vineri, 28 septembrie 2012

Tristeţea unor reclame

Sunt reclame care, departe de a te îndemna să cumperi ceva, te fac chiar să te fereşti să faci parte din categoria celor ce folosesc anumite produse sau servicii. Iar unele din ele, drept bonus, sunt de natură a-mi transmite o tristeţe – cum ar zice Topârceanu – iremediabilă.

Într-un top al acestui tip de promovare conduce cred, destul de detaşat, setul de reclame de la Leroy Merlin. Tipul care-şi trimite singur, la poştă, o scrisoare recomandată, pentru ca să-i intre şi lui cineva în casă – poştaşul, adică – astfel încât să se laude cu mobilarea camerei care l-a costat ”puţin, foarte puţin”, e de-o tristeţe de-a dreptul sfâşâietoare. Şi tot cam la fel e şi reclama cu un alt client al aceloraşi produse Leroy Merlin care, atunci când colegii de serviciu se laudă cu copiii sau nepoţii, el se laudă cu amenajarea balconului, pe care a şi pus-o wallpaper pe monitorul computerului. Replica ironică a unui coleg – ”să-ţi trăiască!” – poate figura cu succes în categoria unor exemple reuşite de anti-reclamă.

Tot tristeţe îmi inspiră şi seria de reclame la detergentul de vase Fairy cu familia Petrescu... în special spotul în care naratorul spune ”tata ştia că detergentul Fairy e cel mai bun” (citat aproximativ). Sincer, la ideea că cea mai importantă amintire despre taică-meu (mai ales că abordarea temporală dă de înţeles că se cam vorbeşte despre un mort) ar fi despre cum spăla el vasele cu Fairy, mie mi se întoarce stomacul pe dos şi mă podideşte plânsul.

În fine, trecând la radio, campioane sunt spoturile la Lidl (regret că trebuie să spun asta pentru că multe din produsele de-acolo chiar îmi plac: iaurtul grecesc de la Pilos, dulciurile nemţeşti sau promoţiile exotice), în care o gospodină nevorbită rău pălăvrăgeşte uimindu-se pe nişte acute deranjante auzului de cât de mici sunt preţurile în supemarket. Imaginea unei casnice mai în vârstă - în capot roz de molton şi cu părul prins în bigudiuri pe sub un batic scămoşat - care pândeşte prin vizorul de la uşă venirea poştaşului cu care să se minuneze împreună de preţurile de la Lidl degajă o jale incomensurabilă, dar deloc îndemnătoare la cumpărături.

miercuri, 26 septembrie 2012

Am zâmbit la...

De la atâta criză, până şi preţurile la case au devenit complet nesociabile: oricât ai vrea, nu te mai poţi înţelege deloc cu ele!

marți, 25 septembrie 2012

O nouă biserică a început să producă

Duminică, la Râmnicu Vâlcea, undeva către malul Oltului, s-a pus piatra de temelie pentru o nouă biserică. În buna tradiţie ortodox-românească, lăcaşul de cult a început să producă chiar dinaintea începerii ceremoniei religioase printr-o profitabilă vânzare de lumânări, derulată discret, dar continuu sub o cucernică umbrelă ”Pepsi”. Poate sunt singurul care crede asta, dar cu o astfel de ocazie Arhiepiscopia nu ar fi putut împărţi gratis enoriaşilor sau curioşilor prezenţi câte o lumânare pe care s-o aprindă în cinstea viitoarei biserici? Zic şi eu...

Şi doi: nu mă pot dezlipi nicicum de senzaţia că episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului - Emilian Lovişteanul - este geamăn monozigot cu actorul David Ogden Stiers, interpretul maiorului dr. Charles Emerson Whincester III din my all time favorite serial M.A.S.H. Judecaţi singuri:
Episcopul-vicar Emilian Lovişteanul
Actorul David Ogden Stiers

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Popasul lebedelor pe Olt, la Râmnic

Ieri pe la amiază, prietenul şi colegul meu Paul Balanca m-a sunat să-mi spună că bate podul din Goranu de la un cap la altul încercând să fotografieze din toate poziţiile un cârd de câteva zeci de lebede care au adăstat pe Olt, în drumul lor spre Sud. Am dat şi eu o fugă până acolo cu fiica mea şi le-am văzut, iar acum, cu permisiunea lui Paul, postez câteva din fotografiile făcute de el; mai multe se găsesc pe site-ul Primăriei Râmnicu Vâlcea.






Oltchim s-a privativat!

Dan Diaconescu a fost declarat câştigător al licitaţiei pentru cumpărarea părţii din Oltchim deţinută până acum de stat.

Oltchimul înainte de privatizare:
 Oltchimul după privatizarea DD:
Bonus: angajaţii combinatului beneficiază de un discount la SMS-urile la 1333 trimise televiziunii OTV.

Sau, cum ar zice chiar DD: ”rămâneţi aici pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!”

miercuri, 19 septembrie 2012

Vilă la ţară, varianta românească

Am fost duminică la un picnic, pe la Fedeleşoiu în sus, pe malul stâng al Oltului, până cam prin dreptul intersecţiei drumului spre Muiereasca – Frăsinei cu DN7, sub un stejar crescut solitar pe coama unui deluşor: linişte, privelişte deosebită, vreme numai bună de făcut un grătar (în cazul în care legislaţia privind picnicurile a intrat deja în vigoare, ţin să precizez că acest material nu se constituie într-un autodenunţ!).

Dar nu despre asta voiam să vorbesc... Drumul foarte bun – asfaltat de curând în mare parte şi foarte puţin circulat – mi-a permis să merg cu viteză redusă şi să mă uit, în dreapta şi stânga, la casele de pe margine... mai ales la cele nou construite, în ultimii ani, înainte de începerea crizei. Am observat astfel că marea lor majoritate erau aşezate foarte aproape de stradă, la câţiva metri doar de gardul – şi el frumos făcut, ce-i drept - ce despărţea proprietatea de trotuar şi de drum: vile înalte, adesea pe două etaje, cu vizibile dotări şi finisaje scumpe şi de calitate, la care trebuia să mă uit, pentru a le cuprinde întregi cu privirea, aplecîndu-mi capul.

Pentru cei care nu cunosc zona trebuie să spun că ea este una ”de ţară” - gen ”contry-side”, fără vreo legătură cu agitaţia oraşului aflat la numai câţiva kilometri - foarte frumoasă, liniştită, cu dealuri domol coborând către Olt, cu o panoramă asupra malului drept al apei, pe unde curge fluxul de maşini de pe DN 7, şi asupra altor dealuri, la fel de domoale, spre apus.

Cu toate acestea, casele (vilele, ca să fiu mai exact) nu erau situate astfel încât locatarii lor să se bucure de întreg peisajul ăsta minunat, de liniştea de ”ţară”, de intimitatea pe care ţi-o dă o astfel de localizare în comparaţie cu trăitul înghesuit (pe verticală sau orizontală) de la oraş; nu, ele erau în aşa fel aşezate, încât să fie vizibile de la stradă. Să poată fi privite, admirate, invidiate şi comentate. Evident, toată fala asta are un preţ: beţivul care tocmai a ieşit noaptea pe trei cărări de la crâşma satului poate adăsta o clipă, mânat de nevoi irepresibile, pentru a micţiona uşurat pe gardul mândrei case, sub fereastra dormitorului sau living-ului. La fel, puştanii teribilişti ai comunei îi pot deranja pe locatari atunci când pun de-o întrecere ad-hoc cu scuterele pe strada principală. Ori duminica devreme, lumea bătrână a satului poate tulbura somnul locatarilor în drumul ei spre biserică. Sau vacile care se duc dimineaţa devreme sau se întorc seara târziu la şi de la păscut, pe strada principală, pot strica – auditiv şi, nu în ultimul rând, olfactiv – traiul fericitului posesor al vilei în cauză.

Dar ce mai contează asta? Important e că mândrul proprietar îi poate indica unei cunoştinţe care vrea să-l viziteze: ”cum intri pe stradă, vei vedea la vreo două sute de metri o vilă portocalie (sau albastră, sau crem, sau prăzulie, sau...) pe dreapta (sau pe stânga)... acolo stau eu”. Important e că din fuga maşinii poţi rămâne totuşi pe retină cu imaginea unei construcţii impresionante care străjuieşte îndeaproape strada, deşi mai are în spate o curte de câteva mii de metri pătraţi. Important e că eşti văzut, că oamenii din zona aia rurală a oraşului ştiu (şi vorbesc) despre tine: ”uite, aia e casa lui cutare, e director / şef / inspector / poliţist / consilier / preşedinte la...”.

Altfel, ce farmec ar mai avea o viaţă la ţară, pustie, doar cu familia, în fundul curţii, unde nu-ţi vede nimeni bogăţia şi nu te pizmuieşte nimeni pentru ce-ai reuşit să pui deoparte şi să-nalţi în doar cîţiva ani?

luni, 17 septembrie 2012

Început de şcoală, pe stil nou

De dimineaţă, în maşină, abţinîndu-mă cu greu să nu înjur traficul infernal din oraş pe care eram nevoit să-l iau în roţi în drumul spre şcoală, o priveam în oglinda retrovizoare pe fiica mea, aflată pe bancheta din spate: nici vorbă de emoţii, ci mai curând de o stare de absenţă, accentuată şi de vremea mohorâtă care arunca cu stropi răzleţi pe parbrizul maşinii. Până la urmă, avea dreptate: începutul şcolii coincide în mod cu totul nefericit cu sfârşitul vacanţei, ceea ce e de natură să-şi dea suficiente motive de tristeţe: câţi dintre voi se întorc cu bucurie la serviciu după terminarea concediului?

Altceva voiam să spun însă: un alt ”câştig” important al tuturor guvernărilor postdecembriste este şi această demitizare, dezbrăcare de orice veştmânt solemn sau doar sentimental a momentului de început de an şcolar. Fiica mea începe azi clasa a VI-a. Dar la acest moment încă nu ştie câţi ani va mai face în şcoala generală şi în ce clasă va începe liceul. Nu ştie în ce liceu o va trimite repartizarea computerizată de la finele gimnaziului. Nu are habar care va fi oferta de bacalaureate la sfârşitul liceului (examen ce a început să semene tot mai mult cu abonamentele la televiziune prin cablu: poţi alege pachetul social, sau cel standard, sau cel standard plus pachetul HBO şi niscaiva pornouri...). Chiar şi începutul şcolii astăzi este rezultatul unei modificări de ultim moment a datei iniţiale, care era 10 septembrie (nu am înţeles niciodată ce au avut aproape toţi miniştrii învăţământului cu tradiţia începutului şcolii pe 15 septembrie... în ultimii ani, şcoala a început la tot felul de date, care mai de care mai inovatoare, mai puţin în data de 15 septembrie).

Şi totuşi, mă pot socoti norocos: dacă aş fi fost posesorul unui copil de vreo 6 ani, astăzi ar fi trebuit să-l duc în clasa ”zero”, adică într-o clădire deloc primitoare pentru un copil de vârsta lui, într-o sală de clasă cu foarte puţine elemente care să amintească de copilărie şi de joacă, lăsându-l să se descurce cum poate în pauze printre picioarele colegilor cu aproape 10 ani mai mari şi cel mai probabil plângînd cu sughiţuri multe zile de-acum înainte de dorul de ”doamna” lui de la grădiniţă, care îi trăgea până sub bărbie păturica înaintea somnului de la amiază, alături de colegii de grupă.

De partea financiară a debutului şcolii nu are rost să mai pomenesc: au făcut-o cu sârg (ca în fiecare septembrie, de altfel) toate televiziunile în ultima săptămână, prin zeci de reporteri care transmiteau live, cu un aer preocupat, dintre rafturile hipermarketurilor, cât e caietul, cât e stiloul, cât ghiozdanul şi cât uniforma.

Dar poate că demitizarea asta, începutul ăsta de şcoală ”pe stil nou” are totuşi şi ceva bun. Poate că fiica mea – care priveşte cu aceeaşi detaşare pe geamul maşinii prinsă în mijlocul unei coloane nesfârşite, în timp ce mie doar mi se pare că încep să văd mai clar giratoriul la care nu reuşesc să mai ajung, de parcă ar fi o Fata Morgana – are nevoie să înceapă azi o şcoală aidoma societăţii în care trăieşte: inconstantă, născatoare de frustrări, cauzatoare de depresii, nedreaptă... Poate aşa va fi mai pregătită pentru ce o aşteaptă la terminarea şcolii. Până la urmă, nici şcoala precum un turn de fildeş - în care te poţi închide crezînd/sperînd în valori ce nu au nici o legătură cu ce vei întâlni atunci când ieşi - nu e o afacere pentru nimeni. Şi, mai apoi, nu-i aşa?: ce nu te omoară, te face mai puternic!

Astfel că, parafrazînd puţin, aş putea să-i urez fiicei mele, acum la început de an şcolar, un sincer ”să supravieţuieşti bine!” Dar n-o fac. Pentru că încă mai sper, deşi nici eu nu ştiu prea bine ce. Aşa că-i voi ura – ei şi tuturor celor ca ea – să aibă parte de un an şcolar cât mai bun şi să fie sănătoasă. Iar cu restul, vom mai vedea noi.

joi, 13 septembrie 2012

Greva foamei la Oltchim

Aflu că opt (sau nouă, după unele surse media; oricum, nu contează numărul) angajaţi ai Oltchim SA au intrat în greva foamei. Nemulţumirile sunt mai multe (restanţe la plata salariilor, ameninţarea cu tăierea curentului pentru acumularea de datorii către CEZ Oltenia ş.a., protestele din ultimele zile tot făcînd vorbire despre ele), dar gestul acesta extrem este făcut pentru a provoca demisia actualului lider de sindicat. Adică nu au intrat în greva foamei pentru salarii, sau din teama de soarta societăţii post-privatizare (anunţată pentru 18 septembrie, parcă), ci pentru a-l da jos pe unul (care este lider de sindicat de ani buni şi care, până acum, a fost ok) şi, probabil, pentru a-l înlocui cu altul.

E ca şi cum tocmai ai aflat că suferi de o boală incurabilă, dar tu te decizi să protestezi pentru că vrei o şapcă roşie şi nu galbenă! Ce relevanţă mai are că e o persoană sau alta în fruntea sindicatului în contextul în care întreaga fabrică e gata să fie vândută şi în ce măsură justifică asta un astfel de protest extrem?

Ca şi în alte dăţi, ne inflamăm pentru (sau contra unor) persoane concrete şi nu pentru (sau contra unor) idei, măsuri sau decizii care ne afectează. Căderea guvernării PDL nu a fost generată de măsurile anti-populare, ci de episodul ”Raed Arafat”, care a scos în stradă mii de protestatari în întreaga ţară.

luni, 10 septembrie 2012

Amestecate

Am trecut pe la Laurenţiu Pietraru (Horezu, strada Tudor Vladimirescu nr. 26), cunoştinţă veche, de pe la începuturile carierei mele de ceramist. M-am bucurat să văd că şi-a finalizat proiectul unui magazin de ceramică de-a dreptul fabulos, care-l scoate în evidenţă în rândul comercianţilor aliniaţi la intrarea în Horezu dinspre Râmnicu Vâlcea, majoritatea lor neavând  vreo treabă cu ceramica, cu artizanatul şi chiar extrem de puţin cu România. De altfel, în magazinul familiei Pietraru, alături de ceramica făcută de ei - deosebită - se găsesc creaţii ale altor meşteşugari adevăraţi din ţară şi - deloc - produse chinezeşti sau bulgăreşti (adică matriţate). Oricum, dincolo de asta, magazinul sub formă de ulcior chiar le-a ieşit!


În Piaţa Mare din Sibiu, în week-end-ul trecut, fântâna arteziană din mijloc, din motive pe care nu le cunosc, nu a funcţionat. Împinşi de căldura de aproape 30 de grade, porumbeii - care sunt o adevărată marcă a locului - şi-au învins până la urmă teama (nu foarte puternică, totuşi!) de oameni şi au venit, de-a lungul întregii zile, să bea apă din chiveta de piatră a cişmelei publice de aici: spectacolul aglomerării de pene, aripi şi stropi de apă a fost superb!



Dovedind o logică şuie, taximetritul din imagine şi-a închipuit că dacă ocupă doar o parte din locul destinat persoanelor cu handicap face mai puţin rău decît dacă parchează chiar pe mijlocul spaţiului cu destinaţie specială.

 

• • •

Am urmărit la televizor o ştire cu două familii de ţingani, rude între ele, başca vecine de palate, care s-au luat la bătaie, după bâlciul de la Costeşti, de Sfânta Marie, pe motiv că una avea un Ferrari şi alta nu. Nu asta ar fi ieşit din comun, cât menţiunea că armele folosite au fost săbii, cuţite şi lopeţi. Nu am reuşit să mă dumiresc, de când am aflat informaţia şi până în prezent, ce ar fi putut face ţiganii ăia prin curtea palatului cu lopeţile, care sunt nişte unelte, adică se folosesc la muncă.

duminică, 9 septembrie 2012

Où e l'Ardeal d'antant?

Gura de bun-simţ ardelenesc mi-a cam stat în gât odată cu parcurgerea drumului Sibiu – Mediaş – Sighişoara. Sub denumirea codificată de ”Reabilitare DN 14 Sibiu – Sighişoara” se ascund 80 de kilometri de şantier început în zeci de locuri, nefinalizat în nici unul, plin de semafoare (în varianta norocoasă) sau de dispariţii subite de bandă (evident, cea mai afectată de fenomenul ăsta este întotdeauna banda pe care mergi tu! – o nouă lege a lui Murphy) anunţate doar de un indicator de deviere sprijinit leneş chiar de gardul de protecţie al gropii. Parcurgerea lui ziua este un război al nervilor, iar noaptea – pură inconştienţă. Pour les connaisseurs: un remember al şantierului de ani de zile de pe drumul dintre Braşov şi intersecţia DN1 cu DN 7 de la Veştem e de ajuns pentru a vă da seama ce spun. Iar idioţii (deşi vienezi – despre care mărturisesc că nutream o admiraţie aproape fetişistă) de la Strabag nu dau absolut niciun semn că vor respecta termenul de februarie 2013 pentru finalizarea întregii lucrări.

Făcînd entorsă la încheieturi din cauza răsucirilor bruşte ale volanului, m-am întrebat – din nou – de unde naiba pasiunea asta la reparatorii de drumuri să deschidă şantier pe lungimi de zeci de kilometri? Poate sunt în necunoştinţă de cauză, dar nu ar fi mai bine pentru toţi (şi mai ales pentru şoferi, că doar pentru ei se face o astfel de lucrare) dacă s-ar începe cu o porţiune de vreo 10 – 20 km, care să fie răscolită, decapată, descuamată, defrişată şi cum mai vreţi voi iar mai apoi asfaltată şi marcată frumos, şi doar după aceea să se treacă la un alt segment?