duminică, 22 septembrie 2013

Amestecate - la echinocţiu

Ies din casă, acum două zile, să plec să-mi aduc fata de la şcoală. Pe lângă maşina parcată în stradă, aleargă surescitaţi vreo cinci ţigănuşi cam de vreo 12 – 13 ani, zbierînd unii la alţii; unul dintre ei, transpirat tot şi gâfîind, agită ameninţător un cuţit cu lama de vreo 15 cm. Îi spun să se potolească, nu de altceva dar îi poate răni pe colegii de joacă. Puradelul mă priveşte cu evidentă răutate şi ridică de-o palmă, spre mine, braţul în care ţine cuţitul; din fericire între noi se afla maşina. Apoi pleacă în fugă, urlând, după ceilalţi puradei. Urc în maşină, cu gândul că jigodia mică poate veni oricând noaptea să-mi taie cauciucurile; îi cunosc pe toţi şi am siguranţa că unii dintre ei sunt cei care, cu regularitate, îmi lasă flegme cleioase pe geamul portierei din dreapta. După ce o iau pe Ştefana de la şcoală, o implor să continue să înveţe, ca să poată pleca definitiv, când va fi mare şi pe picioarele ei, din oraşul şi din ţara ăstea de căcat.

* * *

Se tot vorbeşte în ultimele zile de procesele torţionarilor din coloniile ”de muncă” şi penitenciarele comuniste. Nu mă pot opri să nu mă gândesc că singura diferenţă dintre oameni şi animale este plăcerea primilor de a produce suferinţă. Torţionarii de care se tot face vorbire nu doar îşi exterminau oponenţii (ceea ce, la nivel primar, pot înţelege), ci o făceau provocându-le suferinţă... şi căutau, plăcându-le, cu dinadinsul asta. Lagărele de exterminare, fie ele Auschwitz sau Piteşti, cele cambogiene ale lui Pol Pot sau din ţările sud-americane de sub dictaturile multelor junte militare, nu fac excepţie: nu doar au eliminat ”duşmanii”, dar au produs, în special, suferinţe fizice şi psihice de neimaginat, fără vreo raţiune practică.

* * *

Am, evident, o problemă: cred, în continuare, că albul e alb şi negrul – negru. În acelaşi timp, în jurul meu sunt tot mai mulţi cei care pretind contrariul: pentru aceştia, albul e negru şi negrul e alb. Ei suferă de o formă generalizată de daltonism, dar mult mai periculoasă decât în cazul unui şofer care vede, la semafor, roşul - verde şi verdele – roşu, pentru că aceşti daltonişti conduc mai mult decât o maşină, iar consecinţele erorii lor sunt infinit mai adânci.

* * *

Sâmbătă, frig de dimineaţă. Fac focul în sobă, cât să amorţesc temperatura. Spre deosebire de anul trecut, m-am aprovizionat cu lemne suficiente ca să trec peste iarnă fără să depind prea mult de gazul în continuă şi nesimţită scumpire de la GDF. Aflu, de la ştiri, că până în 2018, gazul se va mai scumpi până la dublarea – sau cam aşa ceva – preţului de acum. Anul viitor mai fac o sobă!

luni, 16 septembrie 2013

Margarină Delma cu unt

În anii care au urmat lui 1989, ”moda” alimentară includea, obligatoriu, în hrana zilnică celebra margarină. Dintr-odată, untul – pe care oricum uitasem cum mai arată în ultima parte a ”epocii de aur” – devenise ceva desuet, cam cum era Brifcor pe lângă occidentala Coca-Cola. Diversele mărci de margarină s-au tot ”bătut” între ele, fie cu promoţii cu cd-uri cu lecţii de dans (”Rama”) sau cu muzica lui Ştefan Bănică Jr. (”Delma”), cu premii în electrocasnice (”Linco”, ”Delma”), ori cu concursuri de reţete de prăjituri (”Unirea”), fie au făcut apel la tradiţie (margarină ”Bunătăţi de la Bunica” - asta e din ciclul ”parizer tradiţional românesc”!!), sau la rezonanţa nemţească - că de!, nemţii nu fac lucruri proaste (”Fruhstuck”), fie au transformat-o în medicament pentru inimă (”Becel” – se dă pe reţetă?), ba au reuşit chiar să bage în rahat şi una din puţinele vedete adevărate ale românilor (scandalul Nadia Comăneci – ”Rama”). Oricum, pe toate canalele la îndemână, s-a proclamat superioritatea margarinei în faţa untului, văzut ca o cauză a colesterolului şi, de aici, al unui alai de boli, care mai de care mai mortale.

Iată însă că după toate astea, Delma vine şi lansează produsul ”Delma cu unt”. Adică cum? După ce te lauzi că eşti mai bun şi mai sănătos decât untul, lansezi un produs în care incluzi chiar blamatul produs? Şi cu colesterolul şi cu grăsimile saturate cum rămâne? Cum?

Tot cam aşa funcţionează şi politica pe la noi. Opoziţia critică puterea pentru măsurile luate, pentru ca, imediat ce ajunge, la rându-i, la putere, să adopte exact aceleaşi măsuri pe care le-a criticat mai-nainte. Din ciclul ”Delma cu unt” pot fi amintite măsurile USL gen impozitul forfetar, timbru de mediu pentru maşini, Roşia Montană – RMGC, clasa ”zero” şi multe, multe altele. Toate acestea au fost rele atunci când au fost adoptate de PDL, dar iată că se dovedesc, totuşi, bune de când USL este la putere. Margarina ”Delma cu unt” îşi pune amprenta tot mai mult pe politica românească, lăsându-ne, însă, în cerul gurii acelaşi gust greţos de ulei rânced, de care nu mai poţi scăpa orice-ai face.

duminică, 15 septembrie 2013

Ce au în comun Roşia Montană şi câinii maidanezi?

1. Opoziţia la exploatarea aurului în Roşia Montană a scos în stradă mii de oameni în mai multe oraşe din ţară, iar reţelele de socializare au explodat sub numărul uriaş de apeluri, mesaje şi petiţii. Imaginea grupurilor de tineri care agitau în pieţele publice pancarte cu ”Salvaţi Roşia Montană!” şi scandau ”Vrem natură, nu cianură!” a devenit una obişnuită la toate buletinele de ştiri din ultimele zile.

2. Opoziţia la legea care permite (din nou) eutanasierea câinilor fără stăpân a strâns laolaltă mii de protestatari din întreaga lume, mobilizaţi prin reţelele de socializare împotriva a ceea ce ei numesc ”măcelul” maidanezilor din România. Preşedintele Băsescu a fost interpelat de un eurodeputat italian, iar belgienii şi finlandezi pun de mitinguri de salvare a câinilor de pe străzile noastre.

1’. În acelaşi timp, la Roşia Montană, câţiva zeci de mineri (sau, mai bine zis, şomeri mineri) se blochează în subteran cerând reluarea exploatării aurului. Tot în favoarea reluării mineritului se declară şi 50 de primari din trei judeţe. Dar asta nu se aude în rândurile protestatarilor oengişti, activişti eco, bikeri, hipsteri şi alţii care, cel mai probabil, n-au fost niciodată la Roşia Montană şi nici nu au habar cum se ajunge acolo.

2’. În acelaşi timp, la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, oamenii continuă să fie muşcaţi de câinii vagabonzi, iar cartiere întregi rămân, după lăsarea întunericului, în stăpânirea haitelor. Dar asta nu se aude până la italienii şi belgienii şi finlandezii şi alţii ca ei care, după ce au încheiat încă o zi de muncă fără să le sară nici un câine la picioare, se aşează în faţa ecranelor albăstrii ale laptop-urilor ca să înfiereze ”masacrul” patrupedelor de pe străzile unei ţări numită România, nu înainte, însă, de a vedea, cu Google Map, unde dracu e situată ţara asta de tot rahatul.

marți, 10 septembrie 2013

Două poveşti la o fântână

Am fost, cu ceramica mea, la Târgul Olarilor din Sibiu, în 7 şi 8 septembrie. Ca şi în dăţile trecute, am stat lângă fântâna publică din Piaţa Mare. În prima zi, scurgerea chiuvetei de pe una din laturile fântânii se înfundă, iar instalaţia se transformă rapid într-o mini-piscină murdară, spre bucuria sutelor de porumbei care, din cauza opririi artezienei din centrul pieţei în cele două zile de târg, au cam răbdat de sete.
La un moment dat, la chiuvetă vine un tip solid, cu un pet gol de doi litri în mînă. Încearcă – dar fără prea mult entuziasm – să-l umple direct de la robinet, dar, neavând nici prea mult loc, dar nici răbdare, renunţă şi cufundă recipientul în apa băltită din ciuvetă, umplându-l. Îl urmăresc prin târg – după ce pleacă cu sticla plină cu apa de o culoare cenuşiu-gălbuie, plină de zoaiele celor care se spălaseră în ultimele ore la fântână, de găinaţul porumbeilor şi de multe alte mizerii, mai mult sau mai puţin umane – să văd ce face cu lichidul, deşi bănuiam. Într-adevăr, cretinul – care se dovedeşte a fi unul din meşterii populari din târg – varsă petul într-un castron mare din care umple mai multe zeci de fluierici din lut, pe care îi vinde copiilor din târg. Care copii aveau astfel parte, fără să ştie, de o cură-şoc de imunizare cu fiecare suflare în fluiericii bolborositori cu infecţia aia de apă.

Două ore mai târziu, lângă fântână vine un domn, cu o căţea lup în lesă, bătrână şi cuminte. În mod evident, câinelui îi e sete ca urmare a soarelui puternic; stăpânul scoate o sticlă mică, goală de plastic, o umple, ferind pe cât posibil zoaiele deja negre-maronii din chiuvetă, şi îi dă apoi animalului să bea, turnând apa curată în palmă. Apoi pleacă amândoi.

În târg, acoperind cu greu piuiturile sutelor de fluierici - din care o bună parte bolboroseau zoaiele din chiuveta de lângă mine -, manifestanţii împotriva proiectului de la Roşia Montană strigau ”Vrem natură, nu cianură!”.

miercuri, 4 septembrie 2013

Cum vede oraşul doamna de la librăria din Traian?

Am trecut pe la librăria-papetărie din Traian ca să cumpăr două pensule; o ştiu pe doamna de acolo (şi librăria ei - una din puţinele care au supravieţuit tranziţiei de după '89) de când eram eu elev (adică de decenii) şi mă uimeşte mereu faptul că respectiva doamnă reuşeşte să nu se schimbe absolut deloc.

Vorbim (mai mult doamna) despre cum merg vânzările acum, cu mai puţin de două săptămâni înainte să înceapă anul şcolar. ”Incredibil de slab”, îmi mărturiseşte doamna, ”ca în nici un alt an. Parcă nici n-ar începe şcoala... Nu ştiu ce să mai cred. Oricum, de când a picat Oltchimul, s-a văzut şi în scăderea vânzărilor. Şi eu cred că lumea din oraş încă nu realizează ce o aşteaptă: dar o să vină iarna, când n-o să mai fie grădina de zarzavat a părinţilor de la ţară, când o să vină facturile mari de la curent şi de la căldură, şi atunci o să fie grozăvie”.

Şi mai adaugă: ”eu vorbesc şi cu furnizorii care dau marfă în întreaga ţară; şi toţi îmi spun că Oltenia e în picaj, dar Vâlcea (Râmnicu Vâlcea – n.m) mai ales. Vedeţi, ei ştiu şi cum evoluează comenzile şi ştiu şi cum merge în toată ţara. Până mai ieri, în Moldova nu mergea cartea, iar acum ştiţi că se cumpără foarte multă carte în Moldova? Mi-au arătat facturile, că nu-i credeam... Şi  eu, care făceam înainte comenzi de carte şcolară de câteva sute de exemplare, acum cer câte 2- 3 bucăţi. Se uită şi oamenii miraţi la mine. E rău, e foarte rău...” încheie doamna.

Îmi sună telefonul şi, trebuind să răspund, îmi iau rămas bun de la doamna şi ies în stradă. În tot răstimpul celor aproape 10 minute cât am stat de vorbă, nu intrase nimeni în librărie. Alături, terasa barului avea mai multe mese ocupate, iar vânzătoarea de bilete de bingo din faţă îşi număra, ferită, banii strânşi până atunci.

Era miercuri dimineaţa, puţin după ora 10.00, în Râmnicu Vâlcea.

luni, 2 septembrie 2013

O nouă filă din războiul de veacuri turco-român: a noastră e mai mare!

Indecentdefericitul Daniel, CEO al Bisericii Ortodoxe Române, poate răsufla uşurat: marea moschee anunţată de premierul turc Erdogan că va fi construită pe dealul Camlica din marginea Istambulului – şi care va avea, zice-se, cele mai înalte minarete din lume – nu e decât un amărât de chioşc de lumânări în comparaţie cu Catedrala Mântuirii Neamului aflată în construcţie în Bucureşti. Într-adevăr, mass-media vorbeşte de o suprafaţă a viitoarei moschei de aproximativ 15.000 mp, în timp ce CMN se laudă cu cei 38.000 mp din dotare. Aşadar, i-am luat pe turci şi de data asta: a noastră e mai mare!