 de ore”. Am renunţat să mai dezbat aspectul şi mi-am luat cardul de acces în cameră.

Care cameră – confortabilă, e-adevărat, dar nu luxoasă – mi-a relevat, în final, adevărata filosofie a unui hotel de cinci stele din România (nu ştiu dacă este vorba de o adaptare autohtonă, sau chiar viziunea lanţului din care făcea parte hotelul ăsta): în mulţii bani care sunt ceruţi pentru cazare, nu se oferă mult mai multe servicii, ci doar posibilităţi suplimentare de a cheltui bani. Astfel, la televizorul plat din cameră (care, ca o paranteză, se vedea prost de parcă aş fi prins, pe vremuri, bulgarii cu antena aia tip lighean) trebuia să navighez prin vreo cinci opţiuni ca să ajung la cele doar opt posturi româneşti (parcă era pachetul ”social” de tv-cablu; evident nici un canal de filme sau din pachetul Discovery), la care se adăuga cam o duzină de posturi străine. Am intrat, din curiozitate, într-unul din periplurile ăstea ”telecomandate”, la opţiunea ”filme”, ca să aflu că vizionarea în cameră a unui film de prin 2010 costa 71 lei, dar că puteam vedea şi niste ”clasice” la doar 41 lei. La zona ”adult” mi-a fost şi frică să văd ce preţuri sunt; probabil aş fi ieşit mai ieftin să fac sex decât să văd la televizor cum fac alţii. În ceea ce priveşte mini-barul, am descoperit că produsul cel mai ieftin era o sticlă de Borsec de 200 ml (13 lei) şi am identificat urgent o sticlă de Merlot (care mie mi s-a părut cam de duzină), pe care am pitit-o cât mai adânc în fundul raftului, nu care cumva s-o răstorn din greşeală şi s-o sparg: valora pe la jumătatea salariului minim pe economie. Una peste alta, restul amiezii, până la debutul cocktail-ului ţinut patru etaje mai jos, am stat cuminte în vârful patului, îmbrăcat în halatul oferit de hotel (din care cam ieşeau scamele), încercând să nu mă las adormit de hârâitul constant al climatizatorului şi atent să nu apăs pe butonul nepotrivit al telecomenzii.

A doua zi dimineaţa, ieşeam la fel de greu precum intrasem din parcarea înzăpezită care a costat cât o noapte de cazare la o pensiune de bun-simţ din Ardeal, lăsându-mă, în sfârşit, cuprins de un odihnitor sentiment de uşurare.

Ca să închei: am avut parte, în ultimele decenii, de destule servicii hoteliere, atât în România, cât şi în ţări de pe continent, chiar dacă nu de categoria asta; ca urmare, vorbesc în oarecare cunoştinţă de cauză atunci când spun că cele 18 ore petrecute în hotelul ăsta au fost cea mai proastă experienţă de acest gen de care am avut parte; şi mai mult ca probabil şi ultima.

joi, 16 februarie 2012

Am obosit

Am obosit să mă tot ascund pe Discovery sau pe canalele de filme de curvele, papiţoii, mahalagioaicele şi ţigănimea care au umplut toate televiziunile româneşti.
Am obosit să tot înghit creşteri de preţuri, majorări de tarife şi ajustări de costuri (obligatoriu în plus) fără ca măcar să mi se ofere minimul confort al unui protest, chiar şi inutil.
Am obosit să merg pe străzi transformate în sensuri unice de mormanele de zăpadă nederanjate săptămâni la rând.
Am obosit să nu mai am alternative viabile la nici una din alegerile viitoare.
Am obosit să-mi fie teamă de cum va fi lumea în care va trăi copilul meu.
Am obosit să văd politicieni din toate partidele cum se prostituează pentru câteva voturi în plus.
Am obosit să găsesc mai multă omenie la animale.
Am obosit să număr permanent în gând AMR-ul până la următorul salariu.
Am obosit să-mi fie dor de locurile văzute, de oamenii întâlniţi; am obosit să trăiesc din amintiri.
Am obosit să vieţuiesc fragil precum un pahar ciobit, care se poate sparge la cel mai mic şoc, la cea mai uşoară ieşire din normal.

miercuri, 15 februarie 2012

Mi-a plăcut

Prietenii de la Librăria Humanitas ”Virgil Ierunca” din Râmnicu Vâlcea mi-au trimis un mesaj anunţându-mă de o nouă campanie a lor: ”Îndrăgosteşte-te de o carte”. După ce i-au îndemnat pe bookaholici să-şi piardă somnul timp de mai multe ”nopţi ale cărţilor deschise”, acum au găsit o inspirată modalitate de a exploata - nu doar comercial - tot balamucul ăsta cu valentini, dragobeţi, mărţişoare şi alte dulcegării inimos-rozalii: prin dragostea pentru o carte simţitor mai ieftină între 10 februarie şi 10 martie. Parafrazând cântecul: ”Love is in the books!”

marți, 14 februarie 2012

Se întâmplă acum! (şi nu, nu e vorba de OTV)

Liviu, colegul meu, mi-a trimis un link cu un webcam al Jurnalului Naţional; pentru că soarele sau trecătorii pe pod vor distruge, până la urmă, vederea asta, o postez aici, considerând-o una din cele mai ingenioase modalităţi de promovare a unei campanii şi precizând că nu-mi însuşesc ad litteram mesajul, ci doar sensul său.
Bucureşti: str. Barbu Văcărescu - Şoseaua Pipera; marţi, 14 februarie 2012, la prânz

Patru motive pentru care este importa(n)tă ziua Sfântului Valentin

1. Este una din dăţile din an care umplu de bucurie inimile şi de bani buzunarele comercianţilor (alături de Mărţişor, Ziua Femeii, Ziua Copilului, Moş Nicolae şi Moş Crăciun).

2. Reprezintă ocazia perfectă pentru orice politician să mai ciupească nişte voturi pozând în faţa camerelor alături de perechi de îndrăgostiţi (îl ştiţi, nu? - e acelaşi politician care va oferi zâmbind libidinos mărţişoare peste două săptămâni, va împărţi pupăcios femeilor flori de 8 martie, se va închina cu pioşenie lăcrimoasă la cea mai mare biserică din colegiul său electoral în noaptea de înviere şi va împărţi cu zâmbet pedofil bomboane tuturor puradeilor întâlniţi în cale pe 1 iunie).

3. E momentul în care adolescenţii se pot căsători pentru o zi, având în minte doar noaptea care urmează.

4. Este singurul motiv pentru care Dragobetele a fost scos de la naftalină de sămănătoriştii urbani, ce visează prin cluburi şi pe Facebook la valorile tradiţionale ale satului românesc.

luni, 13 februarie 2012

CFR (variantă nouă)

Acum mai mulţi ani am făcut parte dintr-o delegaţie a unei societăţi comerciale care a mers la Paris pentru discutarea şi încheierea unor contracte economice. În vizita de 4 zile din străinătate era prevăzută şi o întâlnire de câteva ore cu o firmă interesată de produsele noastre care-şi avea sediul la Bruxelles, oraş în care am ajuns, dimineaţa, cu un TGV (Train à Grande Vitesse) francez al companiei Thalys, după o călătorie de aproximativ o oră şi jumătate. După terminarea întâlnirii de afaceri, colegii mei de delegaţie s-au întors la Paris, iar eu – în baza opţiunilor oferite de biletul dus-întors – am mai zăbovit gură-cască mai multe ore în capitala belgiană şi m-am îmbarcat spre Paris într-un alt TGV, mai către seară. Călătoria a decurs fără incidente până spre jumătatea ei, când trenul în care mă aflam a fost oprit în câmp pentru mai mult de o jumătate de oră. La puţin timp după oprire, un conductor francez a trecut din vagon în vagon şi ne-a informat că o altă garnitură, aflată înaintea noastră, a suferit o defecţiune şi că întârzierea se datorează acţiunilor de eliberare a căii ferate. Apoi trenul meu a pornit mai departe şi a ajuns în Gare du Nord cu mai puţin de o jumătate de oră întârziere. Am coborât din vagon şi am avut surpriza să descopăr, la capătul tuturor ieşirilor de pe peron, reprezentanţi ai Companiei Thalys care înmânau călătorilor recent debarcaţi formularele de solicitare de despăgubiri. Am luat şi eu un exemplar: în el erau prevăzute despăgubiri de jumătate din costul biletului pentru întârzieri de până-ntr-o jumătate de oră şi de 45% în cazul unor întârzieri între 30 şi 60 de minute; variantă cu întârzieri mai mari de o oră nu exista.
Ajuns la hotel, am completat împreună cu şeful delegaţiei formularul de solicitare de despăgubiri, trecând datele băncii din România ale firmei; am pus totul într-un plic şi l-am trimis - cu nu foarte multe speranţe, trebuie să recunosc - la adresa indicată. În ziua următoare ne suiam în avion şi ne întorceam în România.

Despăgubirile (aproximativ 50 de euro, reprezentând jumătate din valoarea biletului de tren) au fost virate în contul bancar indicat în formular două luni mai târziu.

Mi-am adus aminte de această întâmplare aflând la ştiri, după episodul cu trenurile blocate zeci de ore în câmp, pe la Făurei, că, dând dovadă de o greu explicabilă generozitate, SNCFR a decis să nu taxeze suplimentar călătorii prinşi în garniturile care au întârziat zile întregi să ajungă la destinaţie (unele ajungând chiar în alte locuri decât cele stabilite iniţial).

duminică, 12 februarie 2012

Ne-simţire

"Este inadmisibil să ajungi pe străzile unei localităţi în România şi să îi vezi pe militari desfundând drumurile, în timp ce beneficiarii direcţi, care sunt şi concetăţenii noştri, stau în casă, la căldură. Şi am văzut cu toţii, aceasta se întâmplă. Şi la inundaţii, şi la nămeţi. (...) Nu se poate aşa ceva.... Nu putem plăti lenea la nesfârşit. Este lipsă de respect faţă de cei care stau 24 de ore îngheţând ca să dea drumul la salvări, să rezolve situaţiile de urgenţă", a acuzat Ungureanu.

Proaspătul premier Mihai Răzvan Ungureanu uită însă ceva: oamenii aceia, care stau în casă, la căldură, sunt semnatarii unor contracte cu statul roman, conform căruia acesta din urmă are datoria să pună la dispoziţia cetăţeanului drumuri pe care se poate circula, lucrări hidrotehnice care să nu permită revarsarea râurilor, reţele de utilităţi şi multe altele de felul acesta. Contractele acestea se încheie de fiecare dată când respectivul cetăţean îşi plăteşte impozitele, achită diferite taxe (una din ele, numită rovigneta, este chiar o taxă pentru utilizarea – şi nu blocarea – drumurilor naţionale), plăteşte accize când alimentează maşina şi taxe de primă înmatriculare atunci când e îndeajuns de inconştient încât să vrea să-şi cumpere o maşină nouă etc. etc. Aşa că premierul spune tâmpenii: militarii care au desfundat în ultima perioadă drumurile n-au făcut-o în locul oamenilor care ”stăteau la căldură”, ci în locul firmelor de deszăpezire care, probabil, făceau acelaşi lucru, în loc să presteze activităţile pentru care sunt plătite.

Prin aroganţa cu care caracterizează o situaţie tragică cu jumătăţi de adevăr, prin ne-simţirea de care dă dovadă (ne-simţire, în sensul absenţei oricărei simţiri, empatii sau rezonanţe cu oamenii ăia nenorociţi de zăpezi), primul ministru Ungureanu se înscrie cu succes în tradiţia inaugurată de Călin Popescu Tăriceanu, care se răstea, acum câţiva ani, la alţi sinistraţi, rămaşi fără case în urma unor inundaţii.

PS (pour la bonne bouche): după cutremurul şi valul tsunami care au lovit aprig Japonia în primăvara trecută, împăratul Akihito şi soţia sa, Michiko, au vizitat sinistraţii dintr-un adăpost temporar, îngenunchind în faţa lor şi stând pe rând, de vorbă cu fiecare.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Cei ce vor rămâne

Zapând printre ştirile despre coduri galbene şi portocalii, la concurenţă cu demisia (sau căderea, sau schimbarea, că nu e prea clar) guvernului, am dat peste un material făcut undeva prin Apuseni, dacă nu mă înşel, despre cum au afectat ninsorile, viscolul şi gerul un sat pierdut printre dealuri. A fost unul din cele mai reconfortante momente oferite de media ultimelor săptămâni: oameni îmbujoraţi de ger, păstrându-şi cu greu echilibrul pe troienele uriaşe de zăpadă, cei mai mulţi dintre ei destul de vârstnici, care priveau iarna grea cu o naturaleţe ce numai la ţară se mai găseşte. Nesperiaţi prea tare de frig – ”păi, nu e pădurea în spate?, avem de unde lua lemne de foc!” - şi mai preocupaţi de binele animalelor din curte decât de al lor, oamenii aceştia păreau că sunt gata să înfrunte orice cataclism şi să treacă cu bine de orice apocalipsă. Comparându-i cu locuitorii oraşelor, aflaţi, săptămânile astea, în permanent pericol de a fi deconectaţi de la sistemele de utilităţi ce îi ţin, uneori la propriu, în viaţă (energia electrică, gazele, căldura şi apa), incapabili să gândească hrănirea cotidiană altfel decât prin prisma supermarketului şi dependenţi de nişte autorităţi care nu ştiu şi nici n-au chef să facă ceva pentru a menţine funcţională o comunitate urbană, am realizat cât de vulnerabilă este societatea ”civilizată” în faţa unor ameninţări de dimensiuni nu ieşite din comun. M-am gândit, pentru o clipă, că în cazul unui seism – de genul celor atât de anunţate cu surle şi trâmbiţe de diverşi ”cutremurologi” în ultimii ani - întreaga Românie urbană va fi complet paralizată, pe termen nedefinit. Singurii care vor trece de un astfel de dezastru vor fi ţăranii din satele pierdute printre dealuri precum cel văzut la televizor, care, rupţi de o lume din care oricum nu făceau parte, vor continua să-şi vadă de viaţa lor şi de cea a animalelor din grajduri şi coteţe, întrebându-se, poate, seara, la lumina lămpii, de ce nu se mai prinde nici un post la radioul cu baterii primit în dar de la nepoţi.

vineri, 10 februarie 2012

Am zâmbit la...

După două de ”Nu mi-a plăcut”, m-am gîndit că e cazul să mai înveselesc atmosfera cu două etichete găsite prin supermarketuri:


joi, 9 februarie 2012

Nu mi-a plăcut

A fost evident că, după ce s-au fript cu primul viscol, autorităţile au luat hotărârea ca pe cel de-a doilea să-l trateze pe principiul ”punem lacătul pe poartă şi aruncăm cheia” – măsură care a băgat o bună bucată din ţară în concediu forţat, în timp ce firmele câştigătoare ale licitaţiilor de deszăpezire jucau tabinet la căldură. Nu a interesat pe nimeni că şoselele sunt făcute să fie circulate chiar şi iarna (oricât de ciudat ar părea asta) şi că sute de mii de oameni nu au mai ajuns la şcoli, slujbe, rude sau spitale pentru că (i)responsabililor le-a fost mai simplu să închidă un drum sau o cale ferată decât să încerce să le ţină circulabile. Dar atunci când, chiar şi cu politica asta (care aducea parcă aminte la incendierile recoltelor şi otrăvitul fântânilor de pe vremea cotropirilor otomane), sute de oameni rămân zeci de ore înzăpeziţi în trenuri îngheţate în plin câmp, nu mai e vorba de o simplă prostie, ci de-a dreptul de un act criminal. Pentru care, oricum, nu va fi tras nimeni la răspundere, decât poate, dacă se va găsi vreun acar Păun.

miercuri, 8 februarie 2012

Nu mi-a plăcut

Lipsa de imaginaţie + tâmpenia corespondenţilor din teren ai mai tuturor televiziunilor, trimişi să transmită ”live” despre cât de frig e prin ţară: am văzut în mai multe rânduri reporteriţe (în special) care turnau cu un aer competent-ştiinţific apă pe parbrizul curat al vreunei maşini (am avut senzaţia că se preferau, în general, Dacii 1300; dar poate mă înşel...) ca să arate - cât mai explicit, vezi Doamne! - ce ger e pe cale să le îngheţe ultimul neuron funcţional. Mi-am imaginat în dese rânduri momentul în care posesorii autoturismelor pe ale căror parbrize au ”prestat” reporteriţele elocventul şi iresponsabilul lor experiment ajungeau lângă maşinile lor şi ce înjurături de rude de gradul unu până la trei, zeităţi, componente ale sistemului reproducător uman sau obiecte de cult din inventarul ortodox au îndreptat către imbecilele care le-au acoperit maşinile cu un strat de gheaţă groasă de-un deget.

marți, 7 februarie 2012

Blocatarul

Sunt de acord cu revizuirea Constituţiei, cu adaptarea ei la noile imperative ale vremii, cu actualizarea ei în consecinţa ultimelor evoluţii pe scena politică, socială şi economică autohtonă şi a principiilor comunitar-europene şi nord-atlantice. Am zis bine? E suficient de lemnos?

Probabil. Doar că eu nu doresc revizuirea legii fundamentale pe ici pe colo, pe unde s-a tot discutat în ultima vreme (parlament unicameral, deficit bugetar sub 3% din PIB, mai puţini parlamentari etc. etc.). Nu: eu doresc modificarea acelor paragrafe care vorbesc de egalitatea tuturor cetăţenilor, în sensul introducerii unei categorii de români care este mai egală decât alţii (ca la ferma lui Orwell): locatarii de la bloc. Sau – pe scurt - blocatarii.

Blocatarul român este un răsfăţat al administraţiilor. Fie că e vorba de primărie, consiliu judeţean, parlament sau de guvern. Mai mult de trei sferturi din costurile presupuse de izolarea termică a blocurilor în care trăiesc blocatarii sunt suportate de stat şi de bugetele locale. Tot blocatarii au, prin lege, diverse scutiri la plata impozitelor dacă dau o bidinea mai apăsată pe blocul în care locuiesc. Blocatarul poate avea oricâte restanţe la întreţinere (adică la căldură, la apă rece sau caldă ori la gunoi) că nu rămâne fără aceste utilităţi, decât poate când regia locală de furnizare e în pragul falimentului. În mod evident, acelaşi blocatar este principalul beneficiar a ceea ce a mai rămas netăiat din subvenţii şi tot pentru el se dă pe din două preţul gigacaloriei, ca să-i mai uşureze factura la căldură. Blocatarii sunt cei care cer senini, ca şi cum ar fi ceva normal, să li se repare acoperişul, să li se pună în faţa blocului gărduleţe şi băncuţe, să li se cosească spaţiile verzi sau să li se repare instalaţia termică de la subsol. Cer… şi li se dă.

Şi e normal să fie aşa. Pentru că blocatarul, prin dispunerea sa pe verticala scării de bloc şi pe orizontala cartierului muncitoresc, este cel mai la uşor de influenţat votant. Cu o singură dispoziţie de primar, zeci de familii au un motiv de mulţumire pentru că li s-au pus o băncuţă şi două coşuri de gunoi la intrarea în scară; cu o singură hotărâre de consiliu, sute de familii dau acatiste că li s-a izolat termic blocul aproape gratis; cu o ordonanţă de urgenţă, mii de locuitori ai unui cartier ridică osanale guvernului pentru că plătesc un preţ subvenţionat la energie termică. Nemaipunând la socoteală faptul că, prin intermediul unui singur preşedinte de asociaţie sau administrator de bloc, programul electoral al partidului ajunge direct şi sigur în toate apartamentele, evident însoţit de subtile recomandări (”Dom’ Vasile, vezi că ştiu că matale ai declarat doar două persoane la asociaţie, da’ de stat, staţi patru, că v-a venit şi nepotul de la ţară şi cumnata din Spania”) a punerii ştampilei de vot pe semnul care trebuie.

Da, blocatarului îi este mai bine decât celui care locuieşte la casă (şi din ale cărui impozite se plătesc izolările termice, băncuţele de la scară, cositul ierbii dintre blocuri sau subvenţia la gigacalorie – adică toate aceste avantaje de care el nu beneficiază). Dar în acelaşi timp, blocatarul se bucură de acest bine precum un animal de casă: doarme la căldură, are ce mânca şi ce bea şi i se perie în mod regulat blana - dar e un captiv de lux ce depinde de stăpânul care, dacă blocatarul nu e cuminte, îi poate tăia subvenţiile şi căldura sau îl poate lăsa pradă igrasiei infiltrate prin găurile din acoperişul nereparat.

Atât timp cât administraţiile, de indiferent ce întindere şi de orice culoare politică, vor continua să vadă în blocatari un izvor de voturi, uşor de manipulat şi de controlat, lucrurile nu se vor schimba. Atunci când blocatarii vor înceta să mai fie o categorie favorizată, atunci când vor avea aceleaşi drepturi – dar şi aceleaşi obligaţii – ca toţi ceilalţi cetăţeni, atunci când vor pune ştampila pe un buletin de vot gândindu-se la viitorul copiilor lor şi nu la factura de întreţinere din iarna viitoare, atunci abia articolele din Constituţie despre egalitatea tuturor cetăţenilor vor deveni adevărate.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Istericii

Recapitulare: idioţii deştepţii din guvern nu au de lucru şi trântesc joi gogoriţa cu troienele de zăpadă ”ca în ‘54”; raţiunea era oricum alta decât cea a avertizării populaţiei: după ce au gestionat penibil problemele puse de viscolul din urmă cu o săptămână (mă bântuie încă imaginea premierului Boc dând la lopată zăpada şi împărţind ceai camionagiilor, evident sub atenta priveghere a camerelor de luat vederi), preferă să anunţe evoluţii catastrofice ale vremii, care să justifice închiderea masivă de drumuri (din, evident, grijă pentru cetăţeni), în loc să-şi mai bată capul cu întreţinerea şi menţinerea lor în stare de funcţionare, cum ar fi normal (ceea ce, poate, ar ridica şi întrebări privind selecţionarea – evident prin licitaţie publică deschisă, cum altfel? – şi prestaţia firmelor responsabile cu deszăpezirea).

Nu a mai contat că directorul de la Meteorologie a dezminţit constant, de-a lungul întregii zile, existenţa vreunor date care să confirme basmele de la Palatul Victoria. Şi nici că, în mai toate emisiunile de ştiri din lungul întregii zile, întrebarea (de sorginte moromeţiană) ”pe ce vă bazaţi?” adresată ministrului Igaş a rămas, la fel de constant, fără răspuns.

Oamenilor le-a fost de-ajuns. Suficient. Au sesizat imediat atentatul la lingurică, sabotajul la foale, atacul la pântec. De parcă ar fi fost 20 decembrie 2012 (adică ajun de apocalipsă, pentru fanii calendarului mayaş), au dat năvală la alimentara din colţ, la magazinul de cartier sau la hypermarketul de la ieşirea din oraş; şi au lăcustit (nu căutaţi în vreun dex, e umila mea contribuţie lingvistică: a lăcusti – a da năvală ca lăcustele) rafturile cu mâncare, fructe, apă şi sucuri. Responsabilii centrelor comerciale au declarat că vânzările din binecuvântata zi de joi, 2 februarie, le-au ajuns – iar pe ici, pe colo le-au şi întrecut – pe cele de Crăciun / Revelion. Cumpărătorii au stat cu zecile de minute la cozi, alintându-şi tandru, din priviri, cărucioarele pline cu baxuri de ulei, pâini, caserole de carne, chiorchini de banane şi obligatoriu hârtie igienică. Că doar s-au anunţat nişte vremuri..., nu?

Nu asta e îngrijorător: ce s-a cumpărat, să fie primit! Ci reacţia imediată, abruptă şi incontinentă a celor care, ca într-un experiment pavlovian, au sesizat o posibilă foame şi au dat iama printre rafturi. În ciuda străvezimii evidente a motivaţiei; bun, şi chiar dacă admitem că ministrul Igaş e mai meteorolog ca ANMH, cât Dumnezeu şi-au închipuit oamenii ăia care au accesorizat isteric cărucioarele de cumpărături prin supermarketuri că vor băga în ei în cele trei zile ale avertizării – fie ea galbenă, portocalie sau roşie?

Mutând acest tip de reacţie în sezonul campaniei electorale, când manipulările – de indiferent ce natură: de la găleata cu sigla partidului, la intoxicările subtile, ameninţările subţiri şi dezinformările cu şcoală - vor fi principala modalitate de acţiune a puterii, cât de reprezentativ mai poate fi votul unor astfel de oameni? Dacă declaraţia vizibil nefondată a unui ministru a dus la golirea rafturilor magazinelor, ce va fi când mecanismul alcătuit din profesionişti ai influenţării, având la dispoziţie armata de administratori de bloc, profesori, preoţi şi sindicalişti de partid, se va pune în mişcare? Cât de corect va mai putea fi atunci un scrutin local, parlamentar sau prezidenţial?

Cele mai mult de două decenii de după ’89 în care votul s-a dat în schimbul a te miri ce nu au dus la deşteptarea oamenilor, ci dimpotrivă: absenţa dicernământului, lenea gânditului şi imbecilizarea televizată i-au făcut la fel de vulnerabili la orice manipulare, oricât de grosolană şi netoată ar fi. Corectitudinea alegerilor viitoare – de primari, deputaţi, senatori sau preşedinte - este, din start, compromisă.

vineri, 3 februarie 2012

Sindromul copilului abandonat

Milenii de creştinism (cu influenţele greco-slave ale spaţiului în care acesta s-a dezvoltat), veacurile de despotism, numeroasele ocupaţii străine la care s-au adăugat deceniile de regim comunist au făcut din români o populaţie dependentă permanent de o instanţă superioară, indiferent că e vorba de Dumnezeu, Voievod, Poarta Otomană sau preşedintele sfatului popular. Drept urmare, românii şi-au creat – de voie, de nevoie - relaţii de natură paternă cu mărimile vremii, de la care au aşteptat (şi primit), după caz, mântuire, eliberarea din iobăgie, firman de numire în funcţie sau apartament la bloc.

Statul român de azi, însă, nu-şi mai îndeplineşte funcţia paternă, de ”Tătuc” atotputernic, indiferent ce i s-ar mai cere. Precum orfanii uitaţi prin spitale, românii se simt abandonaţi în faţa preţurilor mereu în creştere la benzină, gaze şi alimente şi a unei birocraţii – pe care tot statul a inventat-o – ce le mănâncă nervii, banii şi timpul. Fără nici o apărare, românii sunt lăsaţi pradă valurilor de taxe şi comisioane bancare absurde, sunt hăituiţi de servicii proaste pe care le reclamă degeaba şi condamnaţi să fie abonaţii aceloraşi monopoluri. Statul nu ne mângâie pe frunte, precum o mamă, când suntem bolnavi, ci ne pune în mână, la internare, lista cu medicamentele pe care să ni le cumpărăm singuri. Asta dacă vrem să ne facem bine. Aidoma unui părinte care bea toată alocaţia copilului la cârciuma din colţ, statul e cel care ne ia din drepturile ce ni se cuvin şi decide cu de la sine putere să le cheltuiască pentru o piscină în curte, deşi nouă ne plouă prin acoperiş. Şi tot statul e la fel ca tatăl care nu plăteşte niciodată o pensie alimentară (a se citi retunarea taxei auto, a TVA-ului etc.) decât dacă îl dai în judecată; şi nici atunci nu poţi fi sigur că o să primeşti ceea ce meriţi.

Am citit descrierea unui psiholog dată sindromului copilului abandonat: ”Sindromul copilului abandonat presupune modificări serioase de dispoziţie, frică, depresie, sunt rezervaţi şi reci, nu se joacă, au faţa tristă, nu au lumină în ochii; au sentimente de culpabilitate, considerând că ei sunt vina şi cauza esenţială a abandonului lor.” Şi încă: ”copiii abandonaţi prezintă aptitudini motorii şi de socializare redusă şi întîrzieri în funcţionarea intelectuală şi logică, dificultăţi de învăţare, citesc greu, prezintă dificultăţi cînd sunt puşi în situaţia de a lua o decizie etc. Pe de altă parte se constată impulsivitate, delincvenţă, comportament agresiv sau anti-social”.

Nu-i aşa că este cea mai fidelă descriere a românilor de azi?

joi, 2 februarie 2012

Apocalipse cotidiene

Alimentele pline de aditivi ne pot omorî, apa cu nitriţi ne îmbolnăveşte de cancer, aerul poluat ne chirceşte plămânii, iar actual sexual ne dă HIV şi SIDA. În mod pervers, acţiunile cele mai elementare care întreţin şi perpetuează viaţa - să mănânci, să bei, să respiri, să te înmulţeşti - au efect contrar. Şi noi ne mai temem de apocalipsa din decembrie?!