luni, 30 aprilie 2012

Mândru!

Fiica mea, Ştefana Maria, a obţinut cea mai mare notă la faza judeţeană a concursului ”+ / - Poezie” şi va reprezenta clasa a V-a la faza naţională de la Focşani. La concurs au participat cei cu o clasare de top la olimpiadele de română şi matematică. Bravo!

joi, 26 aprilie 2012

O lecţie de la animale... pentru oameni

Mommy! - pe AvaxNews.

Şcoală pentru şcoală, nu pentru viaţă

Zilele acestea, la mall-ul din oraş a poposit caravana-târg de carte BookLand. Am aflat de eveniment din presa locală (pe care o citesc, ca sarcină de serviciu, în fiecare dimineaţă) şi în seara primei zile am şi fost acolo cu puştoaica. Nu este chiar o desfăşurare impresionantă, dar e, totuşi, un eveniment de rezonanţă la nivel local: am zăbovit printre rafturi aproape o oră şi am cumpărat câte ceva, fiind răsplătiţi cu o înscriere la tombolă şi cu nişte dulciuri (ok - mai mult fiica mea decât mine).

Ieri, puştoaica îmi spune că vineri va trebui să o duc cu o oră mai devreme la şcoală pentru o pregătire suplimentară pentru teza şi un concurs la Limba şi Literatura Română. Mi-am ajustat conştiincios alarmele corespunzătoare pe telefon... apoi am întrebat-o dacă cineva de la şcoală le-a zis de BookLand-ul ăsta. Mi-a răspuns că nu.

Cam asta e şcoala din zilele noastre: autarhică, închisă... un fel de şcoală doar pentru şcoală, fără vreo deschidere pentru ce este în afara ei. Puţin sunt profesorii de limba română care îşi anunţă elevii de vreun eveniment editorial (şi aşa nu foarte dese) din oraşul lor; puţin cei de desen care îi îndeamnă să vadă vreo expoziţie ce urmează a fi vernisată; şi tot puţini cei de muzică interesaţi ca elevii lor să meargă la vreun concert al filarmonicii locale. Sufocată de zeci de concursuri, evaluări în educaţie şi olimpiade la aproape toate materiile, şcoala (ca instituţie, dar şi ca oameni care o reprezintă) uită că esenţa ei este pregătirea copiilor şi tinerilor pentru viaţa din afara şi nu din interiorul ei.

miercuri, 25 aprilie 2012

Zodia Şobolanului politic

Privind ultimele ştiri despre parlamentari ai PDL care anunţă plecarea din partid şi pripăşirea lor (ca urmare a - vezi Doamne! - unor nepotriviri doctrinare care i-au izbit taman la sfârşit de mandat) pe la alte formaţiuni politice, mai ”pe val”, aproape că îmi e milă de partidul (încă) la putere (pe care, altminteri, nu l-am simpatizat). Zodiacul chinezesc ar trebui, cred, adaptat pentru România: anul 2012 nu este anul Dragonului de apă, ci cel al Şobolanului politic. Care, atunci când vede că vaporul începe să ia apă (de bună seamă datorită şi ”ronţăielilor” pe care le-a prestat în ultimii patru ani), este primul care îi părăseşte pe cei datorită cărora a picotit, pe bani buni, în băncile de la Palatul Parlamentului sau în alte funcţii bănoase de la nivelul judeţelor sau primăriilor.

luni, 23 aprilie 2012

O zicere

Dintr-o sesizare (anonimă, cum altfel): ”...preşedintele asociaţiei de proprietari a suptilizat fondurile destinate...”. Recunosc că m-am îndrăgostit iremediabil de cuvântul ăsta - a suptiliza - pe care l-am văzut drept combinaţia perfectă între a fura şi a suge cu (evident, la ce vă gândeaţi?) trimitere la celebrul ”...unul care suge sângele poporului” din ”Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale. Superb!

duminică, 22 aprilie 2012

Cromatică (eventual) electorală

Ce obţii dacă amesteci (mai vechiul) portocaliu cu (mai noul... dar tot aceeaşi Mărie) verde? Maro! Are sens... chiar unul mirositor.

Dar ce obţii dacă amesteci galben-albastru cu roşu? Negru. Noapte bună!

A bon entendeur, salut!

joi, 19 aprilie 2012

Scrisoarea s-a pierdut la Râmnicu Vâlcea!

Sâmbătă, 14 aprilie, în seara ajunului Învierii Domnului, Antena 3 şi-a spălat muuuuulte păcate prin invitarea la emisiunea Q&A realizată de Alessandra Stoicescu a maestrului Florin Zamfirescu şi a fiicei sale, Ştefana Samfira (la rându-i actriţă – bien sûr - şi regizor). Emisiunea derulată sub genericul ”O familie cu har” a fost ca o gură de aer proaspăt, ca o duşcă necesară de bun-simţ… plus doldora de informaţii inedite. Printre ele şi faptul că Ion Luca Caragiale (revizor şcolar pe Vâlcea şi Argeş pe la 1882) ar fi găsit inspiraţia necesară creionării locului de desfăşurare a acţiunii din ”O scrisoare pierdută” în Râmnicul Vâlcii sfârşitului de secol XIX. În argumentaţia sa, actorul Florin Zamfirescu menţionează că oraşul ”scrisorii pierdute” era ”capitala unui judeţ de munte”; în plus, prefectul Tipătescu, încercând să-l convingă pe Caţavencu să nu publice scrisoarea compromiţătoare, îl ispiteşte pe acesta cu moşia ”Zăvoiul”, din marginea oraşului (adică actualul Parc Zăvoi de la ieşirea spre Băile Olăneşti): «TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? 'Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia ”Zăvoiul" din marginea oraşului...».

A - mi-am spus în gând, două zile mai târziu (adică după Paşte) - păi atunci totul e cum nu se poate mai clar! Studiată în perspectiva oraşului în care scrisoarea pierdută pe vremea lui Caragiale arunca în aer societatea (aia fără ”prinţipuri”, care va să zică), viermuiala politică din Râmnicul zilelor noastre intră într-o ordine firească, chiar dacă nu şi de dorit. Moştenirea lăsată de Nenea Iancu explică, deci, pe deplin tot soiul de anomalii (doar pentru unii) care te lasă cu gura căscată, tot felul de întorsături care mai de care mai acrobatice, precum şi toate alianţele ”contra naturii” de care este marcată politica locală. ”O scrisoare pierdută” - citită mai cu atenţie, mai aplicat - te face să priveşti cu înţelegere blestemul de ”mandatus interruptus”, coroborat cu climaxul lui ”pupat toţi Piaţa Endependenţi”, care au bântuit administraţia în ultimii ani, şi să accepţi personaje precum revanşardul care după umilinţa rugăciunii de seară îşi şopteşte în barbă ”vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât”, marioneta care intră de bună voie în sforile păpuşarului pentru o ultimă reprezentaţie, drumeţul politic care îşi pune coperţi de toate culorile la carnetul de partid doar-doar va ajunge cât mai aproape de sângele poporului sau parlamentarul cuprins de o perpetuă moţăială care se trezeşte din când în când doar ca să se răstească la cei care îi tulbură somnul cu impertinenţa unor întrebări. Acestora li se alătură alte invenţii de sorginte locală precum socialistul patron de firmă, democratul dictator, progresistul retrograd, ecologistul care conduce un SUV sau liberalul cu salariu la stat. La noi, la Râmnic, nimic nu este definitiv: în umbra lui Caragiale duşmanii de azi sunt aliaţii de mâine, prietenii de ieri sunt rivalii din prezent, iar cât despre durata de ocupare a unei funcţii publice, până şi o frunză încă necăzută din copac la sfârşitul lui octombrie are un pronostic mai favorabil. Membrii unei coaliţii au în fişa postului datul la gioalele partenerilor pe sub sau chiar pe deasupra mesei, în timp că inamicii politici se firitisesc unii pe alţii pe la sindrofiile oficiale.

E clar: suntem stigmatizaţi pe veci! Nimica, deci, să nu ne mire… nimica să nu ne-nspăimânte. Dacă e probabil ca să se întâmple ceva pe de-a-ndoaselea, atunci se va întâmpla la Râmnic. Nouă - ca demni urmaşi (şi mai ales admiratori) ai lui Nenea Iancu – nu ne rămâne decât să ne luăm o găletuşă de floricele şi un carton de beri şi să privim cu înţelegere amuzată la toată foială politicianistă locală, precum odinioară alte personaje caragialeşti la ”comediile nemţeşti”: ”nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica” (cf. Jupân Dumitrache – ”O noapte furtunoasă”).

marți, 17 aprilie 2012

Post pascale

Cred că de acum înainte va trebui să mă refugiez undeva la ţară pentru a mai simţi Paştele aşa cum se cuvine. Sâmbătă noaptea urcam la Schitul Cetăţuia de la intrarea dinspre Nord în Râmnic în speranţa că vremea nefavorabilă + scările destul de abrupte până la schit îi vor mai împuţina pe cei ce-ar fi vrut să ia lumină de aici. Am avut însă ghinionul unei vecinătăţi mult prea apropiate cu un grup de tineri care au flecărit continuu pe teme dintre cele mai diverse şi fără vreo legătură cu sărbătoarea; drept urmare, a fost primul Paşte din ultimii ani în care n-am apucat să cânt, alături de mulţime, ”Cristos a înviat din morţi”, pentru simplul motiv că n-am auzit mai nimic... în maşină, în drumul spre casă, îngânam în gând ”...cu moartea pre moarte călcând...”.

Am trăit însă Învierea poate chiar mai intens decât în alţi ani datorită unei corespondenţe în direct a Radio România de la momentul pogorârii Luminii Sfinte la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim: chiar dacă imaginea era strict sonoră, emoţia care îi cuprinsese pe membrii echipei ce transmitea de acolo, zgomotul de fond al mulţimii care asista la miracol, declaraţiile celor ce tocmai fuseseră martori mi-au adus lacrimi în ochi; se întâmpla sâmbătă, 14 aprilie, la ora 14.26.

Am reuşit cu succes să evit toate programele ”de sărbători” ale televiziunilor româneşti. Una din metodele de ”evaziune” a fost vizionarea filmului Le Havre: o poveste frumoasă şi înduioşătoare despre cum un puşti refugiat din Gabon şi ajuns, din greşeală, în portul francez reuşeşte să unească mai mulţi localnici într-un efort de trimitere a sa, peste Canalul Mânecii, la mama care îl aştepta în Londra. La un moment dat, în film apare preţ de o secundă un afiş lipit în vitrina unui magazin de cartier în care se citea urarea ”Joyeuses Pâques”… m-am bucurat de coincidenţă şi nu mi-am putut opri un zâmbet.

Nimic nu se compară cu fumuseţea oraşului golit de oameni şi de maşini din dimineaţa primei zile de Paşti.

La câteva zile după o sărbătoare (fie ea Paşte, Crăciun, Revelion sau vreo zi aniversară), ajung la momentul delicios al ”omletei cu de toate”: este un fel de frittata, la care se taie în cubuleţe carnea de la friptura de porc sau de pui făcută la cuptor din ajun, brânza, caşcavalul şi şunculiţa rămase de la aperitiv, ardeiul gras sau roşiile sau ceapa verde scăpate de la ”masacrul” gastronomic şi se amestecă cu ouă bătute bine, toate sfârşind într-o tigaie încăpătoare aşezată pe un foc mic. E un adevărat festin şi am senzaţia că voi avea parte de el chiar în seara asta.

miercuri, 11 aprilie 2012

De Paşte

Săptămâna Mare este, poate, momentul din an în care rezonez cel mai mult. Nu devin neapărat mai religios, dar sunt mai impresionabil decât în alte dăţi şi parcă simt – evident diluat şi la nivel psihic, nu fizic - suferinţa celui răstignit pe cruce acum două milenii.

De câteva zile observ cu tristeţe cum forfota premergătoare sărbătorii Învierii începe să semene tot mai mult cu cea de dinaintea Crăciunului – sărbătoare care şi-a pierdut la oraş aproape complet semnificaţia spirituală, rămânând (şi îngroşându-se, parcă, an de an) doar cea material-alimentară –, cum supermarketurile devin neîncăpătoare de oameni mai preocupaţi de stomac decât de minte şi inimă, cum apar din ce în ce mai multe ”suveniruri” pascale ”tradiţionale”, cum crucea de pe Golgota nu se mai vede de iepuraşul de Paşte (la fel cum ieslea naşterii e obturată de sacul doldora de cadouri al rotofeiului Moş Crăciun) şi îmi dau seama cum s-a simţit Iisus la intrarea în Ierusalim când a văzut cum oamenii Lui şi Templul Lui erau cu totul altfel (răi, duşmănoşi, întunecaţi la suflet, preocupaţi de câştig şi de bani) decât trebuiau să fie.

După două milenii de la sacrificiul lui Cristos, oamenii nu s-au schimbat prea mult: se omoară cu la fel de mult sârg în numele unei credinţe neîmpărtăşite de ”ceilalţi”, sunt la fel de avizi de bani şi trec la fel de impasibili pe lângă suferinţele celor din jur. Biserica clădită de Iisus e împărţită astăzi în bisericuţe mai mari şi mai mici, de limbi şi obiceiuri diferite, fiecare contestând-o pe cealaltă şi pozând ecumenic doar din raţiuni politice. Cât despre negustorii din Templu, alungaţi de Mântuitor... ei sunt tot aici, slujind şi propovăduind milostenia şi umilinţa, dar îmbrăcaţi în odăjdii bogate şi cu gândul la pomeni, averi, taxe, retrocedări şi ridicări de edificii uriaşe. Nici măcar asupra Învierii sau Naşterii Domnului - cele două momente de la care ne revendicăm spiritual existenţa – nu s-a ajuns la un acord şi se sărbătoresc după calcule şi calendare diferite: Iisus se naşte de două ori şi moare şi învie de tot atâtea, de parcă am fi cu toţii nişte beţivani, care văd dublu de la prea multă băutură.

Expresia cea mai semnificativă a denaturării unor mari sărbători spirituale e felul în care acestea sunt închinate unui animal care se mănâncă, unui tranzit digestiv: Crăciunul se sărbătoreşte în zodia porcului, Paştele e asurzit de zbieretele mieilor sacrificaţi la marginea oraşelor, până şi Thanksgivingul american nu poate fi despărţit de curcanul umplut de pe masa de prânz a fiecărei familii. Altfel, depăşind viziunea alimentară, Paştele a devenit, şi el, prilej de ”mini-vacanţe” pentru cei care nu se pot pătrunde de sacrificiul Fiului lui Dumnezeu decât la modul excursionist-itinerant, de preferinţă în străinătate sau, după buget, prin cluburi sau discoteci. Încă nu-mi pot scoate din minte un patron de club de acum câţiva ani care declara firesc unei reportere TV că a organizat ”un chef de Vinerea Mare”, postul de televiziune prezentând asta ca pe ceva la fel de firesc, de domeniul normalităţii.

Poate sunt mai pesimist decât ar trebui zilele ăstea (şi, recitind cele scrise, în mod clar mai incoerent), sau poate că aşa trebuie sărbătorită Învierea Domnului, cu o tristeţe mai întâi, pentru ca apoi bucuria să fie cu atât mai mare cu cât tristeţea a fost mai adâncă. Nu ştiu. Dar vreau să cred că fiecare Paşte – şi deci şi acesta – e momentul unui nou început. Un moment în care lucrurile pot fi luate de la zero, o clipă care reaşează lumea pe temeliile de început, o trăire care te curăţă de mizeria adunată de un an încoace. Chiar dacă ştiu că nu va dura: Iisus a murit pe crucea de pe Golgota convins că sacrificiul său ne va şterge, pentru multă vreme, toate păcatele; nu avea de unde să ştie, sărmanul, că la ”hărnicia” cu care facem exact pe dos decât ce ar trebui, am avea nevoie de răstignirea şi învierea Lui cel puţin o dată pe lună, la fel ca încasarea salariului.

O să-mi revin zilele următoare... Până atunci, fac ceea ce fac în ajunul fiecărui Paşte, de ani buni încoace: mă uit la (sau doar ascult muzica din) ”Jesus Christ Superstar”, o operă rock care, de când am auzit-o pentru prima dată pe un vinil rusesc, cu Ian Gillan de la Deep Purple făcând vocea lui Iisus, m-a confiscat complet.

JESUS CHRIST SUPERSTAR I


JESUS CHRIST SUPERSTAR II


JESUS CHRIST SUPERSTAR III


JESUS CHRIST SUPERSTAR IV


JESUS CHRIST SUPERSTAR V


Un Paşte luminat tuturor!

luni, 9 aprilie 2012

Oameni de lângă noi: astăzi - Noulomul*

El ştie tot. Cunoştinţele sale nu cunosc limite (ca să fac un joc de cuvinte; apropo de asta: lui nu-i place să se joace – este egal serios şi permanent pătruns de importanţa misiunii sale). Ştiinţa nu-l ajută însă să creeze; supervizează doar – evident, competent – tot ce creează ceilalţi. Nu-ţi va răspunde niciodată ”nu ştiu”. Singurul lucru pe care nu-l ştie este să spună ”nu ştiu”. Pentru că el are răspunsuri la tot şi îşi este pe deplin suficient..

El gândeşte – şi, la fel, vorbeşte – în termeni de sorginte preponderent anglo-saxonă; limba română nu-i e suficientă pentru a se exprima într-o deplină comprehensabilitate. Este un universalist, un prolix, un cosmopolit, neîncăput de un singur univers, ci obligat, de omniscienţa-i genetică, să evolueze în mai multe sfere simultan sau consecutiv. Ca urmare, discursu-i este fracturat frecvent de digresiuni ce-l duc, pe nesimţite, în nebănuite şi cât mai variate domenii.

El lucrează într-un birou cu pereţi de sticlă, astfel încât cei din jur, trecători prin dreptul său, să-l poată urmări, cu voie sau fără, în deplinătatea activităţii sale (afară de cazul în care treburi importante îl confiscă audienţei generale şi atunci închide jaluzelele cu un aer conspirativ-superior). Vorbeşte enorm la telefon, dar pentru că are preponderent activităţi simultane (con)vorbitului, telefonul e obligatoriu conectat la un blue-tooth.

El nu este un împătimit al pluralului politeţii. Dacă ierarhia îi permite, se revendică subit de la ”politeţea americană”, iar singularul îi vine instantaneu la îndemână. Nu-l înspăimântă şi nu-l crispează titlurile sau competenţele altora. Atâta timp cât face parte din echipă, sau îi e, într-o formă sau alta, colaborator, partener, e la ”per tu” şi cu profesorul, şi cu directorul de fabrică, şi cu artistul. Politeţea adresabilităţii se activează doar la contactul cu reprezentanţi ai unor organizaţii net superioare celei în care lucrează.

El are tot timpul o tabletă la îndemână, pe care o consultă asiduu. Şi mai are o vastă listă de contacte, care îi umple cele 200 de poziţii ale cartelei SIM şi se revarsă, pe alte câteva sute, în memoria telefonului. Este tot timpul on-line, are conturi pe toate reţelele de socializare şi este logat permanent la realităţile din jur. ”Statusul” lui de mess cunoaşte doar două faze: ”available” şi ”idle”; niciodată nu-l vei gasi ”offline”, ceea ce te face să te întrebi serios când mai doarme?

El are studii serioase, dar e greu de extras vreo specializare datorită universalităţii acestora (administraţie, relaţii internaţionale, management, marketing etc.); mai mult decât atât, are experienţă, a lucrat ”pe proiecte” şi subliniază mereu că vine, mesianic, din alt domeniu de activitate în care, chiar dacă n-are nici o legătură cu ce face în prezent, a dobândit toate competenţele ce-i sunt necesare. Socializează cu măsură, dar chiar şi atunci arborează un aer preocupat, care îi dă un aer de victimă work-aholică.

El poate fi întâlnit oriunde: este noul Om al acestor noi vremuri. În care prea mulţi intermediază, forward-ează, valorizează, diseminează, share-uiesc, dau feed-back-uri, brand-uiesc şi supervizează ceea ce prea puţini produc.

* evident, cuvânt inventat de mine care defineşte o persoană alcătuită după un alt (nou adică) tipar decât cel obişnuit (cam cum arată Windows 8 faţă de XP - sunt la fel, dar nu-s deloc la fel)