joi, 31 ianuarie 2013

Televizorul şi sindromul Stockholm

Televizorul ne-a luat ostateci de la bun început. A fost conceput ca un instrument de propagandă, de spălare a creierelor şi şi-a dus misiunea asta până la capăt, cu succes. La fel ca un pedofil care atrage copiii în parc cu dulciuri, şi televizorul ne-a încântat cu muzică şi filme în primele zile de emisie. Iar noi am mers cu el... iar mai apoi nu ne-a mai lăsat să plecăm. Ne-a ţinut prizonieri în programele de ”Cântarea României”, în ”omagialele” din întreaga lună ianuarie, în cele din 1 mai, din 23 august şi de la toate congresele partidului unic. Din când în când, ne mai amăgea cu emisiunile lui Bocăneţ, cu sheciurile lui Dan Mihăescu, cu coregrafia lui Cornel Patrichi, cu glumele lui Dem Rădulescu, cu muzica Angelei Similea şi cu mult, mult Sergiu Nicolaescu... ne-a dat şi puţină culoare la un moment dat, chiar dacă culoarea asta îmbrăca tot haine vechi, de mult ştiute. Ne-am bucurat de toate aceste mici cadouri de parcă l-am fi păcălit pe răpitor să ni le dea; dar el o făcea deliberat, ca să ne facă – aşa cum pui o doctorie amară într-o linguriţă de zahăr – să înghiţim propaganda căreia îi eram prizonieri.


Apoi a venit revoluţia... iar televizorul a simţit că am putea evada din influenţa lui. Şi atunci s-a făcut el prezentatorul revoluţiei acelea. Pe care ne-a televizat-o, ne-a interpretat-o, ne-a ambalat-o şi ne-a livrat-o aşa cum a vrut. Iar noi am rămas mai departe ostateci, simţind în acelaşi timp o simpatie crescândă pentru că ne-a făcut astfel partaşi la sângeroasele evenimente. Aproape că i-am fost recunoscători pentru asta, pentru participarea şi pentru implicarea de care ne bucuram fără a ne clinti măcar din fotoliu. Mai pe urmă, au venit şi alte mici cadouri din partea lui, ca să ne facă prizonieratul mai suportabil, ca să nu încercăm să scăpăm: televizorul şi-a luat mai multe feţe, diferite (dar de fapt aceleaşi), s-a umplut de culori precum o cochetă cocotă bătrână şi şi-a întins programul astfel încât să ne aibă sub supravegherea lui zi şi noapte. Nu s-a dat în lături de la nimic pentru a ne ţine ostateci mai departe: ne-a arătat femei dezbrăcate, a inventat vedete pe care apoi le-a doborât sub ochii noştri, ne-a transmis războaie în direct şi ne-a spus cum să votăm.

Iar noi, ostatecii lui, am început să-l iubim. Pentru că, în faţa ecranului său pâlpâitor, ne dădea iluzia unei existenţe complete, precum cea din Matrix. Pentru că ne scutea de efortul de a gândi, pentru că ne mesteca informaţia în nesfârşite tocşouri şi apoi ne-o dădea s-o înghiţim, moale şi umedă, la fel cum păsările îşi hrănesc puii abia ieşiţi din găoace. Pentru că ne făcea să ne simţim membrii unei familii mari şi fericite, unite prin ”Ştirile de la ora 5”, prin ”Noră pentru mamă”, prin nesfârşite telenovele sau prin meciurile de fotbal transmise în direct. Pentru că ne dădea sentimentul de egalitate într-o democraţie a telecomenzii.

Prizonieratul s-a terminat de mult... dar noi ne-am obişnuit într-atât cu el încât nu mai vrem să plecăm. Ni s-au oferit căi de scăpare – cărţi, spectacole, teatre, implicare civică sau activitate politică – dar noi le-am refuzat pe rând, preferând să rămânem fideli televizorului. La fel ca în cazul jafului băncii din Stockholm, din ‘73, în care ostatecii au început să simpatizeze jefuitorii în cele şase zile lungi de captivitate, şi noi suferim de acelaşi sindrom în relaţia noastră cu televizorul: ne face rău, dar îl iubim. Nu recunoaştem însă că această dragoste vine din teamă: teama de a gândi cu propria minte, de a ne forma o opinie, de a înţelege singuri ce se întâmplă în jurul nostru şi de ce. De abia când ne vom elibera de această frică vom fi cu adevărat liberi. Şi vom putea închide televizorul, începând astfel să trăim cu adevărat.

marți, 29 ianuarie 2013

miercuri, 23 ianuarie 2013

Cultura în provincia provinciei

Mai ţineţi minte, de pe vremea ailaltă, roboţeii din pachete goale de ţigări? Marlboroul sau Camelul se pretau la aşa ceva: pachetele erau cartonate şi se puteau lipi uşor între ele, astfel încât să rezulte o formă umanoid pătrăţoasă, plasată la loc de cinste în sufrageria familiei. De obicei pe televizor, detronând peştele de sticlă şi mileul din macrame. Sau cartuşele – tot goale – de ţigări, mai ales de Kent, aranjate în vitrină, printre bibelouri reprezentând balerine degasiene sau beţivi care reazămă gardul? Sau sticlele de whisky – cei mai modeşti se mulţumeau şi cu Cinzano sau cu Stolicinaia – goale şi ele care umpleau ”barul” improvizat în sufragerie, alături de doze de Pepsi sau de Coca-Cola? Sau -  tot acolo – punga de Alvorado, de mult golită? Ne mândream cu ele, ne înveleam în aerul de bunăstare, de occident, pe care ni-l dădeau. Ce mai conta că fumam Snagov, că beam la masă ţuica de la ţară sau vinul roşu de la naşu’, că ne răcoream cu Brifcor sau că dimineaţa ne trezeam cu veşnicul ”nechezol” ce nu avea în comun cu cafeaua nici măcar culoarea?

Cam tot aşa e şi viaţa culturală în provincia provinciei în care unii – mulţi –sunt condamnaţi să vieţuiască. La momentele festiv-festiviste, oficialii se înconjoară cu râvnă de ”valorile” culturale locale - mereu aceleaşi, se pozează cu ele, iar discursurile li se umplu de panegirice lăcrimoase despre marile ”opere” perene ale ”concetăţenilor cu care ne mândrim”. Dar e la fel cum ne lăudam noi, pe vremuri, cu roboţeii din pachete de ţigări, cu sticlele de băuturi străine sau cu pungile de cafea nemţească: totul e gol, e doar o formă care nu se va mai umple niciodată, dar care poate încânta eventual copii slabi la minte cu luciul şi culorile ei. Oamenii ”de cultură” sunt goi şi ei: cercetările lor sunt compilaţii ale altor opere şi ele compilate de alţii înaintea lor; creaţiile lor literare sunt nulităţii închise frumos între coperţi colorate şi prefeţe şi postfeţe scrise de alţii aidoma lor, care au fost şi ei prefaţaţi şi posfaţaţi la rându-le; operele lor artistice sunt însăilări vizuale care, în lipsa oricărui talent, se revendică de la cele mai abstracte, absconse şi experimentale curente artistice.

Dar sunt goi! Sunt doar ambalaje goale! Iar actul de ”cultură” îţi lasă, la final, în cerul gurii un gust murdar de tutun ieftin amestecat cu băutură trezită, suc din chimicale şi zaţ răsfiert.

luni, 14 ianuarie 2013

Despre animale

Ieri am făcut o vizită cu Ştefana la Grădina Zoologică: a fost frumos, era linişte (făcând abstracţie de răgetele leului care s-a văzut lipsit temporar, cât li s-a dat de mâncare felinelor mari, de însoţitoarele feminine), iar frigul, îndulcit de soarele roşiatec ce stătea să apună, era suportabil. M-a amuzat imaginea lebedelor albe care priveau curioase din dosul unui geam de protecţie la lumea de afară: pe timpul sezonului rece, ele, împreună cu cele negre şi cu gâştele de Nil, au fost mutate într-un fel de coteţ încăpător, pentru a le feri de frig.




Şi tot despre animale: am văzut la ştiri protestele celor de la ”Vier Pfoten” faţă de vânătoarea mistreţilor de pe domeniul lui Ion Ţiriac de la Balc. Nu agreez, în nici un fel, vânătoarea, nu-mi dau seama ce fior şi freamăt interior îţi poate da o astfel de îndeletnicire şi nu rezonez în nici un fel cu cei care o practică. Dar asta nu mă opreşte să nu văd o oarecare ipocrizie în manifestaţia celor de la ”Vier Pfoten”. Pentru că, fără îndoială, este mult mai profitabil mediatic să agiţi pancarte la porţile lui Ion Ţiriac, de faţă cu atâţia magnaţi financiari ai lumii, decât să iei atitudine faţă de măcelărirea barbară de acum nici o lună a aproape 3 milioane de porci prin curţile ţăranilor. Pentru cine a asistat la tăierea ”tradiţională” a unui porc – având parte de scenele prinderii cu frânghia şi răsucirii unuia din picioarele din faţă, ale târârii pe jos din coteţ, ale ţintuirii la pământ sub greutatea câtorva oameni, ale tăierii ritualice (dar în puţine cazuri ”din prima”) a beregăţii, ale guiţatului celorlaţi porci care îşi aşteaptă rândul în coteţ – moartea prin împuşcare a mistreţilor de la Balc (altfel anume şi cu grijă înmulţiţi şi hrăniţi, că doar nimeni nu vine la Ţiriac să ia în cătare porci subnutriţi) poate fi considerată chiar civilizată.

vineri, 11 ianuarie 2013

The circus must go on!

Nu s-a aşezat bine cenuşa scandalului iscat după moartea lui Sergiu Nicolaescu şi balele televiziunilor au început să curgă la aflarea veştii divorţului dintre Andreea Marin şi Ştefan Bănică Jr. Vineri seara, în prezentarea Focusului de pe Prima TV, crainica a zugrăvit mai mult decât succint felul în care va trata media tabloidă (adică mai toată) această nouă poveste: ”Cei doi doi au anunţat pe Facebook că divorţează şi au cerut presei discreţie. La Focus vom afla mai multe detalii despre relaţiile lor extraconjugale, iar la Focus Monden vom discuta pe larg toate amănuntele picante din viaţa acestui cuplu”. Deci cam asta a fost cu discreţia...

După circul mediatic pornit de la decesul regizorului Nicolaescu, CNA a amendat România TV (campioana prostului-gust) cu 100.000 lei, B1 TV cu 30.000 lei, Antena 3 cu 20.000 lei şi Realitatea cu 10.000 lei. În total 160.000 lei, sau 35.500 euro. Adică - în preţurile publicităţii pe TV (care poate merge, din câte am aflat, între 3.000 şi 10.000 de euro pentru un spot de 30 secunde) - cam între 3 şi 10 minute de reclame. Evident că nimeni de la posturile de mai-nainte nu va face nimic pentru a schimba ceva pe mai departe. De aceea cred că o măsură de sancţionare mai eficientă ar fi modificarea legislaţiei audiovizualului în sensul acordării unui fel de rating de comportament (ca un certificat de bună purtare), care să poată fi scăzut în funcţie de sancţiunile date de CNA şi care să impună o reducere a dimensiunii, ponderii şi frecvenţei segmentului de publicitate. Până la urmă, finalitatea tuturor scandalurilor ăstea mediatice o reprezintă nenorocia aia de audienţă şi, implicit, mulţii bani din publicitate; aici trebuie loviţi şi aici îi va durea cu adevărat pe scormonitorii în rahaturi din spatele ecranelor tv.

luni, 7 ianuarie 2013

Găsite pe net

Instantaneele realizate de un cercetător din Finlanda postate pe We never look up spun adevărul: nu prea ne mai uităm în sus din motiv demobile”. Chiar dacă nu sunt un fan al telefonului – fiind mai degrabă încântat de funcţia de handsfree, decât de cea de touchscreen – am decis să umblu prin oraş, preventiv, tot cu capul plecat; nu de altceva, dar e mai sigur să număr flegmele şi cojile de seminţe de pe jos, decât să-mi scoată oftalmologul din ochi firimiturile sau scamele provenite de la o faţă de masă sau de la un cearceaf scuturate vajnic la etaj de vreo gospodină excesiv de harnică. 

Din ciclul ”şi marmota învelea ciocolata în staniol”, vă prezint cartea ”Fast Food Diet”, adică cum să pierzi din greutate mâncând la McDonald's, Burger King, KFC şi alţii asemenea, după cum spune o scurtă prezentare. În aceeaşi linie, aştept cu nerăbdare lucrările de mare anvergură ştiinţifică: ”Vindecarea alcoolismului prin cură intensă de vodkă” şi ”Un plămân mai curat cu doar un pachet de ţigări pe zi”, preferabil de acelaşi autor, că tot s-a specializat, pare-se, în idioţie cronică.


vineri, 4 ianuarie 2013

Mefisto TV

Ieri dimineaţă, toate televiziunile din ţară au anunţat – sub atât de dragul lor generic galben-negru ”Breaking News” – moartea regizorului Sergiu Nicolaescu. A urmat – şi încă nu s-a terminat şi nici nu dă semne că ar face-o în prea curând - o adevărată avalanşă de dezbateri, reportaje, transmisii inutile în direct din locuri care mai de care mai absurde, cum ar fi spitalul în care a murit regizorul şi în care oricum nu se mai întâmpla nimic, controverse dintre cele mai diverse – că a colaborat cu Securitatea, că ar avea un fiu secret, că ar fi dejugat un atentat împotriva lui Ceauşescu, că vrea să fie incinerat şi că biserica nu vrea să-i facă slujbă, ce avere a rămas în urma sa ş.a.m.d. -, laudatio fierbinţi din partea unora şi adevărate rechizitorii din partea altora... E-adevărat că şi evenimentul a căzut într-o groapă de idei a televiziunilor - în care subiectele predilecte ar fi fost doar cum au chefuit şi ce au ingurgitat de Revelion politicienii şi ”vedetele”, ce accidente s-au produs ” în noaptea dintre ani” sau eternele ambuteiaje din trafic - ceea ce a constituit o adevărată mană cerească pentru ştiriştii dornici de niscaiva senzaţional.

Dar despre altceva voiam să vorbesc: şi în cazul lui Sergiu Nicolaescu, şi în cel al lui Şerban Ionescu, al lui Iurie Darie, al Mădălinei Manole, al lui Ion Dolănescu, al lui Dumitru Tinu şi al atâtor alţi decedaţi, mai mult sau mai puţin populari, televiziunile au jucat impecabil rolul lui Mefisto: preţul atenţiei mediatice de care s-au bucurat în timpul vieţii a fost disecarea, răsucirea pe toate părţile, scormonirea în toate fecalele, aruncarea cu lături şi vulgarizarea până dincolo de limite a vieţii răposatului, începând  din chiar primele minute de după dispariţia acestuia. Accederea cuiva pe ”sticla” posturilor tv româneşti este aidoma pactului cu diavolul  făcut de Faust: ”te promovez”, spun televiziunile din cadrul trustului de presă ”Mefisto TV”, ”te chem în studiouri să-ţi dai cu părerea despre câte-n lună şi-n stele, te arăt telespectatorilor în toate ipostazele care-ţi convin, te citez fie că ai, fie că n-ai de-a face cu subiectul nostru, povestesc, dacă vrei, tuturor unde îţi faci vacanţele, cu ce te îmbraci şi la ce restaurante îţi place să mănânci... dar, după ce vei muri, al meu vei fi: prin acest pact, ne cedezi dreptul de folosinţă pentru toate scandalurile, supoziţiile şi atacurile  pe care le putem lega, inventa, exploata şi comenta despre tine – acesta este preţul pe care trebuie să-l plăteşti celebrităţii pe care noi ţi-o aducem!”

joi, 3 ianuarie 2013

Un an de ”Mizgril”

Exact acum un an, postam primul material pe ”Mizgril” după ce, câteva săptămâni bune, frământasem ideea în minte. În tot acest timp, blogul a funcţionat conform destinaţiei sale iniţiale: de exorcizare a răului şi a urâtului de care am avut parte în aproape fiecare din ultimele 365 de zile, de eliberare/curăţare prin cuvinte. Cred că am reuşit aşa ceva, iar la asta au contribuit şi cei care au citit sau chiar au comentat ce am scris. Le mulţumesc pentru că mi-au fost alături. 

Iar cum răul şi urâtul nu dau semne că ar pleca de prin preajmă, ”Mizgril” va merge mai departe, cu aceeaşi benefică funcţie terapeutică. La bună citire!

Spaima de anonimat

Vorbeam cu cineva, acum ceva vreme, pe la un final de an, despre cei care aleg să petreacă un Crăciun sau un Revelion pe eterna Vale a Prahovei sau în Poiana Braşovului, plătind câteva mii de euro pentru o astfel de aventură (uneori chiar la propriu, începând cu dusul, respectiv întorsul către şi dinspre acolo), în acelaşi timp în care ofertele pentru astfel de evenimente petrecute prin Austria sau prin Rodopi bulgăreşti gravitau pe la câteva sute de euro, cu tot felul de chestii incluse. Desprindeam atunci două posibile explicaţii: prima, aceea că pentru unii nu e deloc de bonton să se laude că au dat doar câteva sute de euro prin Tirol sau prin Bansko, ci adevărata faimă o aduce o spusă de genul ”am spart 3000 de euro de Revelion la Sinaia”. Dar cea mai importantă motivaţie am considerat că este aceea că, prin cele străinătăţuri, nu te ştie nimeni-nimenea. Nu ai spectatorii aproape, nu ai faima care te aureolează continuu în limitele spaţiului carpato-danubiano-pontic, nu ai cui spune cu mândrie ”sunt Fane din Berceni” şi nu te poţi bucura de binemeritatul succes de public la comandarea unei dedicaţii ”pentru naşul Costel, de la finul Georgică, fără număr, să trăiască!” Nu poţi face băşcălie, nu ai cum să te ”spargi în figuri”, nu intri în rezonanţă cu co-mesenii, taraful şi ospătarii. Nu exişti, deci! – ce petrecere ar mai putea fi şi aia?

Am regăsit aceeaşi atitudine şi în două cazuri, mai recente, din mass-media (ceea ce, sincer, nu m-a surprins deloc).

Prima dată e vorba de Mihaela Rădulescu: a plecat prin 2009 de la la Antene, despărţindu-se cu scandal mediatic – cum altfel? – de soţ, de ”Duminica în familie” şi de România şi relocându-se în spaţiu mediteraneean, mai precis pe la Monaco. Care Monaco, însă - bată-l vina! - o fi el vreun paradis care îndeplineşte multe dorinţe celor care-l populează, dar nu şi pe aceea de a se comporta ca Bucureştiul. Astfel că ”vedeta” a îndurat vreo doi ani un anonimat probabil dureros, până când n-a mai răbdat şi s-a întors la aceleaşi Antene cu o nouă emisiune, care, evident, a ”spart” toate audienţele.

În al doilea caz e vorba de Corina Drăgotescu, jurnalistul-inchizitor de la ”Realitatea TV” şi apoi de la ”România TV”. Prin toamna trecută, îşi anunţa mutarea definitivă în America şi despărţirea de mass-media dâmboviţeană. Câteva seri, ”România TV” s-a umplut de pupături live, lacrimi, emisiuni retrospective şi alte dulcegării de rămas-bun. Am regăsit ulterior jurnalista în câteva transmisii prin videotelefon din State, după care, prin preajma alegerilor de la finele lui 2012, Corina Drăgotescu îşi relua locuirea cvasipermanentă în studiourile ”României TV”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu s-au dat – din câte am citit pe net – explicaţii pentru această răsucire, dar eu o pun tot pe seama greu de înduratului anonimat trans-atlantic al mult prea cunoscutei - în România – ziariste.

După ani lungi de viaţă (profesională, dar şi privată) petrecuţi în faţa unui public spectator, nici Mihaela Rădulescu şi nici Corina Drăgotescu nu au putut supravieţui discreţiei anonimatului venită la pachet cu mutarea în străinătate. Aplicând pe de-a-ndoaselea proverbul ”decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş”, cele două ”vedete” au revenit pe ”sticlă”, dovedind, cu acurateţe aproape ştiinţifică, că excesul expunerii la lumina reflectoarelor din studiourile de televiziune duce la o serie de mutaţii care face imposibilă viaţa în condiţii normale.

Şi pentru că tot am pomenit de State, americanii au o vorbă: ”to show off”, care înseamnă ”a te da mare”. Înrudirea acestei expresii cu termenul de ”show” – spectacol, program de televiziune – mi se pare definitorie pentru mass-media românească şi simptomatică pentru societate în general.