Idiocracy now by Harlem Shake

Nu era neapărat nevoie de studiul geneticianului GeraldCrabtree (de la Stanford, adică fost ”aproape” coleg cu o meteorică ministresă a – cui altceva decât? – învăţământului, Corina Dumitrescu pe numele ei, menţionată doar pentru că se potriveşte ca o mănuşă subiectului) ca să-mi dau seama că lumea se tâmpeşte. Crabtree zice că e de la modificările genetice şi de la viaţa la oraş. Trebuie spus că sunt destui care îi contestă concluziile, nu neapărat că n-ar fi aşa, dar că n-ar avea cifre care să le susţină.

Dar cine are nevoie de cifre? Ia ieşiţi pe stradă, la orice oră din zi (că noaptea nu e indicat!) şi trageţi un pic cu urechea – ştiu, nu e frumos, dar cercetarea scuză mijloacele! - la cum vorbesc oamenii între ei. Şi liceeni, şi din cei mai vârstnici (asta ca să nu fiu acuzat c-aş fi animat de vreun conflict între generaţii). Sau daţi drumul la televizor – pe la cinci - cinci şi ceva, mai pe seară, sau şi mai târziu, în noapte - şi vedeţi ce programe sau ce filme rulează şi de ce ratinguri au parte. Sau urmăriţi un talkshow televizat oriunde veţi vrea – la RTV, la Antene, la Realitatea, la B1 (mă scuzaţi, vorba ”Cîrcotaşilor”) şi ascultaţi atent – atât cât puteţi rezista – la ce vorbesc politicienii (bonus: staţi cu ochii/urechile şi pe ”moderatori”, că merită!). A, şi să nu uit: uitaţi-vă şi la reclamele de la televizor (sau ascultaţi-le pe ălea de la radio) – cu Tudor Albu ”cu îmbunătăţiri” care plăteşte ”pac-pac” on-line factura la Enel, sau cu familia Petrescu ”Fairy”, sau toată seria de spoturi de la ”farmacia inimii Catena”; la radio e campioană casnica aia amorezată de poştaşul împreună cu care se tot minunează de preţurile de la Lidl. Pentru amatorii de sado-masochism, am o sugestie hard: încercaţi să pricepeţi o lege adoptată de supradimensionatul nostru parlament (nu că atunci când era mai slim ar fi fost mai logic!). Iar dacă nu v-a durut îndeajuns, vedeţi şi dacă se poate aplica! Iar pour les connaisseurs: vizitaţi o expoziţie de artă modernă! Nu-i aşa că mâzgăliturile de pe pereţi ale copilului dumneavoastră cel neastâmpărat capătă, acum, un cu totul alt sens? În fine, celor care, în ciuda tuturor celor de mai-nainte, încă le mai pâlpâie o fărâmă de speranţă în suflet, le spun doar atât: ”Harlem Shake”.

După toate acestea, mai aveţi nevoie de cifre ca să fiţi convinşi că ne tâmpim de la o zi la alta?

În 2006 era lansat filmul ”Idiocracy”, despre un tip din armata americană, modest mobilat intelectual, ce acceptă un experiment de hibernare, care însă, în loc să dureze un an, se întinde o jumătate de mileniu. Lumea din 2505 în care Joe Bauers se trezeşte e populată (şi condusă, evident) exclusiv de tâmpiţi, iar el devine astfel cel mai inteligent om de pe planetă. Filmul e agreabil, eu însă am două obiecţii, mari şi late: prima – aşa ceva nu poate fi o comedie, iar a doua – orizontul de 500 de ani este mult, mult prea optimist: ”idiocraţia” - vorba unui post TV care a construit-o cu spor, de la înfiinţare şi până la suspendarea licenţei de emisie - ”se întâmplă acum”.

”Menirea” funcţionarului public

Am participat recent, ca reprezentant al administraţiei locale municipale, la un seminar, sau dezbatere, sau conferinţă naţională (masă rotundă sigur n-a fost că era în formă de ”U”) pe tema transparenţei decizionale şi a implicării cetăţeanului în procesul de alcătuire a politicilor publice. Organizatori: câteva ong-uri cu o activitate intensă în domeniu, constând în principal din trimiterea către primării, consilii judeţene sau ministere a unor chestionare stufoase care solicită răspunsuri încă şi mai stufoase, pe baza cărora se fac tot felul de studii naţionale colorate cu grafice ”plăcintă” şi încheiate invariabil cu concluzii în cadrul cărora se clatină dezaprobator din cap - nţ, nţ, nţ! În cuprinsul întâlnirii – consumată într-o sală a unui hotel din Bucureşti extrem de nefericit aleasă şi aranjată, în care cam o treime din participanţii înghesuiţi aveau scaunele dispuse pieziş, cu spatele către cei care conduceau lucrările (asta apropo de ”comunicare”) – s-au remarcat unele progrese făcute de primării de oraşe şi de municipii din ţară, s-a arătat cu degetul pe ici pe colo şi s-au invocat diverse precepte şi directive trans-naţionale - de sorginte fie europeană, fie mondială - evident neaplicate suficient. Dincolo de intervenţiile prezentate, în majoritate, în noul limbaj de lemn comunitar cu puternice accente activist-civice, am remarcat, însă, cu surprindere şi multe aberaţii, dintre care una mi-a atras atenţia în mod special.

La un moment dat, o şefă a unuia dintre ong-urile organizatoare - ca replică la o afirmaţie că sarcina funcţionarului public dintr-o primărie, responsabil de furnizarea de informaţii de interes public, este una ingrată, de tip ”între ciocan şi nicovală”, pentru că în situaţia în care primarul îi cere să nu ofere informaţiile solicitate, fie îl ascultă, şi atunci încalcă legea, fie nu îl ascultă, şi atunci e dat afară – a reacţionat extrem de vehement spunând că dacă un astfel de funcţionar nu înţelege care îi este ”menirea” în aparatul administrativ, atunci mai bine să-şi dea demisia. Recunosc: cuvântul ”menire”, folosit în contextul ăla, m-a şocat. Adică nu mă aşteptam să fie folosit tocmai de cineva cu evident numeroase stagii de instruire şi experienţă în programe europene (chiar dacă cele mai multe din categoria celor care te învaţă cum să foloseşti aţa dentară când tu nu ai apă curentă).

Prostiile cu funcţionarul public a cărui ”menire” este să fie ”în slujba cetăţeanului” le mai auzisem, dar nu la nivelul ăsta. De ce cred că sunt prostii? Pentru că eu consider că un funcţionar public este un angajat obişnuit, un profesionist, care are trasate nişte sarcini pe care trebuie să le îndeplinească şi pentru care primeşte un salariu. Dacă îşi face treaba, e ok; dacă nu, trebuie dat afară şi adus altul în loc. ”În slujba cetăţeanului”, cu adevărat, este alesul comunităţii – primar, preşedinte de consiliu judeţean sau parlamentar – pentru că acesta a ajuns în funcţie în urma unui vot al cetăţeanului; restul, funcţionarii din aparatele administrative, au dat concursuri pe post, ca la orice firmă, cu diferenţa că salariile pot fi ceva mai mici la bugetari decât în zona privată.

Termenul ăsta – ”menire” – este invocat în genere atunci când cineva cu funcţie (sau atitudine) de şef vorbeşte de o categorie profesională de la care se aşteaptă mult, dar nu i se oferă mai nimic în schimb, nici măcar respect. Se vorbeşte, aşadar, de ”menirea” învăţătorilor sau profesorilor (care, într-un atare context, sunt alintaţi cu termenul ”dascăli” şi se aminteşte, lăcrimând  patetic, de ”domnul Trandafir” al lui Sadoveanu ) sau de ”menirea” medicilor (idem ”vindecători”, ”vraci în halate albe” etc.). ”Menirea” este destinată, în viziunea oricăror guvernanţi de până acum, fără excepţie, pentru a compensa insufienta recompensă materială primită în schimbul activităţii depuse într-o instituţie finanţată de la buget. De parcă salariatul respectiv ar putea-o folosi pentru plata asociaţiei, la alimentarea cu benzină sau, pusă între două felii de pâine, pentru un senviş dat copilului la şcoală. (De menţionat că în 2009, la începutul crizei, cei 25% s-au tăiat doar din salariile bugetarilor, dar de ”menire” nu s-a atins nimeni, ea rămânând intactă.) ”N-ai bani, dar ai menire”, cam asta ar fi sinteza viziunii de la vârf asupra muncii bugetarilor, ce începe să fie împărtăşită şi de zona aşa numită a ”societăţii civile”. Care societate civilă, în paranteză fie spus, este puternic şi constant susţinută de diferite finanţări europene, neavând, deci, nevoie de nici o ”menire” drept supliment salarial.

Celelalte chestii care mi s-au mai părut aiurea – cum ar fi faptul că o astfel de instruire ar trebui adresată mai ales decidenţilor (na!, c-am început şi eu să folosesc cuvinte din ăstea!) politici (care, reprezentaţi în număr de doi, au transmis, la început, salutul şi felicitările corespunzătoare, după care s-au evaporat în prima jumătate de oră, evident chemaţi de ”treburi urgente”) sau constatarea că la oraşe şi la municipii o mai fi cum o mai fi cu transparenţa decizională şi cu accesul la informaţii, dar la sate şi comune e de-a dreptul jale, că nici măcar nu se ştie cu se se mănâncă aşa ceva (moment în care organizatorii au remarcat abrupt că li s-a epuizat agenda şi au încheiat lucrările) - aproape că au trecut neobservate după şocul cu ”menirea”. Am plecat spre casă cu un gust amărui în gură, doar parţial datorat noxelor de pe bulevardele bucureştene, pregătindu-mă sufleteşte ca, de a doua zi, pe lângă îndeplinirea sarcinilor din fişa postului (şi a încă multor altora netrecute acolo) să-mi port şi ”menirea” de funcţionar public al unei primării din minunata noastră ţară.

Mere româneşti ”Fuji”

O reclamă la televizor anunţă o promoţie la Real la ”mere româneşti Fuji”. Nu ştiu dacă e de râs sau mai curând de plâns, dar, pentru preţul relativ decent, zicem şi noi un neaoş ”arigato”.

Echitaţie la Vâlcea!

Nu e prea departe de Râmnic: la 30 de kilometri (fix - pe contorul maşinii), în comuna Nicolae Bălcescu (astfel că un drum până acolo se poate ”cupla” şi cu vizita Muzeului ”Nicolae Bălcescu” – instituţie destul de prafuită, dar conacul şi împrejurimile fac să merite efortul), într-un peisaj de dealuri, mărginit de apa Topologului care trasează limita dintre Vâlcea şi Argeş. La dispoziţia amatorilor de călărie sunt trei cai – fetiţa mea a urcat pe arabul Shagya, cel mai cuminte şi, ca urmare, destinat copiilor – cu tot harnaşamentul necesar şi echipamentul de protecţie aferent călăreţului. Se pot face plimbări în padoc, sau se poate pleca prin pădurile din jur, la trap sau la galop, după cum e vrerea – dar şi experienţa – călăreţului. Iar stăpânul cailor, Marius ”Gigio” Sporiş, chiar se pricepe la asta: de la detalii despre descendenţii celor trei protagonişti până la felul cum se ”bate şaua” la trap, e în stare să vorbească şi să explice - fără să plictisească! – până la domolirea curiozităţii oricărui vizitator. Cei care doresc o astfel de experienţă, pot să-l sune la 0723423546; fie că au mai încălecat o şa, fie că vor să o facă pentru prima oară, nu vor regreta!

Haiducie pe invers

Spre deosebire de haiducii de odinioară, care luau de la cei puţini şi bogaţi şi dădeau la cei mulţi şi săraci – după reţinerea unei părţi din pradă care mai târziu va purta numele de comision de administrare – în zilele noastre se practică un alt fel de haiducie – una pe dos: se ia de la cei mulţi şi se dă la cei puţini. Doar două exemple, din ştirile de sâmbătă dimineaţa:

Şefa ANAT – agenţia cu turismul – vrea să ceară guvernului ca bugetarii să aibă câteva zile libere (cu recuperare ulterioară) de 1 mai şi de Paşte ca să se poate duce pe litoral. Acum, eu nu ştiu în ce măsură bugetarii vor da buzna la mare profitând de mini-vacanţă - şi spun asta pentru că sunt, la rândul meu, bugetar. Mai ales că totul pică anul acesta chiar înainte de salariu, ceea ce face că bugetele multor colegi de-ai mei să fie destul de reduse, afectate fiind oricum de cumpărăturile tradiţionale de Paşte. Se va crea astfel, situaţia în care bună parte din cei un milion şi ceva de bugetari din ţară să aibă o vacanţă pe care nu o vor, fără prea mulţi bani în buzunare, cu singura opţiune de merge la ţară – cei care au unde. Ca bonus, următoarele sâmbete vor mai trebui şi să meargă la serviciu, ca să recupereze nedorita pauză. Şi toate acestea pentru ca prestatorii serviciilor îndoielnice de pe litoralul românesc să-şi rotunjească veniturile la început de sezon pe seama celor câteva zeci de mii de români (30.000 au fost anul trecut) – dintre care nimeni nu poate spune ce procent reprezintă bugetarii.

Pentru salvarea OLTCHIM-ului insolvent din Vâlcea, se solicită un sprijin guvernamental de 45 milioane de euro; jumătate: bani care vor intra direct în combinat, pentru asigurarea producţiei, iar cealaltă jumătate: garanţii guvernamentale. Asta deşi în OLTCHIM nu se mai lucrează de ceva vreme, iar un raport al Curţii de Conturi pe ultimii ani referitor la companiile de stat a scos la iveală un prejudiciu total de 1,6 miliarde lei, din care 1,3 miliarde lei cad în sarcina combinatului vâlcean. Cauzele: relaţiile comerciale oneroase cu societăţi private apropiate conducerii, gestionarea frauduloasă a patrimoniului şi investiţiile deficitare. Evident, ajutorul guvernamental se cere de la bugetul la care contribuie cei mulţi, care îşi primesc salariile – nu la fel de mari ca la OLTCHIM - doar dacă muncesc.

Există totuşi şi o asemănare între haiducia de pe vremuri şi cea de azi: şi într-un caz şi în celălalt, luatul de la unii pentru a da la alţii se face tot cu forţa!

Ura! Avem o nouă apocalipsă!

Demisia anunţată a papei a revitalizat vânătorii de apocalipse. Ba că dacă viitorul papă e de culoare ne ia dracul, ba că oricum ne ia pentru că cel care-i va urma lui Benedict al XVI-lea este cel de-al 112-lea papă (în viziunea din 1139 a sfântului Malachy O’Morgair, Arhiepiscop de Armach, Irlanda), care, după doi ani de pontificat, va pune cruce Bisericii Catolice şi, ulterior, lumii întregi (de reţinut că nimeni nu îi bagă în ecuaţia asta pe cei un miliard şi ceva de chinezi sau pe aproape la fel de mulţii indieni vecini, cărora nu prea le pasă de Biserica Catolică).

Balele care le curg unora la gândul unei apropiate apocalipse provin dintr-o abordare greşită a Papei. Eu nu consider că un proces electoral care are ca protagonişti mai mulţi cardinali – mânaţi de tot soiul de interese, că doar oameni sunt şi ei – este de natură să aducă o aură de sfinţenie celui care este ales Papă. Departe de a fi ”atletul lui Hristos”, Papa este un reprezentant al Bisericii Catolice şi un conducător al acestei instituţii. Poate fi un om extraordinar – precum Ioan Paul al II-lea – sau poate avea un mandat tern, fără prea multă strălucire. Poate fi un diplomat desăvârşit, sau poate fi şi autorul unor gafe de întindere mondială. Istoria papalităţii este plină de exemple mai degrabă negative, decât de unele cu care să se mândrească. Bref: Papa e un om. Ca urmare, o demisie a lui nu are nimic de-a face cu evoluţii catastrofale / apocalipse / sfârşituri de civilizaţii.

Indiferent de toate acestea, sunt curios cât va trece până la premiera primei pelicule inspirată de apocalipsa adusă de cel de-al 112 papă (care, bineînţeles, va fi ecranizarea unei cărţi best seller cu aceeaşi temă). Ca o sugestie pentru viitorul scriitor/scenarist: care poate fi semnificaţia legăturii dintre acest al 112-lea papă şi numărul unic de urgenţă în Europa – 112?

Dincolo de glumă, vor fi, din păcate, destui cei care, văzând fumul alb ieşind pe hornul Vaticanului, vor striga nu atât Habemus Papam!, cât Habemus Apocalipsum!

Sterilizarea ţigăncilor nu este soluţia, dar o soluţie există!

Preambul foarte scurt şi (sper) lămuritor: sterilizarea forţată a ţigăncilor cu prea mulţi copii (idee lansată de un consilier liberal din Alba Iulia) sau sterilizarea voluntară a aceloraşi ţigănci, în schimbul unor sume de bani (scoasă pe piaţă de naţionaliştii autonomi din Timişoara) sunt aberaţii şi contravin tuturor regulilor – fie ele legi lumeşti, precepte religioase sau pur şi simplu ale bunului simţ. Dar în acelaşi timp, pentru a obţine un rezultat similar, se poate discuta despre o altfel de sterilizare - dar una de natură financiară.

Sunt destul de multe cazuri – şi nu doar în rândul ţiganilor – în care copiii sunt făcuţi la intervale clar stabilite, de câte doi ani – respectiv trei ani, dacă au ”norocul” să li se nască vreun copil cu handicap - pentru a se menţine astfel constantă sursa de venit reprezentată de alocaţia pentru creşterea copilului. Ce se întâmplă apoi cu aceşti copii care îşi pierd destul de rapid ”calitatea” de aducători de bani în familie e uşor de văzut pe toate străzile, fie ele din ţara asta sau de aiurea, de prin lume: sunt folosiţi la cerşit – eventual sub atenta supraveghere a mamelor! - ajung infractori şi mulţi dintre ei înfundă puşcăriile.

Dacă, însă, ar fi aplicat un cadru legal care să se opună acestei ”utilizări” a copiilor, fenomenul naşterilor de dragul alocaţiei ar înceta de la sine. Pentru aceasta, ar fi de-ajuns ca fiecare familie aflată în situaţie de risc social (asta fiind denumirea ”politic corectă” a multor asocieri a doi adulţi uniţi de ajutorul social, de lipsa oricărui îndemn spre muncă şi de consumul regulat de băuturi alcoolice) să fie evaluată de o structură de protecţie a drepturilor copilului la fel de eficientă şi de dură ca în Statele Unite, care să stabilească dacă poate - sau nu - să crească un copil. Iar dacă nu poate, copilul să fie preluat – in his best interest - de autorităţi într-un centru comunitar, urmând a fi încredinţat spre creştere unei familii adoptive sau unui asistent maternal: sunt şanse infinit mai mari ca acel copil să se dezvolte mult mai aproape de normal decât în familia care l-a conceput doar ca pe o sursă de venit. Evident, ”părinţii” biologici nu vor primi nimic de la stat de pe urma acestuia; ca urmare, pentru că nici unei femei din această categorie nu-i va conveni să stea nouă luni cu burta la gură pe degeaba, fenomenul naşterilor doar de dragul de mai aduce un ban în casă din alocaţia nou-născutului se va diminua cu siguranţă. Iar din punctul de vedere al contribuabilului, mai curând aş da bani pentru creşterea unui copil prin intermediul unui centru comunitar sau al unui asistent maternal, decât să plătesc pentru puturoşenia şi gâtul uscat a unor descreieraţi ai căror copii, după ce vor creşte mari, mă vor jefui la colţ de stradă.

Şi gestul naţionaliştilor bănăţeni, şi ieşirea penelistului din Alba Iulia sunt reacţii - chiar dacă extreme – produse în urma unei stări de fapt: suntem înconjuraţi din ce în ce mai mult de iresponsabili care procrează cu spor din raţiuni cu totul altele decât cele care animă o familie normală. Iar spaima mea cea mai mare nu este neapărat aceea că în câteva decenii raportul dintre etnii în ţară se va fi modificat simţitor, ci că, peste aceleaşi câteva – nu multe – decenii, ţara asta va fi un loc în care nu se va putea trăi normal din cauza crimelor, jafurilor şi violurilor scăpate de sub orice control.

Anul Nou chinezesc

Printr-o întâmplare, m-am nimerit la ”Dragonul Roşu” în ajun de An Nou chinez. Decorurile - în roşu fabulos - arătau cam aşa:

Şi un fapt nostim, tot acolo: pe unul din sutele de culoare ale complexului, doi asiatici, un el şi o ea, vorbeau foarte cordial între ei în română!

Steaguri

Astăzi, pe blog, voi arbora steaguri. În semn de apreciere, în semn de recunoaştere sau de frumoase amintiri. Şi, sincer, chiar nu-mi pasă cât de legal sau ilegal va fi considerat gestul ăsta.

Voi arbora întâi steagul regiunii Salzburg (sau Salzburgerland), pentru că oraşul cu acelaşi nume care îi este capitală - şi în care s-a născut Mozart, ceea ce explică suficient frumuseţea muzicii sale - mi se pare cel mai aproape de sintagma ”oraş de poveste”.

 

Urmează steagul altei regiuni: Macedonia grecească. Pentru că în staţiunile de acolo (mulţi dintre cei care au decis că e impertinent de scump să meargă la mare pe litoralul românesc îmi vor da dreptate) turiştii sunt primţi aşa cum se cuvine: cu un zâmbet, cu amabilitate, cu preţuri mici şi cu mult, mult bun-simţ, mai tare decât orice logo frunzos promovat pe sute de mii de euro.

Cu apă-n gură (cum se spune) ridic pe catarg următorul drapel: cel al regiunii Boemia de Sud (Jihoceský), unde se află districtul České Budějovice, unde s-a făcut pentru prima dată berea Budvar. Una din cele mai bune beri băute vreodată. Na zdraví!

Ultimul drapel arborat este cel al Ţinutului Secuiesc: pentru palinca de pere făcută cadou de o gazdă de o noapte la o pensiune din Sovata, pentru preţurile mici ale produselor ungureşti (delicioase) vândute într-un magazin alimentar din centrul Odorheiului Secuiesc, pentru nefireasca (pentru mine - regăţean din Oltenia!) linişte de pe bulevardul principal al Târgu Mureşului într-o amiază de duminică şi pentru apele minerale gustoase din Borsec şi din Tuşnad.

25% dintre copiii români primesc sau văd zilnic mesaje sexuale în mediul online

Salvati Copiii a marcat in data de 5 februarie 2013 Ziua Sigurantei pe Internet 2013 printr-un eveniment menit sa atraga atentia asupra necesitatii de a proteja copiii care acceseaza Internetul si a modului în care se poate face acest lucru, în conditiile în care cercetarile arata ca tot mai multi copii au acces în mediul online si sunt mai expusi pericolelor din spatiul cibernetic.La eveniment au participat partenerii organizatiei: Ministerul Educatiei Nationale; Ministerul Societatii Informationale, Inspectoratul General al Politiei Române, Agentia Nationala împotriva Traficului de Persoane, UPC, Orange, Vodafone, Cosmote, Kaspersky Lab, ECDL România, Euroaptitudini, BitDefender si Asociatia Nationala a Internet Service Providerilor.

Cu aceasta ocazie a fost prezentat un studiu sociologic[1] (http://www.sigur.info/docs/Studiu.pdf ) al Organizatei Salvati Copiii, care a indicat o crestere a numarului copiilor care acceseaza Internetul, de pe dispozitive tot mai diverse, fapt ce a dus la sporirea în ultimii 3 ani a comportamentelor periculoase în mediul online.

Salvati Copiii România propune utilizarea în institutiile de învatamânt din România a unui ghid scolar, ce contine atât informatii teoretice cât si aplicatii practice, pentru a promova utilizarea în siguranta a Internetului de catre elevi. Acest ghid este gândit ca o resursa pentru cadrele didactice, cu accent pe aplicatii practice, care pot fi abordate în cadrul orelor de curs. “Rezultatele cercetarii evidentiaza cresterea utilizarii Internetului de catre copii de pe dispozitivele mobile si, în subsidiar, cresterea ponderii unor comportamente potential periculoase, precum vizionarea de mesaje cu continut sexual sau adaugarea necunoscutilor în listele de prieteni. Deasemenea, parintii au declarat ca si-ar dori sa primeasca mai multe informatii pe aceste teme de la autoritati si au sutinut în continuare rolul important al scolii în educatia privind siguranta online. De aceea, asa cum reiese din evenimentul de astazi, Salvati Copiii militeaza pentru ca scoala româneasca sa se implice tot  mai mult în educarea copiilor pentru a se proteja de pericolele din mediul online”, a declarat Gabriela Alexandrescu, Presedinte Executiv, Salvati Copiii România. În cadrul evenimentului au fost premiati câstigatorii concursului national „Vrem respect pe Internet”, adresat copiilor si tinerilor între 6 si 18 ani. Structurata pe doua grupe vârsta (6-12 ani, respectiv 13-18 ani), competitia s-a bucurat de participarea a peste 2200 de copii si tineri din toata tara, cu 941 de proiecte multimedia care au ilustrat importanta unui comportament civilizat si responsabil pe Internet. Proiectele câstigatoare ale categoriei 6-12 ani sunt: Locul I – Prajitura NET (realizat de CamârzanMiruna, Darie Corina, Stanca Alisa); Locul II – Povetele  Micutului NET (realizat de Zamfir Gratiela, Albu Liana si Neacsu Daniela iar Locul III – Viziunea plastica asupra Internetului (realizat de Moraru Marius, Simion Alexandru si Iancu Mariana). Pentru categoria de vârsta 13-18 ani, proiectele clasate pe primele locuri sunt: Locul I – Respecta si virtual (realizat de Donciu Ioana-Camelia, Ghiurca Roberta-Mihaela, Grapinoiu Stefan Severian), Locul II – Informeaza-te înainte sa navighezi! (realizat de Arsenie Constantinescu Elena, Burghelea Bogdan-Gabriel, Vlasie Cristina Elena), iar locul III este câstigat de proiectul Atitudine? (realizat de Chiuariu Traian, Nemtanu Silvia, Puiu Sebastian).La fel ca anul trecut, în cadrul categoriilor speciale, au fost desemnate cele mai implicate persoane siinstitutii în promovarea si sustinerea sigurantei online în anul 2012. Selectia s-a facut dintre cele 60 de aplicatii primite la cele 4 categorii. Astfel Scoala Numarul 6, Nicolae Titulescu, Constanta, a obtinut locul I la categoria Scoala Anului, Gradinita cu Program Prelungit “Tudor Vladimirescu”, din Craiova a fost desemnata Gradinita Anului, Balan Georgiana Alina este Profesorul Anului iar Nan Mihai este Voluntarul Sigur.info al Anului. Premierea este sustinuta de catre sponsorii Zilei Sigurantei pe Internet în România:, UPC, Orange, Vodafone, Cosmote, Kaspersky Lab, ECDL Romania, Euroaptitudini si BitDefender.

---

[1] Studiul a fost realizat pe un eşantion de 600 de copii cu vârsta între 7 şi 18 ani şi părinţi care au copii cu vârsta între 7 şi 18 ani;

Din ciclul ”Marile mistere ale omenirii”, astăzi: factura CEZ

Nimic nu mă face să mă simt mai idiot decât încercarea (sortită din start eşecului) de înţelegere a unei facturi emisă de electricienii de la CEZ.

Pe ultima factură primită - care însumează 7 (şapte!) pagini – am reuşit să defalc suma de plată adunând o valoare – căreia i-am adăugat un TVA – cu o altă valoare, dar fără să-i mai pun TVA, că altfel nu ieşea; şi nu sunt deloc convins că am procedat corect. Restul serii mi l-am petrecut lecturând perplex stufoasele informaţii despre Componenta de Piaţă Concurenţială (!), Certificatele Verzi (!!), contribuţia de co-generare de înaltă eficienţă (!!!), extrase ample din legi sau regulamente şi altele la fel de inutile, dar care, evident, trebuie plătite.

Consider – sincer! - că modul de întocmire al facturii de către cei de la CEZ este pur şi simplu o bătaie de joc la adresa consumatorilor, din păcate captivi într-un sistem deloc concurenţial.

Am cerut nişte informaţii suplimentare despre cea mai proaspătă astfel de creaţie literară a celor de la CEZ, unde îmi apare o restanţă de câţiva zeci de lei (deşi achit, lună de lună, în termenele stabilite) despre care însă nu s-a obosit nimeni să scrie măcar un rând. Aştept răspunsul cu o încredere şi un optimism complet nejustificate.