Cronică de film: ”Viaţa lui Pi” (nu citiţi decât după ce l-aţi văzut!)

”Viaţa lui Pi” poate fi doar un splendid film de aventuri dacă ratezi cumva ultimele 10 minute din peliculă. Odiseea din Pacific a tânărului indian şi a însoţitorului său feroce – tigrul bengalez Richard Parker, expusă prin apelul continuu la peisaje tulburătoare şi fascinante efecte speciale, este o încântare pentru oricine. Ultimele 10 minute, însă, devoalează toată aventura nautică care te ţine cu sufletul la gură ca fiind doar închipuirea, carapacea, protecţia pe care eroul povestirii - Piscine Molitor ”Pi” Patel – şi-a construit-o pentru a supravieţui naufragiului, pierderii familiei şi lunilor lungi de rătăcire pe ape.

Filmul vorbeşte, astfel, în primul rând, despre rolul terapeutic al închipurii, al imaginaţiei, al poveştii, în esenţă, într-o situaţie de criză majoră. Spre deosebire de practicile psihanalizei moderne, care încearcă să dezgroape din subconştient cele mai ascunse gânduri, ”Viaţa lui Pi” spune simplu că dacă vrei poţi trăi într-o (şi cu o) poveste: în felul acesta nu-ţi pierzi minţile şi poţi trece mai departe peste o traumă. În acelaşi timp, însă, povestea adevărată trebuie spusă, mărturisită, ca o eliberare. ”Pi” Patel o face în minutele de final ale filmului, povestind despre atrocităţile cărora le fusese martor în primele zile de după naufragiu, despre uciderea mamei sale de către bucătarul francez al vasului cargo, despre înjunghierea apoi a acestuia de către tânărul indian şi despre cele 227 de zile de plutire în derivă până la eşuarea pe ţărmul Mexicului. Se descifrează, astfel, şi episodul cu insula plutitoare, populată de mii de suricate, ospitalieră peste zi, dar ucigaşă în timpul nopţii: ”Pi” Patel putea rămâne pe această insulă – adică prins complet în fantezia sa – dar s-ar fi pierdut, până la urmă, precum cel al cărui dinte este descoperit învelit în planta carnivoră şi fosforescentă. Aşa că este nevoit să plece mai departe, până când reuşeşte să pună piciorul pe pământ ferm. Plânsul care îl zguduie pe ”Pi” Patel la despărţirea pe plajă de tigrul Richard Parker – un alter ego pe parcursul întregii derive - semnifică ieşirea din vis şi intrarea în realitate.

”Alege ce poveste vrei să crezi”, zice eroul principal spre final. ”Pi” Patel şi-a ales povestea, supravieţuind încercării şi regăsindu-se, după decenii, ca un om împlinit, căsătorit, cu copii. Eu asta am ales să înţeleg din acest film şi aştept să regăsesc ”Viaţa lui Pi” pe lista nominalizărilor la Oscar şi nu doar la efecte speciale sau coloană sonoră, ci la categoria ”Cel mai bun film”.

De Crăciun (2)

La spălătoria de maşini, în ajunul Crăciunului. Îmi e greu să înţeleg ce îi face pe unii şoferi să stea cu orele la coadă ca să-şi spele maşinile, de regulă în ajun de Crăciun, Paşte sau Revelion. M-am gândit apoi că asta o fi modalitatea lor de a evada din ”raiul” casnic aflat la temperatura de dat în clocot în acele perioade: ”Dragă, îmi pare rău, eu aş sta să te ajut, dar trebuie să duc maşina la spălat, că uite ce murdară este şi ne facem de râs la vecini. Ne vedem mai târziu. Pa!” Şi mai vine - perfect motivat, după cum se vede, peste 3 ore.

O reproducere a razei sfinte care i-a ghidat pe magi acum aproape două mii de ani, luminând copia ieslei din Scuarul Mircea cel Bătrân. A fost frumos, chiar dacă cea mai mare parte din cei prezenţi mărunţea nerăbdătoare din picioare în aşteptarea dulciurilor promise de ”moşul” de la primărie.

Crăciunul pe stil ”chinezesc” la un depozit en-gros din Bucureşti. Am mai scris despre asta acum aproape un an, nu s-a schimbat nimic de-atunci, ba dimpotrivă.

La cimitir, a doua zi de Crăciun.

La mulţi ani!

De Crăciun (1)

Un colind care îmi place:

Pisoii dormind îmbrăţişaţi şi toropiţi de căldura sobei:

Bradul din hol:

Am zâmbit la...

Aşteptând un transfer de bani...

Noul program de guvernare

Cu mijloace perfid-subliminale, posturile de televiziune au început deja să ne inducă în subconştient, prin succesiuni anume alese de filme şi seriale, noul program de guvernare de după alegerile din 9 decembrie.

Iată-l! Vizionare plăcută!

Copiii cu deficienţe auditive din România sunt expuşi riscurilor de hărţuire şi abuzurilor sexuale prin intermediul Internetului

Aproape jumătate din copiii cu deficienţe de auz din România au fost jigniţi prin intermediul Internetului şi, mai mult de atât, 51% dintre aceştia nu au transmis nici autorităţilor, nici persoanelor apropiate ceea ce li s-a întâmplat. Acestea sunt principalele concluzii ale Studiului Naţional privind Utilizarea Internetului în rândul Elevilor cu Deficienţe de Auz, iniţiat în octombrie 2012 de către Organizatia Salvaţi Copiii România, în parteneriat cu Fundaţia Orange. Scopul studiului este acela de a atrage atenţia opiniei publice şi a autorităţilor abilitate asupra pericolelor la care se expun elevii români cu deficienţe auditive atunci când navighează pe Internet. Pentru a preîntâmpina aceste situaţii de risc, care pot avea consecinţe grave în viaţa elevilor, Oranizaţia Salvați Copiii împreună cu Fundaţia Orange au demarat proiectul naţional E-sign, dedicat copiilor cu deficiențe de auz și profesorilor lor.  Proiectul se desfăşoară în perioada octombrie 2012 – iulie 2013 şi include ample activităţi directe informative şi educative, concursuri specializate, precum şi resurse educaţionale dezvoltate specific pentru copiii cu deficienţe auditive. În România sunt peste 1500 copii cu deficienţe auditive înscrişi în sistemul educaţional de stat, iar cercetarea, care s-a desfăşurat în perioada octombrie – noiembrie 2012, a vizat un eşantion de  400 de elevi cu deficienţe auditive din cele 15 instituţii speciale de învăţământ din ţară[1]. Studiul a relevat următoarele aspecte: · Aproape jumătate dintre copiii cu deficienţe de auz (48%) accesează zilnic Internetul, iar alţi 39% cel puţin o dată pe săptămână.
· Marea majoritate (98%) afirmă că au un profil personal pe o reţea de socializare, principalele reţele folosite fiind Facebook (92%) şi Google+ (67%).  Doi din cinci copii (44%) îşi setează public profilul personal, fiind astfel accesibil oricărei persoane cu o conexiune la Internet
· 44% dintre participanţii la studiu afirmă că au fost jigniţi/deranjaţi în mediul online şi 48% identifică hărţuirea online (cyberbullying) ca principala modalitate prin care au fost lezaţi. Chat-ul online şi site-urile de jocuri sunt cele mai frecvente contexte pentru  hartuire· Peste jumătate dintre participanţii la studiu care au fost jigniţi/supăraţi pe Internet (51%) nu au transmis nici autorităţilor, nici persoanelor apropiate ceea ce li s-a întâmplat.· În ceea ce priveşte întâlnirile cu necunoscuţi, 70% dintre copii afirmă că, în ultimul an, au căutat prieteni noi pe Internet, iar un copil din cinci (22%) afirmă că s-a întâlnit faţă în faţă cu o persoană complet străină cunoscută pe Internet.  Dintre aceştia din urmă, 7% declară că au fost abuzaţi sexual în urma întâlnirii.
 „Faptul că timp de patru ani ne-am adresat publicului larg prin proiectul Sigur.info ne-a permis să identificăm categoriile de copii vulnerabile în faţa pericolelor din mediul online, precum aceşti elevi hipoacuzici. Cercetarea efectuată în demararea proiectului E-Sign dovedeşte că, în România, copiii cu deficienţe prezintă un risc crescut de a întâmpina neplăceri şi abuzuri în urma navigării pe Internet. Ne bucurăm că Fundaţia Orange a venit în sprijinul proiectului şi astfel vom reuşi să integrăm în cadrul activităţilor toate şcolile speciale pentru copii cu deficienţe de auz din România”, declară Gabriela Alexandrescu, Preşedinte Executiv, Salvaţi Copiii România.
 „Rezultatele Studiului privind Utilizarea Internetului în Rândul Elevilor cu Deficienţe de Auz vorbesc de la sine despre vulnerabilitatea acestora şi, totodată, despre importanţa informării şi educaţiei în rândul copiilor, profesorilor și famililor pentru a putea preveni hărţuirea minorilor. Fenomenul de cyber-bullying nu se întamplă doar persoanelor mediatizate, ci se întâmplă şi copiilor cu deficienţe. În cazul acestora este cu atât mai periculos nu numai din punct de vedere emoţional dar şi datorită consecinţelor grave la care sunt expuşi în timpul utilizării Internetului sau în întâlnirile faţă în faţă cu persoanele pe care le cunosc online”, a spus Amalia Fodor – Director Executiv, Fundaţia Orange. Voluntarii Salvaţi Copiii, cu sprijinul Fundaţiei Orange Grup şi al Fundaţiei Orange România, se vor asigura că toţi cei 1500 de elevi cu deficienţe de auz vor beneficia pe parcursul anului şcolar 2012/2013 de o serie de sesiuni informative directe privind siguranţa online, care le vor dezvolta cunoştinţele şi aptitudinile necesare de utilizare a Internetului într-un mod responsabil. Activităţile vor fi susţinute în Bucureşti. Galaţi, Cluj-Napoca, Satu Mare, Suceava, Iaşi, Vaslui, Craiova, Timişoara, Sibiu, Focşani şi Buzău.
Pentru detalii suplimentare, vă rugăm contactaţi:Irina Nicolai, Coordonator Proiect E-sign, Salvaţi Copiii România
Tel : 021 224 24 52; 0723 66 34 96E-mail: irina.nicolai@salvaticopii.ro 

---

[1][1] Oraşele în care s-a desfăşurat cercetarea sunt: Bucureşti. Galaţi, Cluj-Napoca, Satu Mare, Suceava, Iaşi, Vaslui, Craiova, Timişoara, Sibiu, Focşani şi Buzău.

Despre apocalipsa de săptămâna viitoare

Ştiu că spunând ceva – orice! - despre subiectul ăsta nu fac altceva decât să intru într-una din cele două uriaşe tabere care îşi dau cu părerea... ”dar eu nu mă pot abţine”, cum ar zice puştoaica aia adorabilă din reclama de la biscuiţii Oreo.

Aşadar, de ce nu cred eu că mayaşii au calculat corect sfârşitul lumii? Pentru că nu-mi vine să creditez cu astfel de cunoştinţe o civilizaţie care, deşi înaintată, e-adevărat, nu şi-a putut prezice, acum vreo cinci secole, propriul sfârşit şi a fost distrusă de o mână de spanioli famelici, nespălaţi, analfabeţi şi bigoţi.

Se mai spune despre mayaşi că ar fi fost aduşi pe Pământ de nişte civilizaţii extraterestre şi că mitologiile lor ar fi populate de tot soiul de aliens şi de diverse întruchipări de pe alte planete, care ar fi dat populaţiei maya informaţii despre sfârşitul lumii. În acelaşi timp, despre mitologiile unor la fel de vechi civilizaţii de aici, de la noi din ogradă – romanii sau grecii antici – spunem că sunt alcătuite din nişte basme frumoase şi atât. Judecata asta cu dublă măsură - la unii: predicţii de sorginte stelară, la alţii: basme - este una complet falsă.

A, şi să nu uit: cum de nu mai zice nimeni nimic de Nostradamus? Până acum, el era profetul de serviciu, care ar fi prezis războaiele mondiale, căderea lui Ceauşescu, alegerea lui Obama şi, dacă stăm să puricăm bine catrenele ălea, chiar şi divorţul lui Pepe de Oana Zăvoranu (e-adevărat, toate aceste profeţii au fost descifrate după producerea evenimentelor şi nu înainte de petrecerea lor). De data asta Nostradamus nu mai corespunde şi probabil e păstrat pentru vreo apocalipsă viitoare, alături de baba Vanga, Sundar Singh şi alţii asemenea.

Una peste alta, apocalipsa din 21 decembrie 2012 este cea mai mare (şi, pare-se, cea mai eficientă) campanie publicitară la produse alimentare, de construcţii şi de uz casnic din lume, în special în SUA, că acolo sunt ceva mai mulţi creduli la mia de locuitori.

Biserica Ortodoxă tace complice în ceea ce priveşte apocalipsa de la finele lui decembrie. Nu am auzit de vreo poziţie fermă a Patriarhului Daniel, măcar doar ca să citeze din Biblie cuvintele acelea ”Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36, dacă a uitat cumva). Evident, însă, că nu are nici un interes să facă asta: de ce s-ar pune de-a curmezişul vânzărilor crescute de lumânări, valului de acatiste şi îmbulzelii de donaţii pentru construcţia de noi biserici/Catedrala Neamului, toate spre iertarea păcatelor celor înfricoşaţi de apocalipsă şi spre îngroşarea buzunarelor pitite sub sutane?

În ritmul ăsta, vârsta oamenilor se va măsura curând în apocalipse. Eu, de exemplu, am vreo patru de care ştiu: alinierea planetelor din ’82, eclipsa din 11 august 1999 (când ”apocalipsologii” întorceau trei sferturi din an pe dos şi le ieşea numărul fiarei), aia de la 1 ianuarie 2000 (mai ţineţi minte ce zarvă a fost cu ”virusul” Y2K care urma să dea peste cap între sistemul informatic mondial?) şi una anul trecut, pe 21 mai (apăruse pe nişte panouri publicitare şi prin Bucureşti), dar care s-a mutat apoi pe 21 octombrie, însă tot degeaba (şi încă nu am pus la socoteală 08.08.2008, 09.09.2009, 10.10.2010, 11.11.2011 sau ziua de alatăieri – 12.12.2012). Peste o săptămână, o voi adăuga şi pe aia mayaşă.

Pentru câte rele au făcut oamenii, nu sfârşitul Pământului le este pedeapsă, ci trăitul mai departe, de pe o zi pe alta, într-o lume din ce în ce mai incertă, mai toxică, mai inegală şi mai plină de suferinţă.

(Altă) nesimţire marca Petrom

Un fost coleg de facultate avea o vorbă, la mare căutare mai ales în sesiunile în care nu prea învăţa: principala condiţie pentru a lua un examen este să te prezinţi la el. Este unul din motivele pentru care m-am gândit că n-ar fi rău să alimentez astă-seară la Petrom de 75 de lei (şi nu de 50, cum fac de obicei), astfel încât să pot primi un tichet răzuibil cu care, cine ştie, pot câştiga unul din premii - aşa cum zicea reclama la radio despre ultima lor promoţie. Aşadar, trag la staţia de lângă Maternitate, de pe strada Remus Bellu, bag motorină în rezervor şi mă duc să achit. Am dat banii – 75 lei, doamna mi-i ia, îi marchează în casă şi apoi mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr nişte Skittles, că e nu ştiu ce promoţie. Îi răspund că nu, apoi primesc bonul, doamna îmi zice ”la revedere”... şi nimic. ”Dar tichetul acela?”, sunt nevoit să întreb? ”A, da – zice plictisită doamna – poftiţi”, şi îmi aruncă un loz de promoţie. Îi spun că pe ăsta trebuia să mi-l ofere, mai-nainte de toate, şi nu prostiile ălea de Skittles; ”bine, domnu’ – mi se răspunde, pe un ton agasat – dacă vreţi vă mai dăm nişte tichete, că avem destule”. Îi răspund că n-am de gând să iau mai mult decât mi se cuvine şi ies trântind uşa şi fără să mai salut.

Să mai zic că e a doua oară, în ultimele două săptămâni, când doamnele de la staţia asta ”uită” să dea nenorocitele ălea de tichete de promoţie, şi prima dată trebuind să le aduc eu aminte că mai au să mai îmi dea ceva..

Evident, n-am câştigat nimic la promoţia asta. Nici nu mă aşteptam. Dar să remarc că lipsa de bun-simţ a Petrom – care şi-a bătut joc tot anul de toţi cu majorări de preţuri complet nejustificate – se transmite prin contagiune la angajaţii proprii, asta chiar m-a surprins.

Două petiţii pe care le susţin

În primul rând e vorba de dispariţia din grila de programe RCS&RDS a canalelor Discovery. Destul că cei de la Digi nu dau vreun semn că ar introduce canalul ”Da Vinci Learning”, care, după părerea mea, este un post tv educaţional excepţional, dar acum au ras şi câteva canale din pachetul Discovery, pe care eu le consider ca făcând parte dintr-o minimă cultură generală a oricui vrea să aibă cât de cât habar de ce se întâmplă în lumea asta. Faptul că unele din aceste canale au fost înlocuite de producţii Digi mă încălzeşte la fel de mult cât mă mulţumea, pe vremea regimului comunist, cafeaua de cicoare – ”nechezolul”, pentru cine e mai în vârstă – în absenţa cafelei adevărate.

Petiţia pentru reintroducerea Discovery pe RSC&RDS poate fi semnată aici.

În al doilea rând este vorba de o scrisoare deschisă adresată primarilor şi consilierilor locali prin care li se cere acestora să refuze cererile Patriarhiei de finanţare a construirii Catedralei Neamului. Este un gest mai degrabă disperat, pentru că o scrisoare deschisă ar trebui adresată capilor Bisericii Ortodoxe Române, care, în dispreţul învăţăturilor Mântuitorului, a situaţiei sociale şi economice din această perioadă şi, în general, a sutelor de mii de români care adorm în fiecare seară cu spaima zilei de mâine, continuă un proiect pe cât de gigantesc şi de trufaş, pe atât de ipocrit şi firav motivat. Evident, o astfel de scrisoare, nefiind însoţită, precum acatistul, de vreo bancnotă, nu ar fi ajuns niciodată să fie citită de vreo sutană de la BOR.

Petiţia ”Scrisoare deschisă adresată primarilor şi consilierilor din România” poate fi semnată aici.

La căldura focului din sobă

Ieri am readus la viaţă vechea sobă de teracotă din camera principală: am găsit doi meşteri sobari (meserie pe cale de dispariţie: discutam cu ei în timp ce schimbau ”fumurile” şi curăţau coşul de funingine că au rămas singurii sobari din Râmnic) care mi-au reparat micile stricăciuni adunate în ultimii ani, iar aseară mă reconfortam cu căldura lemnului care ardea ”duduind” – adică cu ”cenuşarul” deschis. Dincolo de bucuria aceasta, astfel mai pun pe pauză centrala şi mai fac economie la consumul de gaze care, mai ales după scumpirea din septembrie, îmi ameninţă serios bugetul. În plus, e felul meu de a răspunde nesimţirii celor de la GdF Suez - Distrigaz care, după majorarea de toamnă, au invadat şi ziarele şi virtualul cu reclame dulcege şi naiv-copilăreşti cu cât de aproape stă compania de noi (de buzunarele noastre, mai precis).

Alegerile lui ”Eu fur mai puţin decât alţii!”

Sloganul candidatului ecologist din Iaşi – ”Eu fur mai puţin decât alţii” – este cea mai potrivită descriere a parlamentarelor de anul acesta. Poate mai mult decât la alte scrutinuri, alegerea între două rele este cea care guvernează duminica lui 9 decembrie, când – amară ironie – la nivel internaţional, ONU marchează ziua de luptă împotriva corupţiei. Între ”dreptate până la capăt” - deşi încă nu foarte clar pentru cine anume, ”să repornim inima României” – sloganul cardiologic al celor care au băgat ţara în stop cardiac sau ideile fantezist-cretine ale PP-DD, românii sunt puşi în faţa dilemei de a alege pe unii care oricum îi vor lovi, dar măcar s-o facă cu ceva milă.

Am votat spre seară, în scârbă, cu gândul la vorbele fostului meu coleg John Feraru – ”mare om, mare caracter”: ”mai bine să-ţi fie rău, decât să-ţi pară rău”.

Alegeri anticorupţie

Una din sarcinile de mele de serviciu este şi evidenţierea sărbătorilor la nivelul unei săptămâni întregi... aşa am aflat că duminică, 9 decembrie, adică de alegerile parlamentare, se marchează ”Ziua Internaţională de Luptă împotriva Corupţiei”. 

Dacă n-ar fi trist, ar fi de-a dreptul amuzant.

Ce-ţi doresc eu ţie... (pseudoaniversară)

Ce mi-aş dori de Ziua Naţională a României? Mi-aş dori un singur lucru: să simt bucurie. Să mă bucur de lucrurile care mă înconjoară. Să mă bucur de oamenii din jurul meu. Să mă bucur de viitorul copilului meu în ţara asta. Să mă bucur de viaţa fără griji a mamei mele, pensionare. Să mă bucur că primesc respectul care mi se cuvine. Atât! Să mă bucur. Dar nu pot. Nu acum, nu în vremurile astea. Poate mai încolo, mult mai încolo...

De dimineaţă, în timp ce îmi beam cafeaua, zapez prin grila de canale tv şi dau întâi de ProTV (care îşi serbează ziua de naştere tot pe 1 decembrie, data primei emisii în 1995). Văd o emisiune cu studenţii români de la Oxford: bine făcută, naturală, cât despre protagonişti? - frumoşti, deştepţi, spirituali, conştienţi de valoarea lor. Trec/zapez mai departe şi ajung la ”verişorul” aniversatului ProTV – PRO Cinema. În reluare, din emisiunea ”Happy Hour”, o secvenţă cu Andreea Tonciu care făcea exerciţii de dans la bară.

Cred, de fapt, că asta este blestemul nostru, marca, trăsătura definitorie: televizionarea României. Faptul că postul tv cel mai comercial (şi nu mă refer aici la cantitatea uriaşă de reclame, ci la completa abdicare în faţa zeului rating de la toate normele morale cu putinţă – îşi mai aduce cineva aminte de momentul în care un reporter al ProTV îi dă soţiei unui aviator vestea că bărbatul i-a murit într-un accident aviatic, totul filmat ”gros-plan” cu camera?) îşi serbează ziua odată cu ziua naţională. A României în care posturile tv de ştiri difuzează orice, numai informaţii nu. A României ”ştirilor de la ora 5”. A României în care am ”evoluat” de la telenovelele spaniole şi mexicane la cele turceşti şi chinezeşti. A României în care un personaj precar intelectual reuşeşte să îşi facă un  partid consistent şi chiar candidează la preşedinţia ţării doar utilizând eficient şi pervers un post de televiziune. Sau a României în care cea mai mare escrocherie naţională – Caritasul - a fost transmisă live la televizor.

De fiecare când m-am întors din străinătate, m-am simţit şi mi-a părut rău. Când acest sentiment va disparea, atunci mă voi bucura de ziua României.

Le festivităţile de dimineaţă, de la Monumentul Independenţei, trei sferturi din cei prezenţi erau veniţi în ”interes de serviciu”: oficialităţi, mulţi popi, candidaţi obligatoriu în vervă şi zâmbitori, uniforme, membrii partidelor. În rest, doar câţiva vârstnici, însoţiţi de nişte nepoţi uzi (a plouat un pic) şi nu foarte entuziasmaţi.

Când am ieşit din primărie, împreună cu mai mulţi colegi, ca să mergem spre locul de desfăşurare al manifestărilor oficiale, câţiva puradei, plasaţi strategic în poarta bisericii din apropiere în aşteptarea pomenilor de Sâmbăta Morţilor, au tăbărât pe noi la vederea steguleţelor tricolore pe care urma să le împărţim asistenţei. ”Dă şi mie, dă şi mie, domnu’, dă şi mie, doamna”. Milogeala lor mi-a rămas în minte mai multă vreme decât ”Deşteaptă-te, române!” de mai târziu. Ţine, până la urmă, de firescul românului de astăzi: ne e mai la îndemână să ne milogim, decât să ne deşteptăm şi să ne facem un rost.