Naşterea Domnului şi Crăciunul românesc

La italieni se numeşte ”Natale”. Englezii şi americanii îi spun ”Christmas” (vine de la ”Christ’s Mass” – liturghia lui Cristos). Spaniolii îşi urează la sfârşitul fiecărui decembrie ”Feliz Navidad”. Toate nume cu semnificaţie, care vorbesc de ”Naştere” – cea a lui Iisus – sau chiar de însuşi Cristos.

Noi ”sărbătorim” Naşterea Domnului numind-o ”Crăciun”. Adică personajul care, conform legendei, pentru că i-a adăpostit în grajd pe Iosif şi pe Fecioara Maria, cuprinsă de durerile facerii, a pedepsit-o pe nevastă-sa tăindu-i mâinile. Maica Domnului a lipit la loc mâinile tăiate, iar Crăciun, văzând minunea, s-a convertit la creştinismul încă nenăscut.

E ca şi cum sărbătorii Învierii lui Isus i-am spune ”Pilatiada”, de la Pilat din Pont, cel care, până la urmă, este cel ce a făcut posibil martiriul şi, implicit, învierea de după.

Paradoxuri locale

La dezbaterea publică (”morbidă”, vorba unui coleg) pe marginea viitorului cimitir public al oraşului s-au analizat – cu bune şi cu rele – cele trei varinte propuse: Râureni, lângă Târgul de săptămână, Argintari (zona Morilor) şi Feţeni - sus pe deal, la marginea oraşului. Mie, sincer, mi-a plăcut varianta de la Feţeni: ar fi singurul loc în care, mort fiind, trebuie să urci ca să poţi coborî.

• • •

Proximitatea alegerilor pentru primar dă naştere unor paradoxuri ciudate la Râmnic: candidaţi care se cred ”mari”, dar care nu-şi găsesc nici un partid să-i susţină şi partide care se cred ”mari”, dar care nu pot propune nici un candidat propriu pe care să-l arunce în luptă.

• • •

După ce că am aşteptat-o atâta vreme, autostrada Piteşti – Sibiu, care era să ocolească de departe atât Râmnicu Vâlcea, cât şi o bună parte din Valea Oltului, ne-ar fi făcut mai mult rău decât bine.

La Mulţi Ani!

De prin oraş

Fiscul - cel mai optimist organ din România

Îmi povesteşte un prieten că s-a dus la Fisc, nedumerit că, după ce în 2014 a plătit anticipat impozit pentru 2015 pe activităţile pe care le desfăşoară, anul ăsta a plătit un alt impozit la veniturile declarate plus un impozit anticipat pentru 2016. Cum era şi normal, a întrebat de ce suma plătită în avans (ca la curve, adică) anul trecut nu i se scade din impozitul calculat pe veniturile efectiv înregistrate în 2015. Nu a primit răspuns.

Am stat amândoi şi am gândit pozitiv, încercând să vedem partea bună din toată prostia asta. Şi am gasit-o! – oamenii de la Fisc sunt cei mai optimişti oameni din ţara asta pentru că ei presupun că în anul care urmează vei fi sănătos şi bun de muncă astfel încât vei putea face venituri pe care ei ţi le impozitează în avans, încă de anul acesta!

Greşeli

David Cameron, PM Marii Britanii, despre intervenţia ruşilor în Siria împotriva (cel puţin deocamdată) SI: ”Putin a făcut o mare greşeală”.

Recep Erdogan, preşedintele Turciei, despre acelaşi subiect: ”Rusia face o greşeală gravă”.

Moscova a recunoscut că un avion de luptă rus a încălcat sâmbătă, ”din greşeală”, spaţiul aerian al Turciei.

SUA a bombardat din greşeală un spital al Organizaţiei ”Medici fără frontiere” din Afganistan.

Nehotărâre

Am dat, acum câteva săptămâni, peste maşina pusă la vânzare de un proprietar... nehotărât.

Aceşti bolnavi care ne conduc

De când a a fost arestat preventiv, fostul primar al Bucureştiului, Sorin Oprescu, se tot cere prin spitale pe motiv de 12 boli care îl afectează. Mă tot gândesc: cum Dumnezeu a putut să conducă până acum primăria unei capitale de ţară dacă era în halul ăsta de bolnav? Cât de mare a fost sacrificiul acestui om dacă a îndurat cu stoicism atâta suferinţă, doar ca să poată ţine mai departe pârghiile de comandă ale unui oraş bezmetic precum Bucureştiul. Mare Om, mare Caracter!

Aud de la avocaţii lui că, de fapt, Sorin Oprescu nu ar fi ştiu că are atâtea boli şi că doar intrarea în arest a făcut ca ele să îi fie descoperite. Nu mai bine facem atunci din arestul preventiv un stagiu, obligatoriu prin lege, pentru toţi aspiranţii la funcţii publice? Pe de o parte, vedem ce îl doare pe fiecare, pe de altă parte, poate se mai cuminţesc dracului (Doamne, iartă!) când văd ce îi aşteaptă dacă nu-şi văd de treaba lor.

Invaziile barbare - ediţia a III-a

Istoria are prostul obicei să se repete.

Invazia, colonizarea, migraţia (cum vreţi să-i spuneţi) ”refugiaţilor” din Orient (fie el mijlociu sau mai îndepărtat) în Europa nu este altceva decât oglinda întoarsă, peste aproape un mileniu (secolele XI – XIII), a cruciadelor pornite de creştini în Orientul Apropiat. Care, tot prin oglindire şi tot la distanţă de aproape un mileniu, îşi au originea în invaziile barbare de la finele Antichităţii şi începutul Evului Mediu.

De fiecare dată, entitatea care a pornit invazia a fost una mai slabă intelectual, dar mai întărită spiritual de o religie simplistă şi vindicativă decât entitatea invadată. De fiecare dată, rezultatul a fost dezastruos pentru invadat şi a dus, pe termen scurt, la schimbări majore, politice, economice (însă nu şi spirituale); pe termen lung, lucrurile s-au aşezat greu într-o matrice cât de cât funcţională, care s-a perpetuat până în zilele noastre.

Triburile barbare care au fărâmiţat Imperiile Romane de Apus şi de Răsărit nu aveau prea multe în cap, dar credinţa în zeii lor războinici le-a sporit puterea cu care au pus capăt unor civilizaţii decadente şi dezbinate spiritual, ducând, în final, la formarea unităţilor statale din Europa. Aceiaşi zei războinici, însă, nu au reuşit să înfrângă spiritul celor care, din ce în ce mai mulţi, îl venerau pe Cristosul răstignit pe cruce cu doar câteva sute de ani înainte.

Creştinii plecaţi în cruciade să elibereze Sfântul Mormânt nu erau cine ştie ce mobilaţi intelectual în comparaţie cu fineţurile la care ajunsese civilizaţia arabă, dar împinşi de la spate (uneori la propriu) de o biserică inchizitorială au făcut măcel printre ”păgâni”. După ce fiecare şi-au numărat morţii, spiritele s-au mai potolit, iar efectele finale au fost în principal de natură economică, prin legarea comercială a Apusului de Orient, dar şi de influenţare reciprocă între cele două sfere geo-politice. Dar crucea de pe steagurile cruciaţilor nu a dus la creştinarea invadaţilor, aceştia prosternându-se, mai departe şi cu şi mai multă ardoare, lui Mahomed.

La fel, astăzi, Europa, civilizată şi într-o continuă laicizare, se confruntă cu invazia paşnică deocamdată, dar insidioasă a ”refugiaţilor” musulmani din Siria & Co., în mod evident mult mai rudimentari, dar, la fel de evident, mult mai animaţi spiritual de o religie care nu dă doi bani pe toleranţă.

Ce va urma, luând în seamă modelele anterioare? Ca şi consecinţe politice, destrămarea Uniunii Europene (spaţiul Schengen deja nu mai există), dispariţia euro şi revenirea la monede naţionale, izolarea unor state care oricum prezentau tendinţe centrifuge sau sunt avantajate geografic şi fărâmiţarea unor ţări în regiuni mai solide etnic/religios şi, ca atare, mai uşor de protejat. Pe plan economic se poate estima o creştere a producţiei şi a comerţului dată de creşterea numărului de consumatori şi a veniturilor acestora. Pe plan spiritual, dacă Biserica îşi joacă bine cartea, se va putea aştepta de un mai mare ataşament faţă de creştinism, în contrapondere la din ce în ce mai multele moschei ce-şi vor înălţa minaretele în landurile federale sau în prefecturile franceze.

Oricum ar fi, următorii 1.000 de ani - până la viitoarea invazie a cine ştie cui - vor fi unii foarte interesanţi de urmărit. Din păcate (sau din fericire?), nu vom mai fi aici ca să îi vedem.

Refugiaţi sau colonişti?

Este, până la urmă, o chestiune de termeni. ”Refugiat” înseamnă (în DEX) ”o persoană care s-a retras undeva sau la cineva spre a se adăposti, spre a găsi sprijin sau ocrotire în faţa unei primejdii, a unei neplăceri etc.”

Refugiat din calea războiului din Siria (sau din alte ţări islamice de pe-acolo) ar însemna, ca atare, cineva care îşi caută adăpost în cea mai apropiată zonă sigură, unde ar găsi şi confortul necesar, economic, ba chiar şi pe cel religios. Pentru sirienii şi irakienii pribegi, destinaţii mult mai la îndemână ar fi Egiptul, sau Iordania, sau Libanul, sau Iranul, sau Turcia. Afganii, că mai sunt şi din aceştia, pot cere adăpost în Pakistanul învecinat sau în India, ambele state democratice.

Dar nu, ei, ”refugiaţii” vor musai în Europa; şi nici în oricare parte din Europa, ci fix în buricul ei, adică în Germania şi eventual prin alte ţări de pe-acolo. Asta – ca să revenim tot la termeni – nu mai e o chestiune de refugiere, ci de migraţie. Sau, în ultimă instanţă, de colonizare.

Nu merg aşa departe în a acuza pe fiecare din protagoniştii ştirilor din ultimele luni de o acţiune conştientă în direcţia asta. Dar sunt convins că, urmare a unor manevre politice, amplificate şi de interesele financiare ale traficanţilor de persoane, aici s-a ajuns.

Citesc că pe adresa primăriei din Munchen a fost depusă o petiţie a unui musulman din Olanda care cere interzicerea Oktoberfest-ului pe motiv că un eveniment ”anti-islamic” şi care ar putea să-i ofenseze pe ”refugiaţii” din Irak şi din Siria. Oktoberfest-ul, care datează din 1810.

Spaţiul Schengen deja nu mai funcţionează. Ce mai urmează?

Ultimul drum de vacanţă

Început şi terminat în ţară, dar mai mult prin fascinanţii Balcani. Doar poze.

Estivale la final: farmacii, Schengen şi gunoaie

În zona Traian, ceva mai sus de Complexul  ”24 de trepte” (unde oricum funcţionează o farmacie din lanţul ”Băjan”), stă să se deschidă o altă farmacie, ”Dona”, plasată ”strategic” între mai vechile ”Sensiblu” şi ”Catena”. Aşadar patru farmacii pe o distanţă de aproximativ 100 m. Cât naiba de bolnavi suntem?

• • •

Are şi respingerea intrării în Schengen avantajele ei: pentru că face parte din acest spaţiu şi pentru că de aici au cale liberă până hăt, departe în toate colţurile UE, Ungaria vecină e asaltată de refugiaţii din Africa şi din Asia şi transpiră de zor lucrând la gardul ăla de sârmă de la graniţa cu Serbia. În schimb, la noi ajung numai refugiaţii clandestini ascunşi prin câte un TIR cu GPS-ul defect care confundă Budapesta cu Bucureştiul. ”Ghinion”, cum a zis prezindenţiabilul sas.

• • •

În oraş e în plină desfăşurare încă un un război între două firme care se bat pe gunoaiele locuitorilor (ca picanterie: firma Urban, care acum nu se dă dusă de la gunoiul râmnicenilor deşi nu mai are nici un temei legal pentru prezenţa în oraş după câştigarea licitaţiei de către Romprest, se lupta, acum 8 ani, cu firma Rosal, care, la fel, nu se dădea dusă de lângă acelaşi gunoi). Până la urmă, după ce ”modelul industrial” a picat şi a lăsat oraşul plin de locuri virane şi clădiri abandonate în care duduiau pe vremuri fabricile comuniste, după ce şi ”modelul turistic” a căzut în derizoriu pe motiv de lipsă de obiective turistice care să aducă vreun turist întreg la minte pe aceste meleaguri, poate că ”modelul deşeuri” este singurul viabil pentru Râmnicu Vâlcea.

Din vacanţă

Aflat la mare pentru câteva zile (Mamaia), am dat o fugă până la Balchik. Deşi parcursesem doar o sută de kilometri, parcă marea de acolo nu era aceeaşi cu cea de la Mamaia: după două zile de valuri tulburi, maronii şi cu alge care se spărgeau pe plajele din nordul Constanţei, dădeam de o Mare Neagră limpede, de un turcoaz exotic, întinsă calmă la poalele ”Cuibului Liniştit”. Şi plină de peşti - mărturie zecile de pescăruşi şi albatroşi care pescuiau cu sârg şi spor în largului micului port. Am mâncat pe o terasă deasupra mării o mâncare bună, la un preţ decent, am făcut ceva cumpărături cu leva, lei, euro, dar şi cu cardul şi una peste alta m-am bucurat de liniştea de acolo. Iar înainte ca o ploaie torenţială de vară să spele Balchikul din vârful dealurilor până pe plaje, am apucat să fac şi o fotografie panoramică.

• • •

Căutând pe net să aflu ceva informaţii despre rezultatele Simonei Halep în turneul de la Cincinnati, dau de Tennis Channel Everywhere. Care, accesat, mi-a arătat că nici ”everywhere”-ul ăsta nu mai înghite chiar orice, cu atât mai puţin Bucureştiul şi România.

 • • •

Am apreciat din star iniţiativa celor de la ACR: ”Carte de salvare la bord” şi m-am raliat ei imediat: am găsit linkul de unde să descarc documentul aferent maşinii pe care o conduc şi am trimis un e-mail la adresa indicată, menţionând adresa poştală unde să primesc autocolantul aferent. Mesajul mi-a fost returnat în ziua următoare, având la CC adresa de e-mail a ACR-ului de la Vâlcea, după care totul a murit: nu am primit nici un sticker şi nici vreun semn că i-ar păsa cuiva pe aici de chestia asta. O altă iniţiativă consumată în stil pur românesc: începe spectacular, cu surle şi trâmbiţe, şi se termină flasc, ca o ejaculare precoce care nu satisface pe nimeni.

Din Râmnic şi din Sighişoara

Parafrazând un titlu de tabloid: ”Anunţ de ultimă oră din Râmnicu Vâlcea: e sfârşitul!!!”

Trecând printr-un magazin cu articole second-hand nemţeşti dintr-o margine a Râmnicului (cartierul CPL) – mă duc acolo, cam o dată pe săptămână, ca într-un fel de muzeu, bucurându-mă de calitatea, ingeniozitatea şi graţia unor produse, chiar şi uzate, pe care altfel nu am unde să le văd; am şi cumpărat câte ceva de aici şi am şi scris despre asta – găsesc un fluturaş care anunţă în culori vii deschiderea în curând (chestiune de zile), la Complexul Winmark din centrul Râmnicului, a celui mai mare depozit second-hand din oraş. Ca să explic pentru cei care nu sunt din Râmic: Complexul Winmark este fostul Magazin ”Cozia”, adică un fel de Magazin ”Dumbrava” pentru Sibiu sau un ”Trivale” pentru Piteşti, deci un fel de standard al comerţului de sub Capela. Parţial şi din proastă administrare, dar preponderent ca urmare a situaţiei economice în picaj a oraşului, iată că un etaj al acestui complex comercial va ajunge să găzduiască un supermarket cu produse la mâna a doua. Mie, cel puţin, nu-mi mai trebuie alte statistici ca să îmi dau seama cum merg lucrurile în Râmnic: fluturaşul cu anunţul ăsta m-a lămurit – dar şi întristat – pe deplin.

• • •

Altfel

Am stat 4 zile în Sighişoara, la un târg; ultima jumătate de zi mi-am luat liber şi m-am plimbat prin Cetate, prin oraşul de la poalele dealului, ba chiar şi prin oraşul nou. Duminică fiind m-am oprit la Biserica Ortrodoxă ”Sfânta Treime” să mă rog şi să aprind câte o lumânare, deopotrivă pentru binele celor vii şi pentru odihna celor morţi. Nu am intrat în biserică – eram în pantaloni scurţi şi nu mi s-a părut potrivit să particip astfel la slujba de duminică – ci am rămas în pronaos, alături de alţi câţiva, ascultând fermecat corul de voci feminine, absolut deosebit. Am ieşit după ceva timp din biserică, constatând că, spre deosebire de bisericile ortodoxe din Râmnic sau de prin alte oraşe din sudul vechiului regat, slujba nu era transmisă, dogit, prin difuzoare şi în exteriorul bisericii (deşi cea de la ”Sfânta Treime” chiar merita datorită corului!), lângă zidurile lăcaşului de cult auzindu-se doar glasurile unor copii ce se jucau în parcul din jur şi curgerea doamoală a Târnavei Mari.

Nu de interimat mă cutremur...

Vorbeam ieri cu un prieten, constatând că multe din funcţiile de conducere locale - ale oraşului sau judeţului - sunt ocupate de şefi interimari: primăria Râmnicului, consiliul judeţean, Teatrul Municipal ”Ariel”, Poliţia Locală a municipului, SC ETA SA (societatea cu autobuzele), sau CET Govora SA (cu apa caldă şi căldura).

Nu m-am putut abţine să nu parafrazez versurile lui Vlahuţă (din poezia ”În prag”): ”Nu de interimat mă cutremur, ci de veşnicia lui”.

Mulţimi (I)

Iniţiativa unor parlamentari de a pune lacăt duminica pe uşa supermarketurilor dă o grea lovitură uneia dintre cele mai puternice tradiţii româneşti post-decembriste. Păi cum îşi mai poate petrece românul ”verde” duminica lasată liberă de la Dumnezeu altfel decât vânturând fumul la grătarul de pe bloc sau plimbându-se alene, cu toată familia strânsă cârd în jur, pe lungile culoare ale templelor comerţului modern?

Familiile îşi fac un adevărat ritual din plimbarea duminicală la Carrefour, Kaufland, Penny, Lidl şi care or mai fi ele: tatăl este responsabil cu condusul căruciorului – că doar de-aia are permis auto, chiar dacă luat din a patra încercare! – copilul stă încălţat, în picioare, la prora căruciorului – cam pe unde oamenii normali aşează telemeaua, ceafa de porc sau pâinea feliată – alternând între rolul lui Leonardo DiCaprio din ”Titanic” şi cel al unui claxon blocat pe intermitent atunci când se produc ambuteiaje pe culoarele principale – soţia gravitează precum un satelit în jurul căruciorului familial transferând aferată cantităţi industriale (”lasă, Gicule, că nu se ştie, mâine poate se scumpeşte iar toate!”) de produse alimentare de pe rafturi în lighioana argintie pe roţi, iar mama soacră e lăsată strategic afară, să stea la coadă la mici, să mănînce şi gura lor ceva la ieşirea victorioasă din strâmtorile caselor de marcat.

Într-o variantă ceva mai trendy, personajele sunt un cocălar cu figură sictirită – care a avut grijă să-şi lase bolidul chiar în faţa intrării în supermarket, pe una din benzile de circulaţie şi cu blocarea corespunzătoare a altor trei amărâţi care şi-au parcat maşinile regulamentar, ca nişte tâmpiţi corecţi ce sunt! – femeia din dotare este o paraşută plină de ifose, care gustă cu un aer scârbit, la vitrina cu servire asistată, din 10 feluri de brânză până să se hotărască să cumpere 100 de grame de caşcaval ”Rucăr”, iar copilul din dotare este un sugar gras şi bălos care plânge de zor, storcindu-şi pampersul plin de rahat de partea superioară a căruciorului – destinată, şi ea, tot produselor de tot felul, în mare parte ingerabile – încearcând, fără succes, să muşte din mânerul căruciorului.

Nu mai vorbim de distribuţia din parcare: ţărănci care încearcă să-ţi vândă tocătoare de lemn care se crapă la primele şniţele pe care îndrăzneşti să le baţi pe ele, puradei desculţi care se oferă dezinteresaţi să-ţi ducă căruciorul înapoi în schimbul monedei de 50 de bani, cerşetori mangă care se zgâiesc la tine până ţi se opreşte ”Thuringer”-ul în gât sau ”voluntari” zeloşi care te urmăresc prin toată parcarea ca să contribui la salvarea nu ştiu cărui copil suferind de o boală obligatoriu terminala – ”vă dăm chitanţă, domnu’!”; mersi, imprimantă am şi eu! - la care se adaugă numeroşii şoferi de duminică, ce reuşesc, transpiraţi de emoţie, să-şi parcheze maşina din numai opt mişcări, în aplauzele şi aprecierile ţâţâite ale întregii familii.

Cum să strici o asemenea distracţie? Ce suflet de câine trebuie să ai ca să îţi treacă prin minte o asemenea monstruozitate? Ce dacă dorinţa de a face nişte minime cumpărături la supermarket duminca se transformă într-o adevarată corvoadă pentru cineva pentru care socializarea înseamnă ceva mai mult decât ciocnitul cărucioarelor printre rafturile supermarketurilor? Nu răpiţi românilor una din puţinele distracţii care le-a mai rămas şi care îi face să se simtă cetăţeni activi, membri ai unei comunităţi capitaliste şi voci responsabile în marele cor occidentalo-consumist! Amin!

O omisiune fără nici o importanţă

Astăzi, la şedinţa cu părinţii de la şcoala fiicei mele - absolventă, în câteva săptămâni, a clasei a VIII-a - primesc broşura informativă privind liceele din tot judeţul Vâlcea, profilurile fiecăruia, mediile de admitere din ultimii doi ani, precum şi calendarul evaluării naţionale, pentru copii normali, pentru romi, pentru învăţământul special, pentru cel seral şi pentru cel profesional de trei ani, pentru cei din seriile anterioare care nu au împlinit 18 ani, începând de la simularea de la finele iernii, trecând prin probele de aptitudini de la sfârşitul acestei luni şi completarea fişelor de după examene, până la etapele II şi III din toamnă, plus un model de fişă de înscriere. Toate detaliile necesare, mai puţin datele în care se dau examenele evaluării naţionale: 22 iunie - română şi 24 iunie - mate. Evident, două detalii complet lipsite de importanţă!

Locale

Mi s-a umplut curtea cu nou-născuţi... de tot felul. Celor 45 de pui eclozaţi de clocitoare chiar de Paşti - şi care acum sunt bine mersi şi toacă tot ce prind în câteva minute – li s-au adăugat 3 pisoi, plus un cuib ascuns dibaci într-o ţeavă din structura de rezistenţă a boltei de viţă de vie, în care am putut – doar cu camera telefonului şi cu flash-ul activ – să număr 7 ciocuri ale puilor unui fel de pasăre, cam cât vrabia, dar ceva mai colorată (asta că i-am văzut pe cei doi părinţi care se agitau prin preajma mea). Ăstora din urmă, ca să-i apăr de ploi, le-am montat şi o umbrelă deasupra. Deci din punct de vedere neonatologic stau foarte bine!

• • •

Am fost acum două week-end-uri să văd vila unei cunoştinţe de la Vlădeşti, pe deal în sus, spre Lacul Frumos. Casa frumos construită, chibzuit, cu spaţii mari, aerisite, cu o terasă numai bună de stat cu orele la un pahar de vorbă... În schimb, poziţia era una extrem de prost aleasă: faţada casei (pe care se găsea şi balconul unui dormitor de la etaj) era la doi metri de uliţa de acces; dinspre toate patru laturile te uitai la alte vile construite în jur; colac-peste-pupăză, duminică dimineaţa toată zona răsuna de manelele lui Salam, difuzate generos de locatarii unei vile în construcţie din apropiere. Mare păcat!

  

• • •

Vorbesc cu o doamnă în timp ce eram în Parcul Mircea cel Bătrân cu ocazia manifestărilor ”Râmnic627”. Îmi spune contrariată: ”nu ştiam că se organizează astfel de evenimente aici”. O iau cu binişorul: ”păi nu aţi citit în ziare, că a apărut peste tot, şi la televiziunile locale?”. ”A, nu”, îmi răspunde doamna, ”că nu citesc ziarele şi la teveu mă uit doar la filme”. ”Atunci prin oraş, nu aţi văzut afişele, sau bannerele?” ”Nu, că nu prea ies...” mi se răspunde. ”Dar pe site-ul primăriei, sau pe Facebook?”, mai fac o ultimă încercare; se uită mirată la mine, aproape ofensată că aş bănui-o de astfel de preocupări. Mă abţin cu greu să nu îi cer adresa cu promisiunea că data viitoare când se va mai organiza ceva similar îi voi trimite o înştiinţare acasă, prin poştă.

• • •

Am avut maşina două zile în service, pentru nişte reparaţii la un prag, şi iar am ajuns să mă enervez de ce văd în postura de pieton. De data asta a fost un copăcel de pe str. General Magheru, rupt la jumătate, în bătaie de joc, de nişte nenorociţi. L-am sunat pe şeful de Spaţii Verzi şi i-am spus ce văzusem; mi-a răspuns cu o voce amară, plină de obidă: ”l-am văzut, domnule, l-am văzut de ieri, dar n-am vrut să-l iau şi am zis că să-l las acolo, măcar o zi, ca să vadă toţi care trec ce fel de oameni trăiesc în oraşul ăsta!”. La câteva zile distanţă, aflu că numărul copăceilor astfel rupţi a ajuns la 6!

Din ”minivacanţa” de 1 mai

CNN - via ziare.com - informează că doi bărbaţi au deschis focul asupra participanţilor la un concurs care se ţinea într-una din suburbiile Dallas-ului; cei doi au rănit un agent de pază neînarmat şi au fost împuşcaţi mortal de către poliţiştii care asigurau securitatea zonei. Evenimentul în cauză era un concurs de caricaturi cu profetul Mahomed -  ”Muhammad Art Exhibit and Cartoon Contest” - sponsorizat de ”American Freedom Defense Initiative”, care este considerată o organizaţie anti-musulmană. Concursul s-a desfăşurat în condiţii de securitate ridicată, iar purtătorul de cuvânt al poliţiei a declarat că ”eram pregătiţi pentru ceva de genul ăsta”.

Mi-e greu să găsesc un termen prin care să descriu o astfel de iniţiativă ”artistică”, având de ales dintr-o plajă largă de epitete care se întinde între ”tâmpită” şi ”criminală”. Deocamdată nu am auzit să se fi ţinut vreodată un concurs de caricaturi avându-l ca subiect pe Iisus, deci o eventuală motivaţie cum că evenimentul din Dallas ar fi unul de tip ”replică” nu ţine. În lipsa acestuia, nu-mi rămâne decât să privesc concursul de caricaturi organizat de americani cu aceeaşi stupoare mută pe care mi-o provoacă ştirile despre diverşi dobitoci care întărâtă cu băţul prin gard animalele de la Zoo, pentru ca apoi să fie muşcaţi/zgâriaţi/amputaţi/(sau chiar)omorâţi de acestea.

• • •

Am întâlnit în acest week-end un om deosebit: a reabilitat – prin asta înţelegând proiectarea, dar şi execuţia, inclusiv frecat cu peria de sârmă toată lemnăria – o veche casă bătrânească, cu o aplecare spre detalii care aproape dă în patologic. Atât exteriorul, cât şi interiorul au fost o adevărată încântare, dar am simţit în acelaşi timp că admiraţia mea, exprimată fără rezerve, pentru munca asiduă care a stat la baza transformării casei l-a bucurat şi pe autorul ei – care, printre altele, construieşte bărci de viteză sau îşi tunează singur maşina 4x4 din dotare. Încă o dată mi s-a confirmat că oamenii care au o pasiune radiază o frumuseţe specială, ce vine de adânc, din interior.

Uneori, când încep să mă îndoiesc de noima lucrurilor din jur, mă uit pe My Modern Met. Şi, uşor-uşor, încrederea îmi revine. Ultimele ”ştiri” de pe site-ul ăsta, care mi-au bucurat, sufletul sunt aici:

Australia's Oldest Man Knits Adorable Sweaters to Save Oil-Covered Penguins

Stray Dog Spontaneously Joins Swedish Team Competing in 430-Mile Amazonian Race

Last Person to Finish Boston Marathon is Actually the Biggest Winner

Soldier Lovingly Reunites with Son after Surprising School Picture Photobomb

Boston Bombing Survivor Crosses This Year's Finish Line on Her New Prosthetic Leg

Random Act of Kindness on Subway Occurs When Guy Buys Flowers for Everyone

Curiozitate

O curiozitate, astăzi, în trafic, pe Calea lui Traian: cât de tare trebuie să miroasă în maşina aia de a înşirat şoferul, pe o sfoară, aproape 20 (pe numărate) de brăduleţi mirositori?

Spune-mi ce vecini ai, ca să-ţi spun cine eşti!

Dacă vrei să afli cum e în spitalele din România, nu ai nevoie de vreun studiu savant, de anchete jurnalistice cu camere ascunse sau de mărturii ale bolnavilor intrernaţi. Nu: e de ajuns să te uiţi la ce afaceri prosperă în jurul unităţilor spitaliceşti... şi te lămureşti pe deplin. O să-ţi dai, astfel, seama că pacienţilor internaţi din România nu li se dau medicamentele necesare după numărul mare al farmaciilor care stau deschise non-stop în porţile spitalelor. De la care ”aparţinătorii” (odios cuvânt!) pacienţilor cumperă cuminţi pastile, fiole, injecţii, pansamente, leucoplast, perfuzii şi multe altele. E bună mâncarea în spitale? E bună pe dracu! Altfel de ce găseşti, gard în gard, tot soiul de chioşcuri unde bolnavul flămânzit de ciorbele făcute parcă din bureţi de spălat vasele, de pâinea cu magiun şi de eternele macaroane cu nimic îşi mai poate veni în simţiri cu un ştrudel cu mere, o merdenea cu brânză, un covig şi un iaurt? Iar despre rata de succes a tratamentelor aplicate competent în spitalele româneşti pot depune mărturie chioşcurile de coroane mortuare sau firmele de pompe funebre amplasate, strategic şi deloc discret, în imediata lor apropiere.

SJ Vâlcea

SJ Braşov

Aceeaşi schemă se poate aplica şi altor în alte situaţii. Prin preajma fiscurilor întotdeauna îşi iţesc capetele un centru de fotocopiere şi un notariat, semn al birocraţiei care sugrumă orice demers făcut în faţa autorităţilor. La poarta întreprinderii cu capital de stat muncitorii sunt aşteptaţi de o bodegă ordinară, unde ”satisfacţia” de a lucra la o falimentară, susţinută bugetar de un popor întreg, trebuie înecată grabnic, imediat după ieşirea din schimb, cu două sute de tărie date peste cap. Iar peste drum de primăria Râmnicului Vâlcea, din care doi primari au plecat, în ultimii cinci ani, la închisoare condamnaţi pentru fapte de corupţie, s-a ridicat noul sediu al Parchetului judeţean.

Primăria Râmnicu Vâlcea şi Parchetul Vâlcea

Notă: fotografiile sunt preluate din street-view-ul de la Google Maps

Din jurul Paştilor (şi nu neapărat în legătură cu ele)

La ştirile de pe Kanal D (într-un format atât de odios încât îmi face acceptabile jurnalele de actualităţi de la România TV!), prezentatorul – cu patos oftatorul Christian Sabbagh – povesteşte despre cum s-a aruncat Kanye West într-un lac în timpul unui concert ad-hoc ţinut la Erevan, crezând că ”poate călca apa ca Moise”. Dacă n-ar fi fost a doua zi de Paşti, aş mai fi înţeles, dar taman acu’ să confunzi abilităţile hidrodinamice ale lui Moise – care doar a despărţit apele la eliberarea din sclavia Egiptului – cu cele ale lui Iisus – care chiar a umblat pe apă e un pic cam mult.

• • •

Showurile tv cu cele mai mari audienţe sunt cele care fac apel la instictele primare ale omului. Suntem atraşi, atavic, subconştient, de perindarea pe sticlă a ritualurilor de împerechere, de hrănire, sau de luptă pentru supravieţuire. De aici reality-showuri precum ”Burlacul”, ”Burlăciţa” sau ”Insula iubirii” (având ca temă sexul şi perpetuarea speciei), ”Master Chef”, ”Hell’s Kitchen”, ”Cireaşa de pe tort” (hrănirea), ”Sunt celebru, scoate-mă de-aici!”, ”Ferma”, ”Rătăciţi în Panama” (supravieţuirea), care ţin lipiţi de ecrane spectatori înăuntru cărora clocotul instinctelor le produce o plăcere indefinibilă, dar născătoare de rating-uri uriaşe. Televiziunea acţionează, astfel, ca o şedinţă de hipnoză, în care instinctele cele mai ascunse şi mai ferite de convenţiile sociale în care trăim sunt scoase la iveală şi exhibate în goana după audienţă, market share şi puncte de rating. Nemaivorbind că unui telespectator cu instinctele astfel aţâţate îi bagi pe gât cu mult mai mult spor diverse produse la care se face reclamă în nesfârşitele calupuri publicitare din aceste show-uri. Vizionare plăcută în continuare!

• • •

Ştiţi genul ăla de felicitări de Paşti cu mulţi puişori de găină, galben-pufoşi? Ei bine, eu le-am trăit de Paştile acestea: din clocitoarea în care pusesem imediat după ultima lună nouă 56 de ouă au început să eclozeze, unul câte unul, pui chiar din ajunul Învierii. Astfel că toată noaptea de Paşti, la fel ca şi cea următoare, am tot pândit să scot puii proaspăt ieşiţi din ou, să le dezinfectez picioruşele în spirt şi să îi depozitez în cutia de carton special pregătită cu iluminat cu lampă cu infraroşii. Iar acum am nu mai puţin de 47 de astfel de bulgăraşi piuitori, un record de neonatologie aviară care a meritat pe deplin cele două nopţi nedormite la rând.

Prima şarjă

Rezultat final

Sărbători de Paşti cu bine!

Unirea Basarabiei cu ţara (sau ”Hora Unirii” pe stil nou)!

Gata, în sfârşit ne-am unit cu Basarabia, iar patria mumă este iar întreagă în hotarele sale!

Cel puţin din punctul de vedere al infracţiunilor comise de rude ale foştilor preşedinţi: fiul fostului preşedinte moldovean, Petru Lucinschi, a învârtit ”hora frăţiei” (cum zice şi la poezia lui Alecsandri) cu ginerele fostului preşedinte român, Traian Băsescu, într-un dosar DNA de trafic de influenţă şi şantaj. ”Măi muntene, măi vecine”, i-o fi zis Lucinschi soţului Ioanei Băsescu, ”vino să te prinzi cu mine” (chestia e că versul ăsta l-a auzit şi DNA-ul, care i-a prins pe amândoi), că ”unde-i unul nu-i putere”, pe când ”unde-s doi, puterea creşte”.

La câţi descendenţi - direcţi sau prin alianţă - mai are fostul preşedinte Traian Băsescu, n-ar fi exclus să ne unim, tot în felul de mai sus, şi cu Ţinutul Herţei, Cadrilaterul sau cu Valea Timocului, ”Şi să vadă sfântul soare / Într-o zi de sărbătoare / Hora noastră cea hoţească / Pe câmpia românească!”.

Aferim!