miercuri, 8 martie 2017

Aproape scos în decor


Sâmbătă, în drum spre Bucureşti, aproape am fost scos în decor de o camionetă care s-a hotărât să depăşească, fără să se asigure, în timp ce eu făceam exact acelaşi lucru. M-am ţinut pe roţi, iar momentul s-a imortalizat pe camera de bord pe care o folosesc de câteva luni, ca o poliţă de asigurare suplimentară. După cum se vede pe film, idiotul nici măcar nu a încetinit - deşi mi-e greu să cred că nu a sesizat incidentul, dacă nu din apropierea extrem de periculoasă, măcar din claxonul prelung cu care l-am gratulat în timp ce mă forţa să ies de pe carosabil.

Sper să am cât mai puţine - spre deloc - astfel de incidente surprinse pe video.

miercuri, 1 martie 2017

Amestecate - la 1 martie

Browserul meu de Internet e bulversat: am căutat, într-un foarte scurt interval de timp, pe Booking.com, câteva oferte de cazare pe litoralul romanesc – Eforiile şi/sau Mangalia, pe la sfârşitul primăverii în ideea că aş putea să o trimit pe mama într-un scurt sejur la mare. Câteva zile mai târziu, căutam, inclusiv pe Booking.com, tot o cazare, de data aceasta prin zona Bran-Moeciu, pentru o excursie a fiicei mele cu clasa undeva prin aprilie. Acum o săptămână, discutând tot cu fiică-mea planurile ei de mers la vară cu prietenii la mare, am căutat ceva oferte, tot pe Booking,com, de prin Costineşti. Colac peste pupăză, vorbind cu o cunoştinţă despre staţiunea Sozopol din Bulgaria – loc fermecat, după cum s-a jurat acesta – am dat o raită, tot prin intermediul Booking.com, de curiozitate să văd ce oferte sunt şi pe acolo.
Astfel că, de câteva zile, fie că deschid ziare.com, digi24.ro, stirilocale24.ro, adevarul.ro şi enumerarea poate continua, casetele de reclamă de la Booking sunt din ce în ce mai enervante încercând să-mi prezinte, simultan, oferte din Eforie Nord, Moeciu, Costineşti şi Sozopol. ”Găselniţa” asta cu ”hai să vedem ce caută dobitocul şi să-i băgăm pe gât dup-aia, până se satură, preferinţele sale” este al naibii de păguboasă şi unul din motivele pentru care refuz în continuare să am conturi pe reţelele sociale gen Facebook, Twitter, Linkedin ş.a.

• • •

I-a expirat cardul fiicei mele, emis de BCR şi pe care îi intră alocaţia; fata e minoră, astfel că titularul de cont sunt eu, dar pe card, dintr-o curtoazie - pe care am apreciat-o la vremea aceea – banca a acceptat să treacă numele ei. Ca urmare, m-am prezentat în persoană, cu documentul de identitate şi răposatul card de debit, la sucursala BCR locală, unde am solicitat noul card. Şi unde mi s-a spus că trebuie să vină şi fiica mea, să îl ridice. ”Doamnă”, am replicat, ”dacă eu, în momentul acesta, vreau să scot toţi banii din contul asociat cardului, cont la care sunt titular, pot să o fac în absenţa fiicei mele?” ”Da”, îmi răspunde doamna – de altfel nevinovată - cu jumătate de gură. ”Deci ca să scot banii e de ajuns o persoană, dar ca să ridic o bucăţică de plastic e nevoie de două, nu?” ”Aşa sunt regulile”, îmi răspunde doamna vizibil mai tristă. Am renunţat la polemică şi am revenit la bancă a doua zi - cu documentul de identitate, cu cardul decedat, cu fiica din dotare şi ea însoţită de cartea ei de identitate – şi am ridicat noul card. Nu ne mai facem noi bine...

• • •

În 1998, în calitate de responsabil cu cultura pe care o aveam la Primăria municipiului, întocmeam pentru Consiliul Local de atunci Raportul prin care se înfiinţa Teatrul Municipal ”Ariel”. În urma lui, lua naştere această instituţie de spectacole, cu care am colaborat ani întregi, de cele mai multe ori excelent. Zilele acestea am întocmit un alt Raport, tot către Consiliul Local, prin care se iniţiază demersurile de unificare a Teatrului Municipal ”Ariel” cu Teatrul ”Anton Pann”. Şi nu mă pot desprinde de ideea că o astfel de buclă se înscrie perfect în atât de neaoşul ”eu te fac, eu te omor”.

• • •


Azi noapte, pe la ora 1, trezit din somn şi cuprins apoi de nişte gânduri, dau drumul la televizor să mă ajute să readorm. Prind o secvenţă din ”Capcana minţii”, un serial de pe AXN: eroul principal, un profesor universitar strălucitor, dar schizofrenic, îi spune unui asistent care insista să-i serbeze ziua de naştere: ”Ce sadic a putut inventa sărbătorirea unui pas mai aproape de moarte?”. Am închis televizorul dându-i dreptate în bună măsură: de o oră împlinisem 48 de ani.