Iar pentru cei
care sărbătoresc în noaptea aceasta Învierea Domnului: un Paşte luminat şi plin
de bucurie!
sâmbătă, 30 martie 2013
Bun-simţ marca Digi 24
Atitudine de bun
simţ a postului de ştiri Digi 24, care marchează în acest week-end, prin
emisiuni speciale, sărbătorirea Paştelui de către cei aproape 1.500.000
(conform ultimului recensământ) de romano-catolici, protestanţi şi reformaţi
din România. Digi 24 a fost din prima zi de emisie (şi încă mai e!) cel mai
echilibrat din zona asta: ecranul televizorului nu se umple de roşu sau de
galben cu tot felul de breaking-news sau news-alert-uri pentru nişte ştiri
umflate artificial şi, până la urmă, fără nici o semnificaţie (remarcam sâmbătă
la România TV cum până şi trecerea la ora de vară era prezentată ca o ştire
negativă: ”La noapte vom dormi cu o oră mai puţin” a început, cu o voce gravă,
ştirista de la RTV), au emisiuni care îmi plac (”Bon-ton”, ”Digicult” sau
emisiunea ”Jurnalul pentru copii”), iar cele câteva (oricum mai puţine decât la
celelalte canale – sic! – de ştiri) talk-show-uri sunt (pentru mine) aproape
urmăribile: cel puţin nu îmi provoacă greaţa de care am parte la suratele lor
de pe RTV-uri.
luni, 25 martie 2013
Eu boicotez BOR!
Biserica Ortodoxă
cipriotă a dovedit că se poate şi altfel anunţând că îşi pune averile la
dispoziţia micului stat insular pentru a ajuta la ieşirea din criză. În aceeaşi
zi în care preacucernica şi preaneimpozitata soră a ei din România cerea de la
statul român - şi aşa vlăguit de mixul specific de recesiune & proastă
guvernare & hoţie – nişte mulţi bani în plus ca să termine Catedrala
Mântuirii Neamului. Ce se va alege de oferta prelaţilor ciprioţi şi cât de
eficientă va fi mâna întinsă în semn de ajutor, aproape că nici nu mai
contează: locuitorii statului mediteraneean au văzut, însă, că Biserica lor le
e aproape, că e gata să renunţe la podoabe pentru a le salva ţara, că este, cu
adevărat, o biserică naţională. Biserica noastră, în schimb, arată în cuprinsul
aceleiaşi zile că atributul de ”naţională” are o justificare strict statistică,
singura solidaritate pe care o manifestă fiind cea faţă de bani, indiferent de
unde vin ei: din buzunarele umflate de vânt ale enoriaşilor săraci sau din
bugetul şi aşa străveziu al guvernului.
Ca urmare, declar
– acum şi aici - că iniţiez un boicot financiar bisericesc pe o perioadă
nedeterminată. Nu voi mai cumpăra lumânări din biserici, ci de la magazine, în
ideea că din banii ăia se va duce un impozit la bugetul de stat. Nu voi mai
intra în biserici în care se plăteşte ”bilet de intrare” (cum se întâmplă, de
exemplu, la Curtea de Argeş). Nu voi mai da bani preotului care vine cu
Crăciunul sau cu Boboteaza: dacă vrea să-mi intre în casă pe gratis, îi voi
primi bucuros, dacă nu - al lui e păcatul. Nu voi mai cumpăra prescura care
însoţeste pomelnicul pentru tatăl meu atunci când îi fac slujba de pomenire în
fiecare noiembrie. Şi nici nu voi mai lua calendarul bisericesc de la
”distribuitorul” parohiei, fiindu-mi mai mult decât de-ajuns varianta lui
on-line.
Nu ştiu dacă BOR
va sărăci din asta, sau dacă eu voi fi mai bogat. Dar cred că este singura
modalitate de a sensibiliza o instituţie care a dat Sfânta Scriptură pe
chitanţier, spiritul care urcă la cer pe bancnota plăcut foşnitoare din
buzunarul sutanei şi salvarea sufletului pe betonul rece al catedralelor.
miercuri, 20 martie 2013
Amestecate (precum viaţa, de!)
Nu mă mai pot desprinde de gândul că
leşurile strivite pe care le ocolesc pe şosele aparţin unor câini care au vrut, de fapt,
să se sinucidă. Abandonaţi prin păduri, adunaţi în haite prin refugiile-parcare
în aşteptarea nesfârşită a vreunei maşini care să oprească pentru câteva minute
şi din care, poate, să li se arunce ceva de mâncare (sau măcar un cuvânt care
să-i facă să-şi legene veseli cozile, ca în vremurile când aveau stăpâni),
siliţi să-şi vadă puii murindu-le sub ochi pentru că nu au lapte în ţâţele
secate de foame, câinii abandonaţi se hotărăsc să termine dintr-o dată cu
chinul ăsta şi sar sub roţile izbăvitoare. Ca într-un cerc: dintr-o maşină au
fost părăsiţi la marginea drumului şi tot o maşină este cea care le curmă
suferinţa.
Am ars săptămâna trecută un lot piese din ceramică, iar luni seara am
migălit, cu bucurie, la una din ele, în special: un han de pe vremuri, cu
camere de oaspeţi la etaj, cu prispa sprijinită pe stâlpi de piatră, cu scară
exterioară din lemn şi cu crâşmă la parter. Se spune că poţi să-ţi linişteşti
mintea privind atent, până la dizolvarea ultimului gând, în flacăra unei
lumânări. Eu obţin acelaşi efect privind o astfel de casă, ieşită din mâinile
mele, imaginându-mi-o plină de oamenii acelori vremuri, mai grele, dar în
acelaşi timp mai simple şi mai limpezi.
• • •
Într-o colecţie a
ziarului România Liberă – ”Biografiile liderilor secolului 20 – cele mai
importante personalităţi care au schimbat cursul istoriei” – sunt prezentaţi,
în ordine, Benito Mussolini, Adolf Hitler, I.V. Stalin, Mao Zedong, Che Guevara
şi JFK. Oricum aş da-o, singurul dintre cei şase care a făcut ceva bun la viaţa
lui a fost Kennedy; în rest un best of
de dictatori, care or fi influenţat lumea secolului 20, dar sigur nu în bine. Colecţia
e, fără dubiu, incompletă, dar cu toate acestea, nu mă pot abţine să nu mă
bucur că am scăpat de secolul 20.
• • •
marți, 12 martie 2013
Amestecate
Îmi displace
profund că – deşi ”neinfectat” cu microbul microbistului - am ajuns să doresc
înfrângerea echipei de fotbal Steaua doar pentru că sunt singurele momente în
care patronul Gigi Becali manifestă public o oarecare umilinţă. Mă dor fizic
mulţumirile zbierate către ”Împăratul Cristos”, rugăciunile scuipate printre
dinţi şi agitatul crucilor spânzurate de gât pe care ”hahalera” – ca să
folosesc un termen ce-i e familiar - le prestează la fiecare victorie a
roş-albaştrilor.
• • •
Mă gândesc de
ceva vreme la deosebirile care ne evidenţiază de restul mamiferelor şi
animalelor cu care împărţim planeta şi singurul lucru care îmi vine în minte
este tortura: plăcerea de a provoca durere celorlalţi, de altă sau de-aceeaşi seamă cu
tine. Nu i-am găsit nici o corespondenţă în lumea animală.
• • •
Am senzaţia că responsabilul de publicitatea la McDonald’s este un fan al KFC. Sau al Burger King. Sau
urăşte, de-a dreptul, fast-food-ul. E singura modalitate prin care îmi pot
explica de ce, invariabil, în reclamele la McDonald’s clienţii au un aer de-a
dreptul tâmpit. Am crezut că spotul cu ăia de stăteau în jurul mesei şi se întrebau –
râzând, apoi, ca proştii – ”care suc”, ”care pui?” (asta chiar era o întrebare
pertinentă) a fost doar un accident, dar acum a apărut un altul cu tip care, cu un aer
uşor retard, îşi alege meniul pe sistemul an-tan-te-dize-mane-pe.
Clar: asta e o anti-campanie în toată regula!
luni, 11 martie 2013
Crăciun fericit!
Vineri am
cumpărat un ornament de Crăciun. Este o aşa-numită ”Piramidă de Crăciun”,
specifică nemţilor, mai mult, un ansamblu rotativ pus în mişcare de căldura
lumânărilor care învârte o elice. Totul din lemn. Am cumpărat decoraţiunea de
la magazinul second-hand din capătul străzii, unde mă duc de vreo două-trei ori
pe lună, chiar şi doar pentru a mă pierde printre miile de articole aduse, cele
mai multe, din Germania. Piramida mea de Crăciun a costat 10 lei. Doar atât.
Era ambalată în cutia originală, cu distanţierele originale din carton (pentru transportare
în siguranţă) şi cu instrucţiunile în germană. Paletele elicei, detaşabile,
erau puse, toate opt, cu grijă într-o punguţă, astfel încât să nu se rupă.
Nu este prima
dată când mi se întâmplă asta: am păţit-o şi cu o maşină de tocat Moulinex
(veche de prin ’76, cu instrucţiunile originale şi cu toate accesoriile, producătoare,
e-adevărat, al unui zgomot de nu se mai aud doi oameni vorbind lângă ea, dar pe
care am văzut-o tocând carnea pentru cârnaţi rezultată dintr-un porc întreg în doar
o oră, fără pauză), cu un dispozitiv din oţel inoxidabil pentru făcut tăieţei de
casă (pe care am dat 40 de lei şi pe care l-am văzut apoi nou – într-o ediţie
uşor modificată – la preţul de 250 lei) sau cu o reproducere a ieslei din Betleem
(în care toate cele nouă figurine din porţelan de aproximativ 1-2 cm înălţime erau
ambalate individual, în câte o punguţă de plastic, totul pus în cutia iniţială).
Mă impresionează grija şi atenţia cu care oameni situaţi la nişte mii de
kilometri de mine (dar şi la nişte decenii bune distanţă, pare-se) au pregătit şi
ambalat aceste articole, spre o ulterioară folosinţă. Nu ştiu dacă au primit
ceva atunci când le-au dat, dacă a fost vreun interes pecuniar sau pur şi
simplu le-au donat. Dar au stat şi au căutat punguţe, cartoane, toate măruntele
accesorii precum şi cutiile originale pentru ca întreg articolul să arate cât
mai bine şi să poată fi folosit mai departe. Puteau, la fel de bine, să adune
totul într-o pungă sau într-o cutie oarecare şi să o dea aşa - eventualul lor beneficiu
material ar fi fost, probabil, acelaşi. Dar au procedat altfel, într-un fel
care reuşeşte aproape să creeze o legătură între acea persoană şi mine, care
desfac, cu grijă, articolul folosit de ei şi dat mai departe.
Nu toate produsele
care se vând la magazinul second-hand din capătul străzii sunt la fel
prezentate. Dar cele mai multe dintre ele sunt. Ceea ce mă transportă parcă într-o
altă lume, unde respectul pentru ce e în jur – mediu înconjurător, oameni,
legi, bun-simţ - începe cu obiectele de zi cu zi. E o lume în care nu mi se pare
deloc nefiresc ca de 8 martie să cumpăr un delicat ornament de Crăciun, de care
să mă bucur pentru un minut şi pe care să-l pun bine, în aşteptarea următorului
decembrie.
Un Crăciun
fericit!
vineri, 8 martie 2013
Cum să ne otrăvim sănătos?
Acum se vorbeşte
de nişte lapte adus de la unguri plin de o susbstanţă cancerigenă (delicioasă
întrebarea unei reporteriţe pe Digi 24 – altminteri un post de ştiri echilibrat
şi de bun-simţ: ”Cât de periculoasă
pentru sănătatea oamenilor este această substanţă cancerigenă?”);
alaltăieri eram anunţaţi de ardeii graşi şi de perele din Turcia pline de
pesticide (şi, în ciuda acestui ”adaos” – sau, poate, tocmai datorită lui –
comercializate la nişte preţuri de-ţi dau fiori!), acum un an sau doi, mii de
tone de castraveţi îşi dădeau obştescul sfârşit ca urmare a bănuielii că ar
avea ceva în plus pe lângă cele 95 de procente de apă, iar despre e-urii (nu-s
convins că e corect scris, dar treacă-meargă) răi din mâncarea de la supermarket
ne-a tot vorbit şi ne vorbeşte doctorul Mencinicopschi. Una peste alta, e clar
că toată mâncarea pusă în vânzare prin rafturile magazinelor este, într-o
proporţie sau alta, adăugită cu ceva care, potenţial, ne poate face rău în urma
unui consum îndelungat.
Ca urmare, propun următoarea strategie de supravieţuire: decât să murim
dintr-o singură otravă, pe care să ne-o administrăm de trei ori pe zi (la
mic-dejun, prânz şi cină – mă rog, pentru ăia care-şi permit, financiar şi/sau
organizatoric, ”respectarea” celor trei mese pe zi), mai bine să ne otrăvim,
alternativ, pe perioade scurte, cu diverse otrăvuri, astfel încât acestea să nu
poată ajunge la o concentraţie letală. Ca urmare, întrucât din motive destul de
lesne de înţeles nu pot renunţa să mă alimentez, de azi înainte voi schimba
săptămânal marca de lapte & smântână & unt, ”avicola” producătoare a
cărnii de pui, societatea de panificaţie care coace pâinea, abatorul în care a
decedat vita (înainte de reîncarnarea în cal), izvorul de la care s-a îmbuteliat
apa plată, oceanul (aiurea!) din care s-a pescuit peştele, măcelăria în care
s-a tranşat porcul şi ţara în care s-au copt roşiile. Prin această modalitate
de otrăvire alternativă, voi putea – poate – să răzbat prin meandrele industriei
alimentare de azi, transformându-mă într-un depozit temporar al multor
substanţe ucigătoare, dar nu într-o cantitate atât de mare încât să-mi pună cruce.
joi, 7 martie 2013
Criza ”mondială” privită din buricul pământului
Când a început
criza asta şi a ieşit preşedintele Băsescu să anunţe tăierile de la bugetari
(nici acum nu-mi pot şterge din minte felul în care din spusele preşedintelui
răzbătea un fel de satisfacţie, un fel de ”sic!” rânjit), printre colegii mei,
funcţionari publici la o primărie de municipiu reşedinţă de judeţ, a fost un
moment de real amuzament. Preşedintele a vorbit de ăia 25% tăiaţi din salariu,
dar şi de eliminări ale altor beneficii de bugetari – tichetele de vacanţă,
indemnizaţia de hrană şi de îmbrăcăminte, bonuri de masă, al treişpelea salariu
– de care noi, cel puţin, deşi tot bugetari, habar n-aveam că există. Dar aflam,
din gura preşedintelui Băsescu, că cineva, tot bugetar, se bucura de astfel de
beneficii şi că urma să rămână fără ele. ”Păi
noi suntem de mult în criză” - a fost prima concluzie care mi-a venit în
minte, după care m-am liniştit, am început să lucrez mai mult, m-am lăsat de
fumat şi, mai greu sau mai uşor, am dus-o mai departe (cel puţin până acum).
Criza ”mondială” ţine de o percepţie de tip ”buricul pământului”,
evidentă şi la europeni şi la americani. În rest, lumea se învârte mai departe
după legile vechi. Şi recunosc că am devenit un pic mai optimist scriind toate
acestea.
Am făcut
introducerea asta la auzul - repetat până la obsesie - al sintagmei ”criza
economică mondială”. Care mondială? De acord, în SUA e nasol şi în Europa cam mai
toate scârţâie, imaginea de ansamblu fiind aceea din desenul ăla animat în care
un vapor stă să se scufunde, iar motanul Tom (parcă el era, din ce mai ţin
minte), nu mai pridideşte să astupe o gaură că apare imediat o alta. Dar restul
lumii? China nu pare a fi în criză, India arată acum la fel ca acum un deceniu,
tigrii asiatici n-or mai fi la fel de fioroşi, dar nici mâţe blânde n-au
devenit, cât despre Africa... acolo oricum e o altă planetă. În vreo trei
sferturi de lume lucrurile se întâmplă la fel acum, în mijlocul crizei (sau în
post-criză sau în recesiune reloaded sau
cum naiba s-o mai numi) la fel ca acum cinci ani, când nimeni nu avea habar de
ea.
Aici, la noi,
criza, dar şi alte fapte – economice, sociale, politice – sunt privite prin
lentila euro-atlantică, devenind astfel cele mai mari, cele mai grave, cele mai
importante. Dar care este relevanţa lor pentru un african? Sau pentru un rus?
Sau pentru un peruan? Toţi aceştia – la fel ca şi colegii mei, funcţionari
publici ai unei primării de municipiu reşedinţă de judeţ – erau într-un soi de
criză de când se ştiu. Iar ”criza” care afectează Statele Unite şi Europa e doar
un fel de moft în minus la unii care oricum aveau prea multe.
marți, 5 martie 2013
Cer cu avioane
Vineri, 1 martie, de ziua mea, cerul de deasupra oraşului (altfel destul de pustiu, în general) era brăzdat de siajele a patru avioane ce survolau, simultan, zona. Încă nu ştiu cum să interpretez semnul ăsta: o fi ceva cu ”drum de seară” şi dor de ducă, o fi despre ”zburatul” de undeva şi/sau ”aterizatul” altundeva... n-am idee. Dar spectacolul a fost interesant şi mi-am adus aminte că aveam parte de el mult mai des, într-o cromatică absolut superbă mai ales în orele înserării, când făceam armata la Lipova şi salutam toate cursele aeriene ce ieşeau din (sau intrau în) ţară prin (dinspre) Vest.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)