Vorbeam cu
cineva, acum ceva vreme, pe la un final de an, despre cei care aleg să petreacă
un Crăciun sau un Revelion pe eterna Vale a Prahovei sau în Poiana Braşovului,
plătind câteva mii de euro pentru o astfel de aventură (uneori chiar la
propriu, începând cu dusul, respectiv întorsul către şi dinspre acolo), în acelaşi
timp în care ofertele pentru astfel de evenimente petrecute prin Austria sau prin
Rodopi bulgăreşti gravitau pe la câteva sute de euro, cu tot felul de chestii
incluse. Desprindeam atunci două posibile explicaţii: prima, aceea că pentru unii
nu e deloc de bonton să se laude că au
dat doar câteva sute de euro prin Tirol sau prin Bansko, ci adevărata faimă o
aduce o spusă de genul ”am spart 3000 de
euro de Revelion la Sinaia”. Dar cea mai importantă motivaţie am considerat
că este aceea că, prin cele străinătăţuri, nu te ştie nimeni-nimenea. Nu ai spectatorii
aproape, nu ai faima care te aureolează continuu în limitele spaţiului carpato-danubiano-pontic,
nu ai cui spune cu mândrie ”sunt Fane din
Berceni” şi nu te poţi bucura de binemeritatul succes de public la comandarea
unei dedicaţii ”pentru naşul Costel, de
la finul Georgică, fără număr, să trăiască!” Nu poţi face băşcălie, nu ai
cum să te ”spargi în figuri”, nu
intri în rezonanţă cu co-mesenii, taraful şi ospătarii. Nu exişti, deci! – ce petrecere
ar mai putea fi şi aia?
Am regăsit
aceeaşi atitudine şi în două cazuri, mai recente, din mass-media (ceea ce,
sincer, nu m-a surprins deloc).
Prima dată e
vorba de Mihaela Rădulescu: a plecat prin 2009 de la la Antene, despărţindu-se
cu scandal mediatic – cum altfel? – de soţ, de ”Duminica în familie” şi de România şi relocându-se în spaţiu
mediteraneean, mai precis pe la Monaco. Care Monaco, însă - bată-l vina! - o fi
el vreun paradis care îndeplineşte multe dorinţe celor care-l populează, dar nu
şi pe aceea de a se comporta ca Bucureştiul. Astfel că ”vedeta” a îndurat vreo doi
ani un anonimat probabil dureros, până când n-a mai răbdat şi s-a întors la
aceleaşi Antene cu o nouă emisiune, care, evident, a ”spart” toate audienţele.
În al doilea caz
e vorba de Corina Drăgotescu, jurnalistul-inchizitor de la ”Realitatea TV” şi
apoi de la ”România TV”. Prin toamna trecută, îşi anunţa mutarea definitivă în
America şi despărţirea de mass-media dâmboviţeană. Câteva seri, ”România TV” s-a
umplut de pupături live, lacrimi,
emisiuni retrospective şi alte dulcegării de rămas-bun. Am regăsit ulterior jurnalista
în câteva transmisii prin videotelefon din State, după care, prin preajma
alegerilor de la finele lui 2012, Corina Drăgotescu îşi relua locuirea cvasipermanentă
în studiourile ”României TV”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu s-au dat
– din câte am citit pe net – explicaţii pentru această răsucire, dar eu o pun tot
pe seama greu de înduratului anonimat trans-atlantic al mult prea cunoscutei - în
România – ziariste.
După ani lungi de
viaţă (profesională, dar şi privată) petrecuţi în faţa unui public spectator, nici
Mihaela Rădulescu şi nici Corina Drăgotescu nu au putut supravieţui discreţiei
anonimatului venită la pachet cu mutarea în străinătate. Aplicând pe de-a-ndoaselea
proverbul ”decât codaş la oraş, mai bine
în satul tău fruntaş”, cele două ”vedete” au revenit pe ”sticlă”, dovedind,
cu acurateţe aproape ştiinţifică, că excesul expunerii la lumina reflectoarelor
din studiourile de televiziune duce la o serie de mutaţii care face imposibilă
viaţa în condiţii normale.
Şi pentru că tot
am pomenit de State, americanii au o vorbă: ”to
show off”, care înseamnă ”a te da
mare”. Înrudirea acestei expresii cu termenul de ”show” – spectacol, program de televiziune – mi se pare definitorie
pentru mass-media românească şi simptomatică pentru societate în general.