Scurtă cură de Ardeal

Voi fi în week-end la Sibiu, la Târgul Olarilor, cu ceramica mea. Ocazie să mă spăl de toate mizeriile regăţene şi să iau o gură zdravănă de bun-simţ ardelenesc.

Victorii fără izbândă şi înfrângeri triumfătoare

Suntem sub blestemul permanent al unor victorii ciunge, incomplete, à la Pirus. Nu ştiu cine ne-a făcut-o, nu ştiu de când ducem în cârcă povara asta, dar ştiu că tare ne mai urmăreşte. Am avut astfel de ”victorii” în luptele cu turcii şi tătarii invadatori, înaintea cărora otrăveam fântânile şi incendiam lanurile, încât ăia, cu maţele ghiorăind şi cu gâturile uscate, făceau cale-ntoarsă, dar noi se chema că am învins, chiar dacă nu apucam să dăm ochii cu duşmanul şi muream apoi de foame şi de sete în bătătură. Am fost victorioşi şi în războiul de independenţă din 1877-1878, deşi conflictul a fost pornit de ruşi împotriva Imperiului Otoman, iar după ce s-a terminat tot tămbălăul, nu am primit tot ceea ce ni se promisese. Am mai fost în tabăra victorioasă şi la finele celui de-al doilea război mondial, dar victoria asta a fost totuna cu începutul îngenuncherii complete a ţării în faţa sovietelor şi ne mai doare încă şi acum. Chiar dacă ”am învins!” - cum zbiera surescitat Mircea Dinescu - în decembrie 1989, la două decenii şi mai bine încă nu ştim cum să numim ceea ce s-a întâmplat atunci, cine au fost ”teroriştii” care au tras şi, în general, ce mama dracului s-a întâmplat în zilele acelea. Tot o victorie strâmbă a fost şi ”eliberarea” ziariştilor luaţi ostatici de teroriştii arabi, incident despre care s-a aflat mai apoi că a fost rezolvat chiar de către cel care îl pusese la cale. Din seria acestor paradoxuri, de dată mai recentă a fost menţinerea la guvernare a unuia din guvernele Boc (mai contează al câtelea?) după o moţiune de cenzură pe care PDL (temîndu-se că parlamentarii proprii vor vota împotriva guvernului lor) a boicotat-o, demersul strângînd doar voturi ”contra”, însă insuficiente pentru a da guvernul jos. În fine, ultima astfel de ”victorie” este reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian Băsescu, prin invalidarea unui referendum în care preşedintele suspendat a avut împotrivă 88% din voturile exprimate.

Dacă ne poate consola, nici înfrângerile noastre nu au fost pe de-a-ntregul ”înfrângătoare”: ne-au cotropit romanii, dar ne-au mai şi civilizat un pic (şi acum ne mândrim, din perspectiva celor aproape două milenii trecute de atunci, cu ”geanta latină” şi cu ”simbioza” dintre popoarele dac şi roman) şi, tot la fel, deşi am încasat-o zdravăn în primul război mondial, am reuşit, în final, să facem marea unire de la 1 decembrie 1918.

Nu-i e de mirare că victoriile care ne-au dărâmat sau înfrângerile din care am ieşit cu bine au născut şi expresii noi. ”Am înfrânt!” este una dintre ele (nu mai e cazul să o detaliem, mulţumim domnule Geoană), căreia eu i-aş adăuga pe ”Ne-au învictorit!”, ca definiţie pentru o victorie după care, nu se ştie prea clar de ce, te bufneşte plânsul şi îţi vine să te dai cu capul de pereţi.

Ţăranul de la bloc

Precizez de la bun început: termenul de ”ţăran” pe care îl voi folosi nu are nici o conotaţie negativă, nu este peiorativ şi defineşte, pur şi simplu, un om de la ţară, adică locuitor al satului.

Între multele cereri ale omului de la bloc, câteva fac notă comună, indiferent de cartierul în care este solicitantul: băncuţe la intrarea în scară, gărduleţe în jurul spaţiului verde şi locuri de joacă chiar la poalele blocului, dacă se poate. Şi chiar dacă nu pare aşa la o primă vedere, toate definesc nostalgia ţăranului smuls din vatra satului şi pus să trăiască, claie peste grămadă, în blocul oraşului.

Băncuţa de la intrarea în scara de bloc este prelungirea laviţei din faţa porţii pe care ţăranul stătea, mai ales duminica, la amiază, şi socializa cu întreg satul care trecea pe uliţă. La fel ca la ţară, ocupantul (de fapt – şi chiar nu sunt motive să fiu acuzat de misoginism! – ocupanta, că de blocatare e vorba mai ales aici) băncuţei observă, dintr-o poziţie comodă şi atotcuprinzătoare, toată forfota cotidiană aferentă unei scări de bloc: că i-a venit pensia Popeascăi de la trei, că Ionescu iar a venit beat acasă, că Vasileasca face a treia oară varză călită în săptămâna asta, că pe Răduleşti i-a căutat unul de la bancă pentru că au întârziat cu ratele la credit sau că nesimţiţii ăia de la ultimul etaj, care nu salută pe nimeni, au mai primit un pachet de la verii din Anglia. Atunci când cer o bancă la intrarea în scară, blocatarii nu o fac de dragul de a ieşi la aer curat sau de a se bucura de razele soarelui: pe de o parte, toate astea le puteau face şi pe băncuţele aflate la câţiva zeci de metri, în scuarul din apropiere sau pe bulevard, iar pe de altă parte, la aer curat şi la soare au renunţat cu mult timp în urmă, odată cu închiderea balconului şi transformarea lui în depozit de murături. Nu, băncuţa de la bloc, precum laviţa de la poarta gospodăriei de la ţară, este modul de interacţiune al blocatarului cu lumea din jur, de racordare a lui la problemele vecinilor, de culegere de informaţii despre cei cu care împarte lista de întreţinere din avizierul de la asociaţie, materie primă pentru bârfele de mai târziu, de la cafea sau de la un şerbet de trandafiri.

Gărduleţele din jurul spaţiului verde rezonează cu o altă coardă fundamentală a ţăranului mutat la etaj: aceea a evidenţierii, a delimitării cât mai clare a proprietăţii, fie ea şi comună (ca observaţie: spaţiul verde din faţa blocului nu este, întrutotul, o proprietate comună; de el, cu acordul tacit/indiferent al celorlalţi blocatari, se îngrijeşte doar cîte un vecin de pe scară, restul mulţumindu-se să îl privească săpînd, însămânţînd, plivind sau cărînd apă pe vreme de secetă, singura lor ”contribuţie” fiind eventual furatul a trei trandafiri când îşi aduc aminte de abia în faţa uşii că au uitat de ziua de naştere a nevestei). Gărduleţul defineşte o zonă clară, în acelaşi timp pierzîndu-şi caracterul de element auxiliar şi devenind unul principal. Este expresia repulsiei ţăranului de la sat faţă de proprietatea comună şi ataşamentul său pentru ceva ce e doar al lui şi al nimănui altcuiva. Un spaţiu verde fără gărduleţ e al tuturor, drept urmare e complet neinteresant şi nu merită să-ţi baţi capul cu el; înconjurat de un gărduleţ, în schimb, el devine al cuiva, care îl ia în stăpânire, îl modifică şi îşi pune amprenta personală pe el, chiar dacă asta se traduce prin două rânduri de ceapă şi zece răsaduri de ardei capia.

Locul de joacă ”în buza” blocului e o altă expresie a simţului proprietăţii. La o audienţă la primar, un grup de locatari cerea un astfel de loc de joacă în faţa blocului în care locuiau (în paranteză fie spus, era vorba de un teren retrocedat, aspect care însă nu părea să-i impresioneze semnificativ pe petenţi). Primarul în funcţie la acel moment le-a răspuns că la o sută de metri distanţă de blocul lor funcţiona un loc de joacă (aferent unei grădiniţe), care putea fi folosit fără restricţii şi de copii celor de la blocul în cauză. ”Da, au răspuns delegaţii, dar ca să mergem cu copii acolo, trebuie să traversăm bulevardul!” Evident, nu bulevardul era piedica, ci faptul că acel loc de joacă indicat de edil nu era al lor, ci al altora, al altcuiva. Cum să te duci să te joci în curtea unuia străin? striga din rărunchi ţăranul din ei: te joci frumos, în curtea ta, cu ai tăi... la alţii în curte, alţii să se joace!

Mai sunt şi alte aspecte care definesc ţăranul blocatar: sila de a dialoga cu şefii de la asociaţia de proprietari (pe care îi văd drept unii la fel ca ei, ajunşi în funcţii doar prin învârteli şi matrapazlâcuri) şi apelul, pentru orice problemă, oricât de minoră, la singurele autorităţi pe care le recunoaşte ca superioare: primăria (prin petiţii, audienţii şi reclamaţii) sau biserica parohiei (prin acatiste şi aprinderea de lumânări); dezinteresul pentru proprietatea comună indiviză (casa scării, holul sau uscătorul) pe principiul: ”unde scrie că e al meu? nu scrie nicăieri; deci nu e al meu!” sau percepţia scării de bloc drept o uliţă a satului, unde un gard frumos şi o poartă la fel se traduc printr-o uşă de intrare în apartament cât mai falnică.

Rezultatele preliminarii ale recensământului de anul trecut spun că mai mult de jumătate din români trăiesc la oraş. Nici un recensământ însă nu va putea spune câţi dintre români se simt orăşeni şi câţi ţărani, comportându-se, fiecare, ca atare. Sau vorba unei colege pe care am auzit-o acum mulţi ani, în timp ce cutreieram nişte coclauri desfundate ce aparţineau, administrativ, de municipiu: ”ce oraş frumos, păcat că e la ţară!”

Note de la mare II (imagini)

La Mamaia am prins Târgul de carte ”Gaudeamus”, în vecinătatea sediului Radio Vacanţa. În mod perfect democratic, pe un raft stăteau alăturate ”Filozofia nuanţelor” a lui Petre Ţuţea şi cartea ”Hannah Montana” după filmul cu acelaşi nume (încă nu am reuşit să-mi dau seama ce te-ar putea determina să citeşti o carte făcută după un film pe care l-ai văzut deja... dar poate nu reuşesc eu să gândesc ”outside the box”, cine ştie?). Doamna care gestiona standul m-a privit un pic curioasă în timp ce fotografiam cărţile, iar apoi, lămurită, mi-a zâmbit: ”Da, deşteptăciunea şi prostia (n-am zis-o eu! – doar citez) stau uneori laolaltă. Depinde de noi să alegem”. Am salutat-o şi am ieşit din cortul care găzduia târgul de carte.

Rudă de gradul întâi cu iepuraşul de Sfântul Valentin (de acum câteva postări) care spunea prin mesajul de pe picior ”Te iubec”, am dat de şapca pe care scrie ”Captan”, evident cu un ”i” lipsă la apel. L-am întrebat pe cel care le vindea cum se descurcă cu greşeala asta; mi-a răspuns că totuşi merg şepcile ălea, ceea ce m-a făcut să cred că fie oamenii nu citeau deloc ce scria deasupra cozorocului, fie citeau şi degeaba, fie credeau că e scris în vreo limbă străină. ”Oricum, acum e cât de cât bine, îmi mai zice vânzătorul: acum doi ani am comandat (evident în China, unde altundeva?) mai multe mii de şepci pe care să scrie «Mamaia». Când ne-a venit containerul, am descoperit că pe toate scria «Mama mia»!”.

 

Când nu-ţi cunoşti lungul nasului (sau capacitatea cilindrică, după caz), te poţi crede şi autocar.

În tot balamucul făcut de sutele de oameni care se îndreptau spre (sau veneau dinspre) faleza Constanţei pentru a vedea spectacolul de Ziua Marinei, un poliţist local făcea notă discordantă în faţa Muzeului de Istorie: sprijinit pe coarnele scuterului din dotare parcat lângă statuia lui Ovidiu, pescuia plictisit din pungă nişte chipsuri pe care le mesteca alene, perfect senin şi indiferent la toată agitaţia care îl înconjura.

Note de la mare

Puţine lucruri de la mare în plin sezon mai au legătură cu marea... chestia aia uriaşă, vălurindă şi un pic sărată a devenit pentru mulţi doar un pretext: pentru bronzare topless (fără baie, că iese bronzul cu pete şi se ia loţiunea de pe piele), pentru distracţie prin cluburi, pentru bifarea unei vacanţe estivale care să trezească invidiile vecinilor de scară sau colegilor de serviciu sau rudelor mai sărace. Mergând spre şi dinspre plajă remarcam cât de puţine feţe au expresii cu adevărat ”de vacanţă”: mulţi/multe încruntaţi/te (şi nu din cauza strălucirii soarelui), mulţi/te crispaţi/te, multe priviri goale...

• • •

La mare nu mai miroase a mare: miroase a hamzie prăjită (teribil cât de insinuant poate fi mirosul acesta!), a gogoşi, a shaworma, a mici, a urină de cai (sau ponei, depinde ce fel de animal este chinuit pentru bucurarea turiştilor amatori de două minute de călărie), a gaze de eşapament de la motoarele aflate în permanentă funţionare ale furgonetelor de îngheţată ”englezească”... La mare nu se mai aude marea şi nici ţipătul pescăruşilor: sunt acoperite de muzica mult prea tare de la corturile în care stau la umbră samsarii de şezlonguri şi umbrele de plajă, de motoarele turate în exces ale ski-jet-urilor, de zbieretele fals înspăimântate şi răcnetele fals bărbăteşti ale celor care se bălăcesc în apă, de muzica, troncănitul, bubuitul şi pufăitul instalaţiilor de distracţie pentru copii, de văicărelile cerşetorilor mutilaţi, de oamenii-megafon care anunţă concertele de la Teatrul de Vară sau de eternii şi omniprezenţii ”sud-americani”. La mare nu se mai vede marea: sunt bariere de zeci de rânduri de şezlonguri şi umbrele care stau între tine şi ea, sunt norii de fum de la grătare, sunt baruri şi terase care te condiţionează să bei ceva ca să te poţi bucura, de pe terasele lor, de imaginea valurilor albe. La mare, în sezon, te poţi bucura de mare doar de seara, după apus, până dimineaţa, puţin după răsărit. În rest, cu puţin noroc, poţi prinde la televizorul din camera de hotel o emisiune frumoasă despre mări şi oceane pe Discovery, National Geographic sau Viasat.

• • •

Unul din micile vase de croazieră care duceau turiştii în larg vreo douăzeci de minute pentru 5 lei de persoană se numea ”Ioana”. Mă amuza că mesajul de promovare a serviciilor oferite (care conţinea şi o stupizenie versificată - ”să te plimbi în larg cu iola ca să vezi telegondola”: nu e nici o scofală să vezi telegondola din larg; telegondola e făcută să te plimbi cu ea şi să vezi din ea; în plus, ”Ioana” nu era, oricât de ignorant aş fi într-ale navelor, o ”iolă”) avea pe fundal melodia de generic de la ”Piraţii din Caraibe”; mi s-a părut o alăturare funestă, iar o dată chiar am avut impresia că bărcuţa a plecat în larg cu pasageri şi s-a întors goală.

• • •

Am făcut imprudenţa să vreau să vizitez (mai mult pentru puştoaica mea) ”Tropaeum Traiani” din Adamclisi. Înainte de ajunge acolo, însă, m-am luat după un site de prezentare a obiectivelor turistice din Constanţa şi am pornit-o hotărâţi spre Sud la explorare (lângă Mangalia) a peşterii Limanu din satul cu acelaşi nume. Am căutat-o, odată ajunşi în zonă, mai bine de o oră (întrebând în dreapta şi-n stânga) însă nu am găsit-o. Nimeni din puţinii oameni întâlniţi pe drum (inclusiv o patrulă a poliţiei de frontieră) nu avea habar pe unde se află. Ştiam din ce citisem că este considerată cea mai întortocheată peşteră din România, iar unul din cei întrebaţi ne-a spus că se crede că peştera ar trece dincolo, în Bulgaria. Dar tot n-am dat de ea: nu există indicatoare de vreun fel, nu există nimic. Nu m-am putut opri – în zecile de minute în care am umblat pe drumurile pustii (dar şi de bună calitate, trebuie spus) ale Sudului prăfuit al Dobrogei - să nu găsesc câteva ”întrebuinţări” turistice ale unui astfel de obiectiv natural se pare excepţional: labirinturi precum cel din districtul castelului din Budapesta, marcarea simbolică în subteran a frontierei româno-bulgară şi emiterea pe loc a unui paşaport subpământean şi multe altele.

Ajungerea la Adamclisi a fost şi ea o aventură: noroc cu GPS-ul care avea memorat obiectivul turistic, pentru că, altfel, indicatoare cu cât mai e până acolo sau măcar cu indicarea cât de vagă a unei direcţii au lipsit cu desăvârşire, chiar şi după ce am intrat pe DN 3. Singura tăbliţă cu Tropaeum Traiani a apărut cu 100 de metri înainte de ramificaţia la dreapta spre monument. Pe care l-am găsit – ghinionul nostru – în nişte renovări/restaurări (ceea ce e un lucru bun) care vor dura până prin 2013 (ceea ce nu mai e bun deloc!). Ca urmare, a trebuit să ne mulţumim cu a-i da un ocol, târşindu-ne picioarele prin praful fierbinte şi încercând să nu băgăm în seamă înjurăturile amicale şi porcoase schimbate între doi muncitori ascunşi vederii noastre de schelele care înconjurau monumentul. La ieşire, am întrebat la chioşcul de tip ”gheretă de pază” dacă au ceva suveniruri de vânzare (eu îmi închipuiam copii ale monedelor dacice sau romane de pe la începutul primului mileniu de după Hristos, sau copii, chiar şi în ghips, ale metopelor de pe circulara monumentului sau reproduceri ale statuii din vârf sau...): ni s-au arătat două vederi decolorate de soare, trei broşurele scrise într-un limbaj destinat mai curând specialiştilor şi atât... Am plecat dezamăgiţi, trecînd cheltuiala de 100 de lei (90 lei combustibilul + 10 lei intrarea pentru un adult şi un copil) la pierderi.

• • •

Într-una din seri am plănuit să prindem în dimineaţa următoare răsăritul soarelui din mare. Voiam apoi să ne ”îmbăiem” pe plaja pustie în nişte ultraviolete, să facem şi un pic de plajă matinală, după care să revenim la hotel pentru micul dejun şi mai pe urmă vedeam noi. Ca urmare, am deschis laptop-ul şi cu ajutorul zeului Google am încercat să găsesc ora la care urma să răsară soarele în Constanţa. Şi am aflat următoarele ore:

Varianta 1 – ora 5.11 (cea mai matinală sugestie a fost făcută de http://vremea.acasa.ro/vremea-constanta)

Varianta 2 – ora 5.42 a fost opţiunea celor de la http://vremea.travelworld.ro/vremea_in/Constanta_13.html

Varianta 3 – ora 6.11 a întrunit cele mai multe voturi (http://prognoza-meteo.wallweb.ro/constanta/, http://www.prognozameteo.eu/constanta, http://vremea.allturism.ro/vremea-constanta-romania/, http://www.vremea-ro.ro/meteo/constanta-165), ceea ce i-a crescut considerabil capitalul de încredere; mai că aş fi pariat pe ea!

Varianta 4 – ora 6.42 a fost oferta a două site-uri la fel de ”specializate”: http://www.vremea.ws/vremea-in-constanta/ şi http://vremea.netul.ro/vremea-constanta/

Tot căutând, am aflat prin intermediul site-ului Realităţii TV de metoda prezentată de Observatorul Astronomic ”Amiral Vasile Urseanu” pe http://www.astro-urseanu.ro/rasarit_soare_blank.html cu utilizarea coordonatelor oraşelor de pe http://www.astro-urseanu.ro/orase.html: am folosit-o şi mi-a ieşit ora 6.12.

Până la urmă am ratat răsăritul de a doua zi: am uitat să setez alarma la telefon.

Cum nu am devenit tranzacţionator*

Îi ştiţi sigur: apar prin dreapta sau stînga paginii de internet (Yahoo, Facebook etc.), povestind încântaţi despre cum au făcut ei bani tranzacţionând (nu e niciodată foarte clar ce!) pe Forex sau pe cine ştie ce alte pieţe. În urmă cu vreun an, dorind să aflu (pentru că aşa găsisem scris pe undeva: broşură cu instrucţiuni gratuită) câte ceva din domeniul ăsta altminteri teribil de străin pentru mine, dar fără intenţia de a intra în tranzacţionări pentru foarte simplul motiv că n-aveam cu ce, m-am înscris pe markets.com, adică mi-am făcut un cont. În care, cinstit fiind (mare greşeală... nu se face aşa ceva!) mi-am dat şi numărul de telefon. Apoi am aşteptat cuminte să-mi parvină pe e-mail instrucţiunile, povestea despre ce este Forexul ăsta şi cu ce se mănâncă el. Pe e-mail n-am primit nimic, în schimb, la doar vreo două sau trei zile, am fost sunat de cineva din partea lor - cred că era o femeie, oricum, nu contează: şi femeile şi bărbaţii de acolo sunt la fel de antipatici – care m-a întrebat din prima cât vreau să investesc. I-am răspuns politicos (îmi mai ieşea încă, pe atunci) că nici vorbă de investit, ci doar doream să ştiu mai multe despre această activitate ca parte în construcţia unei culturi generale, niciodată suficient de întinsă. Persoana (ca să zic şi eu ca Nea Iancu) a părut simţitor dezamăgită faţă de debutul convorbirii, mi-a zis că îmi vor trimite ei ceva pe e-mail, în perioada următoare, şi apoi am încheiat convorbirea.

De atunci şi până ieri – când am avut cea mai recentă discuţie cu un (mereu) alt reprezentant de la markeţii ăştia  - politeţea primei discuţii s-a dus dracului. Şi asta din cauză că niciunul din idioţii ăştia nu pricepe că ”nu” înseamnă nimic altceva decât ”nu”, deşi le-am tot repetat-o în cele vreo 7 - 8 dăţi în care am fost sunat pentru a fi întrebat ce sumă aş dori să investesc pe piaţa Forex sau mai ştiu eu pe unde (rareori convorbirea se încheie normal, aşa că nu apuc să mi se povestească toată oferta...). Şi sunt sigur că nu asta n-a fost ultima dată când vorbesc cu ei...

Iar pentru un final în stilul ”bomboana pe colivă”: am aflat de o persoană care chiar a dorit să investească pe Forex şi a pus la bătaie vreo sută de euro: în varianta demo a câştigat într-o săptămână cam 35 de euro (virtuali), după care – considerându-se pregătită şi plină de entuziasm - a intrat în joc ”pe bune”: a pierdut tot în mai puţin de 24 de ore. Asta era cam acum nouă luni, iar markeţii o mai sună şi acum.

Iar eu tot n-am aflat ce e de fapt cu tranzacţionările ăstea...

* ştiu şi eu că acest cuvânt nu există, tocmai de aceea l-am folosit

Lumină din lumină

Am descoperit aici o instalaţie minunată, realizată de un student, Yasutoki Kariya, şi numită Asobi (adică Joc).

Hiroshima, mon amour

De dimineaţă, devreme, urmărind ştirile pe Antena 1, prind ”calendarul zilei”. Adică punerea în funcţiune, la 1863, a primei linii de metrou, în Londra, încă ceva petrecut prin anii '50, parcă, precum şi naşterea lui Geri Halliwell, fostă Spice Girls. Şi atât. Nimic despre Hiroshima, nimic despre prima bombă atomică folosită în 1945 împotriva japonezilor, eveniment care a pus capăt unui război (bine, a mai fost nevoie şi de bombardarea, la 9 august, a oraşului Nagasaki) şi a pornit un altul, pe cel rece, care a durat cu mult mai mult, şi care a venit, la pachet, cu o cursă nebună a înarmărilor.

Aştept cu interes calendarul zilei de 23 august, în care se va vorbi, probabil, de naşterea lui Gene Kelly, de moartea lui Rudolph Valentino şi de clasarea lui Ilie Năstase pe prima poziţie în clasamentul ATP, nemaiamintindu-se şi de evenimente nu într-atât de importante precum semnarea pactului Ribbentrop-Molotov sau ieşirea României din pactul cu Germania şi alăturarea la forţele aliaţilor.

Susţinătorii olimpicilor români

De 10 zile încoace, am un motiv în plus (faţă de cele foarte puţine de dinainte) de a deschide televizorul: Olimpiada de la Londra. O urmăresc de câte ori am ocazia: fără calcule, fără informaţii de background, fără patima fanului. Spectacolul pur al multitudinii de sporturi mă încântă, mă fascinează, mă linişteşte. Pe Eurosport, sau pe tevereuri, bucuria e aceeaşi, dublată – de cele mai multe ori – şi de comentarii bune, pertinente, nepărtinitoare – îmi cer scuze, domnule Ţopescu! – profesioniste.

La tevereuri (ca, de altfel, şi la celelalte televiziuni româneşti) m-a surprins însă ceva în plus, şi nu plăcut, de data asta: mulţimea spoturilor publicitare la diverse firme care se intitulează, în final, într-o formulă sau alta, ”mândri susţinători ai olimpicilor români”. Procter & Gamble, Dedeman, GDF Suez, Catena, Gerovital, Tarom şi mulţi alţii se revendică, mai nou, de la performanţele românilor care dau tot ce pot în diversele arene londoneze (notă: căutând pe Google după ”susţinători ai olimpicilor români” pentru a găsi lista cât mai completă a acestora, rezultatele căutării erau pline de ”Băsescu”, ”referendum”, ”la vot” şi altele asemenea... e înfiorător cât de mult ne-a putut tâmpi referendumul ăsta!). Gestul lor – de a sprijini, într-o formă sau alta, lotul olimpic – e, fără îndoială, lăudabil. Nu ştiu cum au făcut-o efectiv: poate au oferit pasta de dinţi cu care să se spele sportivii, poate au plătit sucurile sau deodorantele, poate au făcut cinste cu teneşii de antrenament... puţin importă. Dar nu mă pot opri să nu mă întreb unde naiba a fost toată gaşca asta de susţinători înainte de începe olimpiada? Mi-am adus aminte de ştirea aceea în care o sportivă româncă de top voia să-şi vândă medaliile strânse în ultimii ani ca să poată cumpăra un microbuz parcă pentru clubul la care activa, ca să poată participa la diversele competiţii din ţară şi din afară. Mi-am mai adus aminte şi de preponderenţa dictatorială a fotbalului în toate – dar absolut toate! – buletinele de ştiri sportive, în timp ce performanţele (europene, mondiale) din celelalte sporturi – sporturi care fac acum prime-time-urile veştilor din Albion – erau expediate într-o notă la final, ilustrată cu imagini preluate de pe Yotube; unde erau atunci sponsorii ăştia, ca să promoveze cum se cuvine efortul sportivilor români?

O dată la patru ani, sportivii români (gimnaşti, atleţi, scrimeri, înotători şi atâţia alţii) devin ”fetele noastre” şi ”băieţii noştri”, eventual cu o lacrimă patriotardă strivită în colţul pleoapelor: se vorbeşte de ei peste tot şi se speră fie la o creştere a vânzărilor, fie la o consolidare sau spălare a imaginii pe piaţă (acea politică de responsabilitate socială a companiilor, o chestie care, de altminteri, îmi provoacă o greaţă la fel de responsabilă; dar despre asta, altădata). În rest, între olimpiade, nu-i mai bagă nimeni în seamă, nu mai sunt importanţi şi nu mai valorează nici cât o coajă de sămânţă scuipată printre dinţi de vreun fotbalist din liga secundă.

Mă opresc aici: Sandra Izbaşa tocmai a câştigat aurul la sărituri. Restul – cum zicea, apropo tot de englezi, şi Shakespeare – e tăcere.

Falsa politeţe

Ne este-n fire să pervertim tot, să întoarcem pe dos binele şi să-l livrăm mai departe ca rău. Vorbeam mai demult de cum am pierdut, prin exploatare comercială şi exacerbare cotidiană, sentimentul de milă, de compasiune. De data asta asta e vorba de unele din formele de politeţe, de cum ele exprimă orice altceva, dar numai politeţe nu.

Se spune ”doamna” sau ”domnu’”, în loc de ”doamnă” sau ”domnule”. Primele variante nu au nimic de-a face cu respectul: e o acceptare silită a superiorităţii celui căruia i te adresezi şi de la care, obligatoriu, vrei ceva. Uneori se folosesc precedate de ”Alo!”: ”Alo, doamna!” sau ”Alo, domnu’!” – care e un fel de ultim popas, plin de draci, înainte de a lua la înjurături femeia sau bărbatul respectiv. În mod similar, nici ”duduie” aruncat libidinos doamnelor sau domnişoarelor nu are vreo legătură cu politeţea, ci ţine mai curând de hărţuirea sexuală.

O altă formulă de falsă politeţe este ”cu tot respectul”: de cele mai multe ori, cel care îşi începe astfel expunerea punctului de vedere (din nou în faţa cuiva superior - ierarhic, financiar; de fapt nu superioritatea impresionează aici, ci potenţa, de orice natură ar fi ea) manifestă orice faţă de preopinentul pe care îl contrazice, mai puţin respectul de care face atâta caz.

Un caz special îl reprezintă formula ”vă rog!”, care, în funcţie de locul unde este plasată, face o diferenţă uriaşă între o rugăminte politicoasă şi o solicitare imperativă. ”Vă rog circulaţi!” nu este la fel cu ”Circulaţi, vă rog”: în primul caz este un îndemn respectuos, iar în al doilea e o comandă, un ordin, mascate sub o politeţe subţire până la transparenţă; primul degajă înţelegere, al doilea -  doar nerăbdare irascibilă.

”Fiţi amabilă” sau ”fiţi amabil” este, de cele mai multe ori, apelul făcut la adresa cuiva de la care tocmai amabilitate nu aştepţi să primeşti: rudă de gradul întâi cu ”alo, doamna!” sau ”alo, domnu’!”, este mai degrabă o cerere scrâşnită şi nu o rugăminte cum ar părea la citire.

De unde vin toate deformările acestea? Se poate discuta mult la temă: prigoana ”tovărăşiei” din primii ani ai comunismului împotriva ”domnilor” şi ”doamnelor”, exponenţi - nu-i aşa? – ai burghezo-moşierimii, invidia (şi mai ales ciuda!) ”tovarăşului” muncitor pe ”domnul” doctor sau pe ”doamna” profesoară (prelungite post-decembrist de ”moarte intelectualilor!” al mineriadei din iunie 1990), dispreţul şmecherului, descurcăreţului şi învârtitului din zilele noastre faţă de cineva care are câteva clase deasupra, sau ura sinceră a omului obişnuit faţă de toţi exponenţii unui stat birocratizat până la ultima ştampilă.

Corolar la toate exemplele de mai-nainte: o replică strigată de un cetăţean nervos pe peronul gării din Râmnicu Vâlcea către cineva care tocmai se îndepărta în personalul de Podul Olt: ”Şi ce te interesează asta pe dumneavoastră?” Q.e.d.