sâmbătă, 30 martie 2013

Bun-simţ marca Digi 24

Atitudine de bun simţ a postului de ştiri Digi 24, care marchează în acest week-end, prin emisiuni speciale, sărbătorirea Paştelui de către cei aproape 1.500.000 (conform ultimului recensământ) de romano-catolici, protestanţi şi reformaţi din România. Digi 24 a fost din prima zi de emisie (şi încă mai e!) cel mai echilibrat din zona asta: ecranul televizorului nu se umple de roşu sau de galben cu tot felul de breaking-news sau news-alert-uri pentru nişte ştiri umflate artificial şi, până la urmă, fără nici o semnificaţie (remarcam sâmbătă la România TV cum până şi trecerea la ora de vară era prezentată ca o ştire negativă: ”La noapte vom dormi cu o oră mai puţin” a început, cu o voce gravă, ştirista de la RTV), au emisiuni care îmi plac (”Bon-ton”, ”Digicult” sau emisiunea ”Jurnalul pentru copii”), iar cele câteva (oricum mai puţine decât la celelalte canale – sic! – de ştiri) talk-show-uri sunt (pentru mine) aproape urmăribile: cel puţin nu îmi provoacă greaţa de care am parte la suratele lor de pe RTV-uri.

Iar pentru cei care sărbătoresc în noaptea aceasta Învierea Domnului: un Paşte luminat şi plin de bucurie!

luni, 25 martie 2013

Eu boicotez BOR!

Biserica Ortodoxă cipriotă a dovedit că se poate şi altfel anunţând că îşi pune averile la dispoziţia micului stat insular pentru a ajuta la ieşirea din criză. În aceeaşi zi în care preacucernica şi preaneimpozitata soră a ei din România cerea de la statul român - şi aşa vlăguit de mixul specific de recesiune & proastă guvernare & hoţie – nişte mulţi bani în plus ca să termine Catedrala Mântuirii Neamului. Ce se va alege de oferta prelaţilor ciprioţi şi cât de eficientă va fi mâna întinsă în semn de ajutor, aproape că nici nu mai contează: locuitorii statului mediteraneean au văzut, însă, că Biserica lor le e aproape, că e gata să renunţe la podoabe pentru a le salva ţara, că este, cu adevărat, o biserică naţională. Biserica noastră, în schimb, arată în cuprinsul aceleiaşi zile că atributul de ”naţională” are o justificare strict statistică, singura solidaritate pe care o manifestă fiind cea faţă de bani, indiferent de unde vin ei: din buzunarele umflate de vânt ale enoriaşilor săraci sau din bugetul şi aşa străveziu al guvernului.

Ca urmare, declar – acum şi aici - că iniţiez un boicot financiar bisericesc pe o perioadă nedeterminată. Nu voi mai cumpăra lumânări din biserici, ci de la magazine, în ideea că din banii ăia se va duce un impozit la bugetul de stat. Nu voi mai intra în biserici în care se plăteşte ”bilet de intrare” (cum se întâmplă, de exemplu, la Curtea de Argeş). Nu voi mai da bani preotului care vine cu Crăciunul sau cu Boboteaza: dacă vrea să-mi intre în casă pe gratis, îi voi primi bucuros, dacă nu - al lui e păcatul. Nu voi mai cumpăra prescura care însoţeste pomelnicul pentru tatăl meu atunci când îi fac slujba de pomenire în fiecare noiembrie. Şi nici nu voi mai lua calendarul bisericesc de la ”distribuitorul” parohiei, fiindu-mi mai mult decât de-ajuns varianta lui on-line.

Nu ştiu dacă BOR va sărăci din asta, sau dacă eu voi fi mai bogat. Dar cred că este singura modalitate de a sensibiliza o instituţie care a dat Sfânta Scriptură pe chitanţier, spiritul care urcă la cer pe bancnota plăcut foşnitoare din buzunarul sutanei şi salvarea sufletului pe betonul rece al catedralelor.

miercuri, 20 martie 2013

Amestecate (precum viaţa, de!)

Nu mă mai pot desprinde de gândul că leşurile strivite pe care le ocolesc pe şosele aparţin unor câini care au vrut, de fapt, să se sinucidă. Abandonaţi prin păduri, adunaţi în haite prin refugiile-parcare în aşteptarea nesfârşită a vreunei maşini care să oprească pentru câteva minute şi din care, poate, să li se arunce ceva de mâncare (sau măcar un cuvânt care să-i facă să-şi legene veseli cozile, ca în vremurile când aveau stăpâni), siliţi să-şi vadă puii murindu-le sub ochi pentru că nu au lapte în ţâţele secate de foame, câinii abandonaţi se hotărăsc să termine dintr-o dată cu chinul ăsta şi sar sub roţile izbăvitoare. Ca într-un cerc: dintr-o maşină au fost părăsiţi la marginea drumului şi tot o maşină este cea care le curmă suferinţa.
• • •
Într-o colecţie a ziarului România Liberă – ”Biografiile liderilor secolului 20 – cele mai importante personalităţi care au schimbat cursul istoriei” – sunt prezentaţi, în ordine, Benito Mussolini, Adolf Hitler, I.V. Stalin, Mao Zedong, Che Guevara şi JFK. Oricum aş da-o, singurul dintre cei şase care a făcut ceva bun la viaţa lui a fost Kennedy; în rest un best of de dictatori, care or fi influenţat lumea secolului 20, dar sigur nu în bine. Colecţia e, fără dubiu, incompletă, dar cu toate acestea, nu mă pot abţine să nu mă bucur că am scăpat de secolul 20.
• • •
Am ars săptămâna trecută un lot piese din ceramică, iar luni seara am migălit, cu bucurie, la una din ele, în special: un han de pe vremuri, cu camere de oaspeţi la etaj, cu prispa sprijinită pe stâlpi de piatră, cu scară exterioară din lemn şi cu crâşmă la parter. Se spune că poţi să-ţi linişteşti mintea privind atent, până la dizolvarea ultimului gând, în flacăra unei lumânări. Eu obţin acelaşi efect privind o astfel de casă, ieşită din mâinile mele, imaginându-mi-o plină de oamenii acelori vremuri, mai grele, dar în acelaşi timp mai simple şi mai limpezi.

marți, 12 martie 2013

Amestecate

Îmi displace profund că – deşi ”neinfectat” cu microbul microbistului - am ajuns să doresc înfrângerea echipei de fotbal Steaua doar pentru că sunt singurele momente în care patronul Gigi Becali manifestă public o oarecare umilinţă. Mă dor fizic mulţumirile zbierate către ”Împăratul Cristos”, rugăciunile scuipate printre dinţi şi agitatul crucilor spânzurate de gât pe care ”hahalera” – ca să folosesc un termen ce-i e familiar - le prestează la fiecare victorie a roş-albaştrilor.
• • •
Mă gândesc de ceva vreme la deosebirile care ne evidenţiază de restul mamiferelor şi animalelor cu care împărţim planeta şi singurul lucru care îmi vine în minte este tortura: plăcerea de a provoca durere celorlalţi, de altă sau de-aceeaşi seamă cu tine. Nu i-am găsit nici o corespondenţă în lumea animală.
• • •
Am senzaţia că responsabilul de publicitatea la McDonald’s este un fan al KFC. Sau al Burger King. Sau urăşte, de-a dreptul, fast-food-ul. E singura modalitate prin care îmi pot explica de ce, invariabil, în reclamele la McDonald’s clienţii au un aer de-a dreptul tâmpit. Am crezut că spotul cu ăia de stăteau în jurul mesei şi se întrebau – râzând, apoi, ca proştii – ”care suc”, ”care pui?” (asta chiar era o întrebare pertinentă) a fost doar un accident, dar acum a apărut un altul cu tip care, cu un aer uşor retard, îşi alege meniul pe sistemul an-tan-te-dize-mane-pe. Clar: asta e o anti-campanie în toată regula!

luni, 11 martie 2013

Crăciun fericit!

Vineri am cumpărat un ornament de Crăciun. Este o aşa-numită ”Piramidă de Crăciun”, specifică nemţilor, mai mult, un ansamblu rotativ pus în mişcare de căldura lumânărilor care învârte o elice. Totul din lemn. Am cumpărat decoraţiunea de la magazinul second-hand din capătul străzii, unde mă duc de vreo două-trei ori pe lună, chiar şi doar pentru a mă pierde printre miile de articole aduse, cele mai multe, din Germania. Piramida mea de Crăciun a costat 10 lei. Doar atât. Era ambalată în cutia originală, cu distanţierele originale din carton (pentru transportare în siguranţă) şi cu instrucţiunile în germană. Paletele elicei, detaşabile, erau puse, toate opt, cu grijă într-o punguţă, astfel încât să nu se rupă.
 
 Nu este prima dată când mi se întâmplă asta: am păţit-o şi cu o maşină de tocat Moulinex (veche de prin ’76, cu instrucţiunile originale şi cu toate accesoriile, producătoare, e-adevărat, al unui zgomot de nu se mai aud doi oameni vorbind lângă ea, dar pe care am văzut-o tocând carnea pentru cârnaţi rezultată dintr-un porc întreg în doar o oră, fără pauză), cu un dispozitiv din oţel inoxidabil pentru făcut tăieţei de casă (pe care am dat 40 de lei şi pe care l-am văzut apoi nou – într-o ediţie uşor modificată – la preţul de 250 lei) sau cu o reproducere a ieslei din Betleem (în care toate cele nouă figurine din porţelan de aproximativ 1-2 cm înălţime erau ambalate individual, în câte o punguţă de plastic, totul pus în cutia iniţială). Mă impresionează grija şi atenţia cu care oameni situaţi la nişte mii de kilometri de mine (dar şi la nişte decenii bune distanţă, pare-se) au pregătit şi ambalat aceste articole, spre o ulterioară folosinţă. Nu ştiu dacă au primit ceva atunci când le-au dat, dacă a fost vreun interes pecuniar sau pur şi simplu le-au donat. Dar au stat şi au căutat punguţe, cartoane, toate măruntele accesorii precum şi cutiile originale pentru ca întreg articolul să arate cât mai bine şi să poată fi folosit mai departe. Puteau, la fel de bine, să adune totul într-o pungă sau într-o cutie oarecare şi să o dea aşa - eventualul lor beneficiu material ar fi fost, probabil, acelaşi. Dar au procedat altfel, într-un fel care reuşeşte aproape să creeze o legătură între acea persoană şi mine, care desfac, cu grijă, articolul folosit de ei şi dat mai departe.

Nu toate produsele care se vând la magazinul second-hand din capătul străzii sunt la fel prezentate. Dar cele mai multe dintre ele sunt. Ceea ce mă transportă parcă într-o altă lume, unde respectul pentru ce e în jur – mediu înconjurător, oameni, legi, bun-simţ - începe cu obiectele de zi cu zi. E o lume în care nu mi se pare deloc nefiresc ca de 8 martie să cumpăr un delicat ornament de Crăciun, de care să mă bucur pentru un minut şi pe care să-l pun bine, în aşteptarea următorului decembrie.

Un Crăciun fericit!

vineri, 8 martie 2013

Cum să ne otrăvim sănătos?

Acum se vorbeşte de nişte lapte adus de la unguri plin de o susbstanţă cancerigenă (delicioasă întrebarea unei reporteriţe pe Digi 24 – altminteri un post de ştiri echilibrat şi de bun-simţ: ”Cât de periculoasă pentru sănătatea oamenilor este această substanţă cancerigenă?”); alaltăieri eram anunţaţi de ardeii graşi şi de perele din Turcia pline de pesticide (şi, în ciuda acestui ”adaos” – sau, poate, tocmai datorită lui – comercializate la nişte preţuri de-ţi dau fiori!), acum un an sau doi, mii de tone de castraveţi îşi dădeau obştescul sfârşit ca urmare a bănuielii că ar avea ceva în plus pe lângă cele 95 de procente de apă, iar despre e-urii (nu-s convins că e corect scris, dar treacă-meargă) răi din mâncarea de la supermarket ne-a tot vorbit şi ne vorbeşte doctorul Mencinicopschi. Una peste alta, e clar că toată mâncarea pusă în vânzare prin rafturile magazinelor este, într-o proporţie sau alta, adăugită cu ceva care, potenţial, ne poate face rău în urma unui consum îndelungat.

Ca urmare, propun următoarea strategie de supravieţuire: decât să murim dintr-o singură otravă, pe care să ne-o administrăm de trei ori pe zi (la mic-dejun, prânz şi cină – mă rog, pentru ăia care-şi permit, financiar şi/sau organizatoric, ”respectarea” celor trei mese pe zi), mai bine să ne otrăvim, alternativ, pe perioade scurte, cu diverse otrăvuri, astfel încât acestea să nu poată ajunge la o concentraţie letală. Ca urmare, întrucât din motive destul de lesne de înţeles nu pot renunţa să mă alimentez, de azi înainte voi schimba săptămânal marca de lapte & smântână & unt, ”avicola” producătoare a cărnii de pui, societatea de panificaţie care coace pâinea, abatorul în care a decedat vita (înainte de reîncarnarea în cal), izvorul de la care s-a îmbuteliat apa plată, oceanul (aiurea!) din care s-a pescuit peştele, măcelăria în care s-a tranşat porcul şi ţara în care s-au copt roşiile. Prin această modalitate de otrăvire alternativă, voi putea – poate – să răzbat prin meandrele industriei alimentare de azi, transformându-mă într-un depozit temporar al multor substanţe ucigătoare, dar nu într-o cantitate atât  de mare încât să-mi pună cruce.

joi, 7 martie 2013

Criza ”mondială” privită din buricul pământului

Când a început criza asta şi a ieşit preşedintele Băsescu să anunţe tăierile de la bugetari (nici acum nu-mi pot şterge din minte felul în care din spusele preşedintelui răzbătea un fel de satisfacţie, un fel de ”sic!” rânjit), printre colegii mei, funcţionari publici la o primărie de municipiu reşedinţă de judeţ, a fost un moment de real amuzament. Preşedintele a vorbit de ăia 25% tăiaţi din salariu, dar şi de eliminări ale altor beneficii de bugetari – tichetele de vacanţă, indemnizaţia de hrană şi de îmbrăcăminte, bonuri de masă, al treişpelea salariu – de care noi, cel puţin, deşi tot bugetari, habar n-aveam că există. Dar aflam, din gura preşedintelui Băsescu, că cineva, tot bugetar, se bucura de astfel de beneficii şi că urma să rămână fără ele. ”Păi noi suntem de mult în criză” - a fost prima concluzie care mi-a venit în minte, după care m-am liniştit, am început să lucrez mai mult, m-am lăsat de fumat şi, mai greu sau mai uşor, am dus-o mai departe (cel puţin până acum).

Am făcut introducerea asta la auzul - repetat până la obsesie - al sintagmei ”criza economică mondială”. Care mondială? De acord, în SUA e nasol şi în Europa cam mai toate scârţâie, imaginea de ansamblu fiind aceea din desenul ăla animat în care un vapor stă să se scufunde, iar motanul Tom (parcă el era, din ce mai ţin minte), nu mai pridideşte să astupe o gaură că apare imediat o alta. Dar restul lumii? China nu pare a fi în criză, India arată acum la fel ca acum un deceniu, tigrii asiatici n-or mai fi la fel de fioroşi, dar nici mâţe blânde n-au devenit, cât despre Africa... acolo oricum e o altă planetă. În vreo trei sferturi de lume lucrurile se întâmplă la fel acum, în mijlocul crizei (sau în post-criză sau în recesiune reloaded sau cum naiba s-o mai numi) la fel ca acum cinci ani, când nimeni nu avea habar de ea.

Aici, la noi, criza, dar şi alte fapte – economice, sociale, politice – sunt privite prin lentila euro-atlantică, devenind astfel cele mai mari, cele mai grave, cele mai importante. Dar care este relevanţa lor pentru un african? Sau pentru un rus? Sau pentru un peruan? Toţi aceştia – la fel ca şi colegii mei, funcţionari publici ai unei primării de municipiu reşedinţă de judeţ – erau într-un soi de criză de când se ştiu. Iar ”criza” care afectează Statele Unite şi Europa e doar un fel de moft în minus la unii care oricum aveau prea multe.

Criza ”mondială” ţine de o percepţie de tip ”buricul pământului”, evidentă şi la europeni şi la americani. În rest, lumea se învârte mai departe după legile vechi. Şi recunosc că am devenit un pic mai optimist scriind toate acestea.

marți, 5 martie 2013

Cer cu avioane

Vineri, 1 martie, de ziua mea, cerul de deasupra oraşului (altfel destul de pustiu, în general) era brăzdat de siajele a patru avioane ce survolau, simultan, zona. Încă nu ştiu cum să interpretez semnul ăsta: o fi ceva cu ”drum de seară” şi dor de ducă, o fi despre ”zburatul” de undeva şi/sau ”aterizatul” altundeva... n-am idee. Dar spectacolul a fost interesant şi mi-am adus aminte că aveam parte de el mult mai des, într-o cromatică absolut superbă mai ales în orele înserării, când făceam armata la Lipova şi salutam toate cursele aeriene ce ieşeau din (sau intrau în) ţară prin (dinspre) Vest.