Omiliafobia

Mereu m-am mirat de cum poate cineva muri ”înecat” într-o mare de grâu... sau de porumb... sau de orice fel de grăunţe. Am văzut – cred că în mai multe rânduri, dovadă că şi imaginaţia are limitele ei – o scenă de genul ăsta în filme. Şi mă tot întrebam: cum să mori din aşa ceva? Nu te poţi ridica pe grăunţele care deja au căzut ca să stai cu capul deasupra lor? Nu poţi ”înota” la suprafaţa lor? Pare-se că nu.

La fel e – am observat – şi cu cuvintele. Atunci când sunt prea multe şi li se pierde rostul: de a spune ceva, de a învăţa, de a împărtăşi. Cuvintele ăstea te îneacă, te sufocă. Mori încet - începând de la urechi, apoi creierul şi apoi întreg corpul – sub torentele de cuvinte. Ai vrea să te împotriveşti, dar sunt prea multe şi vin prea repede, unele după altele. Speri ca şuvoiul să se oprească, dar imediat ce se termină o frază, începe o alta. Şi tot aşa. Simţi că sensul tuturor acestor cuvinte e unul stricat, întors de la coadă la cap, fără miez şi cu mult praf, dar asta nu te face să te sufoci mai puţin. Ba dimpotrivă.

Dezvolt o nouă boală: omiliefobia (cu accent pe al doilea ”i”). Frica de discursuri. Teama de vorbe înşirate la nesfârşit. Repulsia la predici.

Consumul excesiv de cuvinte dăunează grav sănătăţii.

Aşa că tac. Măcar eu.

Fotografiile de câte o mie de cuvinte

Am făcut curăţenie prin folderul de fotografii al mobilului şi postez câteva din ele, mai interesante/ciudate/amuzante/frumoase.

Am mai luat o tranşă de lemne pentru ars în sobă la iarnă. Încerc, vâzându-le, un sentiment primar, aproape ţărănesc (deşi m-am născut şi am trăit doar la oraş) de siguranţă în faţa iernii, care se anunţă (”Breaking news”) cea mai grea din ultimii 'jdemii de ani.

Cam aşa se aşteaptă (de câteva ori pe zi) la bariera de pe bulevardul Nicolae Bălcescu din Râmnic. Inutil să adaugă că maşinile ”băgate” în faţă erau taximetre.

În aceeaşi zonă, o dilemă de fiecare dată când plouă: să traversezi regulamentar, udîndu-te complet la picioare, sau neregulamentar, şi rămânînd, cât de cât, cu ciorapii uscaţi?

Acum câteva luni, la intrarea în Piteşti venind de la Bucureşti, pe ”şoseaua veche”, a fost montat un semn de circulaţie superb prin zăpăceala sa. Probabil că ăia de l-au compus şi-au închipuit că şoferii îl pot pricepe trecând pe lângă el cu cei 50 km/oră regulamentari. Eu n-am reuşit să pricep mare lucru nici măcar oprit în faţa lui şi studiindu-l pe îndelete.

Expoziţia ”Human Body” a ajuns şi la Râmnicu Vâlcea; din păcate, nu a ţinut decât până la aranjarea vitrinei.

În curtea Catedralei Ortodoxe din Sibiu, o întrebare pentru popi: cât de ok este să pui semnul crucii pe un tomberon de gunoi?

Corespondenta România TV, Nicoleta Ene, a lăsat, de Ziua Recoltei, microfonul şi camera deoparte şi şi-a scos la o expoziţie cu vânzare murăturile. Le-am gustat pe unele şi le-am mâncat cu poftă pe altele: delicioase toate. Inutil să spun că mi-a devenit dragă dintr-o dată, aşa cum dragi îmi sunt toţi cei din ale căror mâini iese ceva ce aduce bucurie altora. Pentru cei interesaţi să comande: 0744835918 sau nicole.ene@gmail.com

Duminica trecută, în cimitir, am văzut cum vegetaţia a îmbrăcat, până la jumătate, un stâlp de energie electrică aflat la marginea lui. E uimitor ce putere poate să aibă natura, chiar şi atunci când e vorba doar de o iederă oarecare.

Pe uşa de la intrarea în Magazinul Romarta, din centrul Râmnicului: cât adevăr într-o reclamă ciopârţită!

Raţe pe lacul din Parcul Zăvoi, în aşteptarea iernii.

Nu mă pot desprinde de gândul că România TV seamănă tot mai mult cu răposatul OTV. Mai ales acum, cu imaginea fostului realizator de emisiuni oteviste şi actual senator (Doamne, în ce ţară trăim!) Tudor Barbu, pe ecran.

Într-un singur week-end a cărat vreo sută de kilograme de bulgări de sare, cam 12 saci cu tărâţe, grâu şi porumb şi o grămadă consistentă de butuci de brad. În ”buletin” îl cheamă Opel Astra H (model ”Caravan”, motor Diesel de 1,7 cmc şi 100 CP), dar mai este alintat ”Tihuţu” (după numărul de înmatriculare) sau ”Curimanu” (din cauza lăţimii spatelui). E o maşină care, după aproape 170.000 de kilometri, încă mai consumă 4 l/100 km pe drum drept, cu 90-100 km/oră, cu care am atins 200 km/oră (nu în ţară!) şi în care am dormit, perfect întins şi confortabil, în mai multe rânduri.

Catedrala blasfemiei neamului

Lucram acum câteva zile la una din bisericile mele din ceramică: un model al unei biserici de lemn maramureşene. Şi constatam, în timp ce lucram la partea de jos a machetei, modul plin de respect pentru Dumnezeu în care erau alcătuite bisericile pe vremuri – în special cele din Ardeal: spaţiul pentru oameni este redus la nivelul podelei, pe care credincioşii calcă sau pe care îngenunchează în rugăciune; restul – tavanul înalt şi turnul semeţ, cu acoperiş ţuguiat, să urce crucea cât mai sus - era spaţiul Domnului, cinstirea pe care creaţia lui i-o aducea în felul acesta.

M-am uitat şi la proiectul catedralei mântuirii neamului: plină de tot felul de spaţii pentru activităţi omeneşti şi menită să-ţi arunce în ochi nu măreţia celui căreia îi este închinată, ci a celui care a conceput-o şi o construieşte. În felul în care a fost gândită, CMN este cea mai mare – şi la propriu, şi la figurat – blasfemie arată lui Dumnezeu, de către chiar cei care se intitulează slujitorii săi.

Paradoxurile Râmnicului (lista rămâne deschisă)

Suntem capitala judeţului cu cele mai multe mânăstiri şi schituri din România, dar pentru că în oraş foamea de parohii e atât de mare, bisericile nou construite n-au mai fost aşezate pe direcţia Est-Vest, cum e normal, ci după cum le-a dat voie terenul şi cum a fost vrerea parohului: oricum, numai biserică să fie, ca să aibă oamenii unde să-şi dea banii!

• • •

Deşi oraşul e la vărsarea Olăneştiului în Olt, apa de la robinetele din bucătăriile şi băile oamenilor e scumpă şi galbenă. Iar din factura tăiată la consumatorii de la case, jumătate este apa ”meteorică”, adică ce cade din cer ca ploaie şi se duce în canalizare şi se epurează. Au ajuns locuitorii de la casele din oraş să se roage de secetă, numai să nu mai plătească atât de mult pe fiecare lună.

• • •

Dacă ai încălzire centrală şi stai la bloc, nu ai voie să te debranşezi şi să treci, de pildă, pe gaz, pe sobă cu lemne, pe reşou electric sau pe lumânare. Chiar dacă ai rămas şomer şi nu mai ai bani, trebuie, mai departe, să te încălzeşti şi să te speli cu apa fiartă la CET; şi când nu plăteşti la timp, se taie, întâi, apa caldă la întreg blocul, ca să te înjure toţi vecinii, şi apoi, pentru că ai strâns datorii mari la asociaţie, ţi se scoate şi apartamentul la vânzare.

• • •

În oraş, există o stradă (Mihai Eminescu) care are prioritate la intersecţia cu un bulevard (Pandurilor); mai era şi un alt caz (strada General Magheru avea prioritate la intersecţia cu bulevardul Tudor Vladimirescu), dar a dispărut prin construirea unui sens giratoriu.

• • •

În oraş sunt două teatre, dar când unul este în festival, celălalt e în concediu sau pleacă în turneu.

• • •

Râmnicu Vâlcea nu este un oraş turistic, dar avem două centre de informare turistică (unul al oraşului şi altul al judeţului); adică mai multe decât Braşovul sau Sibiul, de exemplu.

• • •

Deşi Râmnicu Vâlcea a fost numit odată ”capitala tiparului românesc”, pentru sediul bibliotecii judeţene nu s-a făcut un proiect distinct, ci a fost copiat la indigo proiectul bibliotecii din Piteşti.

• • •

La 60 de metri de un pod peste râul Olăneşti, în centru, s-a mai construit un altul, dar care nu rezolvă nicicum circulaţia în centrul oraşului şi pe care doar din când în când trece câte o maşină rătăcită.

• • •

În paralel cu strada Ostroveni, pe la Ştrand, se prelungeşte un bulevard, care pleacă din acelaşi loc cu strada şi ajunge tot acolo unde ajunge şi ea. Şi pentru că nu s-a vrut să se lărgească strada deja existentă, s-a pus, astfel, la pământ o pădurice întreagă.

• • •

În Parcul Industrial Sud, nu se face industrie, ci comerţ.

• • •

Una din cele mai frumoase zone ale oraşului – Feţeni – a fost distrusă prin săparea unei gropi de gunoi, construirea unui adăpost pentru câinii vagabonzi şi tot acolo se vrea şi amplasarea unui cimitir. E ca şi cum ţi-ai pune ghena de gunoi şi wc-ul în cel mai frumos şi mai înflorit colţ al grădinii casei.

• • •

Avem multe universităţi, dar nu avem viaţă studenţească şi avem tot felul de facultăţi, dar absolvenţii lor sfârşesc de cele mai multe ori ca barmani, vânzători sau agenţi comerciali.

• • •

Avem 17 ziare, trei televiziuni şi patru posturi de radio, dar oamenii continuă să nu aibă habar de ce se întâmplă în jurul lor şi cu ei.

• • •

Avem scriitori care scriu mult, dar pe care nu-i citeşte nimeni; avem edituri care tipăresc cărţi pe care nu le cumpără nimeni; avem fundaţii care organizează evenimente la care nu vine nimeni şi care scot reviste pe le răsfoiesc doar cei care scriu în ele; şi avem pictori care colorează pânze pe care nu le înţelege nimeni.

• • •

(adăugat) Dacă vrei să scapi de zgomotele oraşului într-unul din cele două parcuri nu ai nici o şansă, întrucât în ambele sunt montate reţele de difuzoare, care emit tare muzică la modă, de dimineaţa până seara. Evident, în zonele în care se aude muzica, nu mai cântă nici o pasăre.

• • •

(adăugat) Dacă eşti bolnav şi te internezi în spital, de cum intri în salon doctorii îţi dau o listă cu tot ce trebuie să cumperi ca să te faci bine: pastile şi fiole, perfuzii, plasturi şi pansamente, seringi şi fir de sutură. Iar la sfârşit, dacă scapi cu bine şi apuci să te externezi, după ce ai dat bani la doctori, anestezişti, asistente, femei de serviciu şi portari, mai trebuie să plăteşti şi coplata.

• • •

(adăugat) În oraşul ”capitală a tiparului românesc” (cum îl numea Nicolae Iorga), librăria ”Diverta” a dat faliment.