miercuri, 29 ianuarie 2014

Trei poze cu codul galben-portocaliu de ninsori

Dumincă, în miezul codului galben de ninsori, am fost cu Ştefana la Grădina Zoologică. Am ajuns relativ uşor, dar şi drumurile erau pustii de-a dreptul (asta însemnînd că nu erau nici trecători sau şoferi, dar nici utilaje de deszăpezire). Am fost doar noi doi în toată grădina (fără a-i pune la socoteală şi pe cei patru angajaţi), iar senzaţia a fost unică: în încremenirea de acolo nu se auzeau decât cocoşii cântând în sectorul păsărilor şi fulgii care cădeau pe umerii hainei. Din păcate, am ratat tăvălelile prin zăpadă ale tigrului siberian - recomandate de doamna de la intrare - care, în sfârşit, se bucura şi el de o vreme mai aproape de cea de unde provine.

Tot cu animale: santinelă la fereastră, pisica Julie, învăţată de Ştefana, în ultimele zile, să stea mai mult prin casă.

Cam asta ni s-a arătat în ultimele zile de deszăpezire - a oraşului, a ţării... (notă: am ezitat puţin dacă să postez fotografia - din motive lesne de înţeles - dar apoi am văzut o ediţie din ”Libertatea” şi mi-am dat seama că în comparaţie cu ei, domnişoara cu lopata e chiar decentă).

luni, 27 ianuarie 2014

Ţara e din nou întreagă!

În mod simbolic, România s-a reîntregit pe 24 ianuarie, la 155 de la unirea principatelor: la manifestările de la Iaşi, oamenii i-au huiduit în mod egal şi pe Ponta, şi pe Antonescu, şi pe Băsescu! Atâţia ani am fost separaţi în simpatii, pentru ca de-abia acum să fim un întreg, animat de o ură sinceră şi sănătoasă. Aştept, în consecinţă, viitorul consorţiu mediatic între Antena 3 şi B1TV, precum şi nunţile Andreei Pora cu Mihai Gâdea, a lui Robert Turcescu cu Dana Grecu şi (hai să fim open-minded) a lui Radu Banciu cu Mircea Badea.

miercuri, 22 ianuarie 2014

La Spitalul Judeţean Vâlcea, bolnavii vor veni cu insectele de acasă

”Nu vreau să mai fie nici o insectă în spital”, a declarat ritos presei locale preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea, Ion Cîlea. Ca recent ”beneficiar” colateral al serviciilor oferite de bolniţa în cauză, îmi exprim următoarea nedumerire: dacă din motive de pustiu care domneşte în farmacia proprie, internaţii sunt trimişi în pijamale şi cu bileţelu-n mână la cumpărat de pastile, fiole, perfuzii, leucoplaste, feşe, branule sau mănuşi chirurgicale de la farmaciile din oraş (de preferat de la aia care a crescut şi înfloreşte chiar în poarta unităţii!), în cazul în care vor dispărea insectele, tot bolnavii vor trebui să le aducă şi p-ăstea de acasă? 

De vină pentru înmulţirea populaţiei de coleoptere au fost găsiţi, evident, bolnavii care vin cu mâncare de acasă, iar soluţia adoptată - la sugestia reprezentanţilor Direcţiei Judeţene pentru Protecţia Plantelor (!!) - ar fi o nouă dezinsecţie cu un nou insecticid foarte puternic. Dacă la vizita prin saloane ar fi participat şi vreo Direcţie Judeţeană pentru Protecţia Bolnavilor (în cazul în care o astfel de instituţie ar fi fost inventată), poate că cineva ar fi putut avansa soluţia de bun-simţ a schimbării meniului de la cantina spitalului, din pâine mânjită cu margarină la mic-dejun, lături la prânz şi zoaie la cină, în ceva un pic mai comestibil, astfel încât aparţinătorii să nu mai fie nevoiţi să facă catering de trei ori pe zi cu sufertaşul la patul bolnavului.

Şi încă ceva: spirit ager, preşedintele CJ a mai remarcat că la ATI nu există nici o insectă, pe motiv de bolnavi puţini şi care mănâncă cel mult intravenos. Pentru a-i completa peisajul secţiilor bugsfree din SJ Vâlcea, aş putea adăuga că nici la Morgă nu prea sunt insecte, decât, cel mult, nişte viermi în cazul în care frigiderele cu răposaţi cedează nervos de la atâtea igienizări şi rămân fără curent electric.

vineri, 17 ianuarie 2014

Un logo făcut de Ştefana

O propunere de logo făcută de fiica mea, Ştefana, pentru Proiectul multilateral Comenius “Apple Tree - Let's Plant a Smiling Apple Tree and Share the Shining Apples” (derulat de Şcoala ”Take Ionescu” în parteneriat cu şcoli din Turcia, Cehia, Estonia, Olanda, Ungaria, Polonia şi Portugalia) a ajuns printre finaliste. Evident că mi se pare cel mai bine realizate dintre acestea, dar n-aş vrea să fiu acuzat (fără motiv!) de subiectivism. Mai multe detalii despre proiect aici.


joi, 16 ianuarie 2014

Struţo-cămila rutieră de la Râmnicu Vâlcea

La începutul anului, la Cluj-Napoca: nevoit să merg câteva zile la rând cu maşina prin centrul oraşului, la ore de maximă aglomeraţie, remarc că, totuşi, traficul ”curge”, nu stă. Coloanele de maşini opresc la intersecţiile semaforizate, dar când se face ”verde”, se circulă, nu se merge cu mortu-n faţă. Sesizez unda verde pe câteva bulevarde şi o folosesc din plin. Nu văd nici un sens giratoriu în zonele cu trafic intens, doar semafoare. Un clujean îmi spune că temporizarea semafoarelor este diferită pe timpul zilei, în funcţie de valorile de trafic, pentru a se fluidiza circulaţia pe bulevardele mari; dacă este nevoie, la unele intersecţii cu străzile secundare acţionează, temporar, agenţii de la ”rutieră”.

La dus spre şi la întors dinspre Cluj-Napoca trec prin centrul Sibiului. Aici optica a fost diferită: de la intrarea dinspre Sebeş şi până la ieşirea spre Bucureşti, intersecţiile sunt sistematizate doar prin sensuri giratorii, fără semaforizări. Se merge ok, chiar dacă sunt multe maşini, dar oricum mai puţine decât înainte de a se da drumul la centura-autostradă care ocoleşte oraşul.

La Râmnicu Vâlcea, nu e nici aşa, nici aşa. Adică pe Calea lui Traian, care străbate oraşul de la Sud la Nord, avem, în ordine: semafor la OMV Troianu, un semafor inteligent (!) cu buton pe la şcoala 4, un sens giratoriu la poliţie (la intersecţia în ”T” dintre bulevardul pe 4 benzi şi o stradă cu sens unic (!) care intră în bulevard), apoi iar un semafor din ăstea, deştepte, apoi iar un giratoriu, tot la o intersecţie în formă de ”T” (cu strada Dacia), apoi semaforul de după podul Vinerii Mari (intersecţie în cruce, dar cu una din străzi tot cu sens unic (!), cu ieşire din bulevard), iarăşi un semafor la intersecţia (tot în cruce şi tot cu unul din braţe cu sens unic, de intrare în bulevard) de la McDonald’s, apoi giratoriul la Tribunal, urmat de semaforizarea (singura în cruce cu dublu sens pe toate cele patru braţe) de la Colegiul ”Lahovari”. Se iese din zona centrală prin trei giratorii succesive - de la Hanul Haiducilor, de la intersecţia cu str. Matei Basarab şi de la cea cu str. Republicii (toate, de asemenea, invenţii locale: primul în cruce, dar cu o stradă cu sens unic, de ieşire din bulevard, iar celelalte două în intersecţii sub formă de ”T”). Să mai amintesc că pe tot parcursul ăsta au fost presărate cu largheţe vreo şase parcă speed-bumper-e, asta aşa, pentru divertisment.


E complicat doar să povesteşti drumul ăsta, darămite să-l mai şi faci cu maşina, la ore de trafic intens, când lungimea de aproape 8 km se parcurge în mai bine de o jumătate de oră. Dar ce mai contează asta când noi suntem cei care au inventat o astfel de struţo-cămilă rutieră, chiar pe mijlocul târgului. Inutil să adaug că nici una din recentele investiţii în zonă (un pod peste Olăneşti paralel cu podul Vinerii Mari, amplasat la vreo 70 m acesta!), lărgirea Căii lui Traian pe porţiunea centrală, cele două semafoare ”deştepte” sau sensul giratoriu de la poliţie nu au fost de natură să fluidizeze în vreun fel circulaţia rutieră. Asta în condiţiile în care există tot felul de studii de trafic, dar care, probabil, au fost făcute de pietoni ecologişti sau de hipsteri biciclişti, de vreme ce viteza de tranzitare a oraşului cu maşina nu reuşeşte să o depăşească pe a acestora!

marți, 14 ianuarie 2014

Sunt cetăţean al Ştampilaniei!

Nu ştiţi unde e Ştampilania? Cum aşa? Imposibil! Vă spun eu unde: trăiţi în ea! Este ţara în care nimic nu are valoare dacă nu e însoţit de o ştampilă. Evident că ştiam asta şi până zilele ăstea. Dar mi s-a reamintit; iată cum:

Mama s-a externat din Spitalul Judeţean după ce şi-a consumat primele zile ale lui 2014 pe un pat de la secţia Cardiologie. La plecare, cum era şi normal, medicul care a îngrijit-o îi dă o reţetă, compensată 50%, cu medicamentele pe o lună. Era o reţetă din ăstea, electronice... Mă duc la o farmacie în centru cu reţeta, dar mi se spune că din cauză că partea superioară a reţetei (scoasă la imprimantă) este ilizibilă din motiv de cerneală pe terminate, nu-mi pot da mendicamentele: să mă duc la spital din nou şi să iau măcar o copie. Ăsta a fost drumul nr. 1.

La spital, doctora plecase, dar asistentele au fost amabile şi mi-au relistat reţeta, care, de data este, a ieşit relativ ok peste tot. ”Am mai băgat nişte spirt în tonner şi l-am agitat”, îmi explică una din asistente. Mai aflu şi că sunt al treilea pe ziua aia care revine cu aceeaşi solicitare, de copie a unei reţete. Subliniez: electronice! Iau hârtia şi mă întorc la farmacie. Unde mi se spune că nu e deloc în regulă, deoarece nu am parafa şi semnătura medicului. ”Dar nu puteţi anexa cele două reţete, astfel încât una să fie cu toate informaţiil, iar cealaltă cu semnătura şi ştampila?” întreb cu inconştientă naivitate. Mi se spune că nu se poate, că nu vrea ”Casa”. Mi se eliberează, totuşi, medicamentele - a doua zi dimineaţa plecam la Cluj cu mama pentru investigaţii de specialitate - urmând să revin, la întoarcere, cu copia lizibilă a reţetei şi cu toate semnăturile, ştampilele şi parafele necesare pe ea. Ăsta a fost drumul nr. 2.

A doua zi după ce am revenit în oraş, m-am dus cu copia reţetei la medicul care a îngrijit-o pe mama în timpul internării de la ”judeţean”. Îl găsesc, în Policlinică, de data aceasta, îi povestesc despre rezultatul internării la Cluj şi îl rog să-mi semneze&ştampileze reţeta. Doctora se conformează, îmi iau rămas-bun şi revin, plin de bucuria izbândei, la farmacia din centru. Unde aflu că da, reţeta e lizibilă, este semnată, este parafată, dar unde este ştampila rotundă a spitalului? După ce trec, în câteva zeci de secunde, peste o greu represibilă senzaţie de leşin, întreb de unde trebuia să fi luat această ştampilă? ”Evident, de la spital!”, mi se răspunde calm, probabil ca urmare a aerului de uşor retard pe care îl afişam. Închei drumul nr. 3 ieşind din farmacie şi luând din nou calea spitalului.

Unde reuşesc, la secretarit, să pun ştampila rotundă. Şi revin la farmacie, prea obosit să mă mai simt victorios. Dau reţeta farmacistei; ea îi scanează codul, iar după nişte butonări destul de vehemente pe tastatura calculatorului de la casă, aceasta îşi întreabă colega: ”Auzi, tu vezi on-line-ul? Că la mine nu apare nimic!” Speriat de ideea unor alte drumuri pentru lămurirea a cine ştie căror aspecte, întreb în şoaptă, să mă aud doar eu ”Nu-i aşa că de mine nu mai aveţi nevoie?”, după care, fără să mai aştept răspunsul, ies aproape în fugă pe uşa farmaciei şi mă pierd în mulţime. Iar ăsta a fost drumul nr. 4.

E o poveste care sună cunoscut multora, sunt sigur. Ce mă nedumireşte, însă, e următoarea chestie: în cele patru navete spital-farmacie, eu am tot plimbat o nenorocită de foaie de hârtie care se numeşte ”reţetă electronică”. Până la întâmplarea asta, eu vedeam o astfel de chestie în felul următor: ţi se prescriu nişte medicamente de către un doctor prin postarea unei reţete electronice într-un mediu virtual, eventual comunicându-ţi-se un cod, iar tu, bolnavul, te poţi duce oricând la orice farmacie de oriunde din ţara asta, unde comunici CNP-ul şi arăţi cartea de identitate (eventual spui şi codul ăla), iar apoi ţi se eliberează medicamentele prescrise. După care, reţeta este bifată, în acelaşi mediu virtual, cum că a fost onorată în data de... la farmacia X.

Dar aici, în Ştampilania, evident că lucrurile nu se pot petrece atât de simplu. 

PS: tot aşteptând, în mai multe rânduri, la ghişeul farmaciei, mi-a atras atenţia un medicament: ”Masculion”. Mi s-a părut o discrimare crasă, care merită sancţionată drastic: nu am găsit nicăieri ”Masculgheorghe”, ”Masculvasile”, ”Masculcostică” şi, cu atât mai puţin, ”Masculdaniel”! Ruşine să vă fie!

luni, 13 ianuarie 2014

Fotografii






”Cine mai are coteţ ca al meu?”

Contrar lui ”pour la bonne bouche”, am păstrat la final un calendar electoral de buzunar al unui candidat PP-DD din Cluj la europarlamentarele de anul acesta: l-am găsit (multiplicat în câteva sute de exemplare) la o pensiune din Cluj-Napoca, unde am stat recent şi care mi se pare chiar că îi şi aparţine. Dincolo de înzorzonarea cu tot felul de texte şi simboluri fără nici o legătură între ele - ”România verde”, ”Basarabia Verde Proeuropeană”, două mâini de verdeaţă făcute căuş, figuri religioase, un palmier (!) - dobitocul, pe numele lui Augustin Dănilă, comite o ditamai blasfemia, pozându-se în locul lui Dumnezeu, deasupra chipurilor lui Isus şi al Fecioarei Maria. Primul semn al lovirii păcătosului a a apărut deja pe verso-ul calendarului blasfemiator: în loc de ”România verde”, de sub tipar a ieşit ”România verede”. Nu ştiu dacă acest calendar electoral a şi fost distribuit sau va fi ori nu scos pe piaţă, dar numai ideea de a-l alcătui în felul acesta spune multe despre ce-i poate capul domnului Dănilă de la PP-DD Cluj. Doamne apără şi păzeşte!


sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Într-un spital din Cluj

Senzaţia de altă ţară cu care am în comun doar spaţiul de tip Schengen (adică am ajuns acolo fără să fiu oprit la vreo graniţă) a fost totală în cazul vizitei în Cluj pe care am făcut-o zilele trecute, forţat de rezolvarea unei probleme de sănătate a mamei mele. Mai precis: o coronarografie cu montarea unui stent în baza unei trimiteri către Clinica Medicală 1 a Spitalului Judeţean Cluj şi a Universităţii de Medicină şi Farmacie din capitala Transilvaniei.


Sunt prea multe diferenţele dintre Râmnic şi Cluj văzute în doar două zile. Dar de cele referitoare la sistemul sanitar m-am lovit cel mai des. În primul rând, în spitalul din Cluj nu miroase ca în ”judeţeanul” din Vâlcea. Adică în cel din Cluj nu prea miroase a nimic, pe când în spitalul din Vâlcea, măruntaiele se revoltă la fiecare vizită în oricare din saloanele oricărei secţii. Mama a fost internată într-un salon de patru paturi, cu baie (chiuvetă, toaletă plus cabină de suş) proprie; pe uşa băii, un afiş: ”Persoanele internate au obligaţia să facă zilnic duş”. Apoi mâncarea servită bolnavilor internaţi în Clinica Medicală 1 din Cluj: mâncabilă, chiar gustoasă, şi cu carne! Corespondenta de la Vâlcea: nişte lături indezirabile, complet vegetariene, ca pentru pustnic cu clare tendinţe spre masochism. Ceaiul, la spitalul clujean, se toarnă în cana fiecăruia din termosuri mari; la Vâlcea, cănile se umplu cu polonicul, ceaiul scurgându-se de pe toate cănile bolnavilor în cazanul de dedesubt. Asta în ceea ce priveşte partea administrativă.

Cât priveşte serviciile medicale oferite, şi aici Clujul s-a dovedit a fi o ţară străină pentru mine: începând cu analizele de tot felul (mamei i s-au făcut două analize de sânge, un ECG şi un ecograf în cele doar 48 de ore cât a durat internarea, deşi venise cu rezultatele aceloraşi analize făcute cu doar câteva zile în urmă, acasă) şi cu faptul că se asigură medicamentele gratuit din farmacia spitalului (deşi mama le-a explicat asistentelor că, prevăzătoare, venise cu ele de la Vâlcea, medicamentele prescrise au continuat să îi fie aduse cu regularitate la pat, de trei ori pe zi), continuând cu prezenţa continuă – adică zi şi noapte - a doctorilor, a stagiarilor, a asistentelor, a infirmierelor, a studenţilor aflaţi în practică sau a profesorilor universitari şi terminând cu faptul că se explica în permanenţă, pe înţeles, orice procedură ce urma să fie aplicată, indiferent dacă era una importantă sau minoră. Şi mai ales tonul folosit de mai toţi: calm, încurajator, amabil. Cel mai bun dintre medicamentele de acolo!

Să precizez că, printr-un noroc, la Spitalul Judeţean din Râmnicu Vâlcea mama a ”nimerit” la un doctor bun (a terminat medicina în acelaşi Cluj!), care şi-a făcut bine treaba, dar care e nevoit să evolueze în acelaşi cadru îmbâcsit, mai bolnav decât bolnavii care apelează la el sperând la vindecare.

Nu am comparat o clinică privată, cu servicii de top, oferite contra cost, cu un spital de stat, cu servicii minimale, oferite gratuit. Nu am comparat un spital din străinătate cu unul din România. Nu am comparat prestaţia medicală a unui personal medical plătit cu mii de euro cu cea a unuia plătit cu echivalentul în lei a câtorva sute de euro. Ci am comparat două spitale, ambele făcând parte din aceaşi ţară, subordonate aceluiaşi minister şi încadrate aceleiaşi scheme de retribuire. Cum se poate ca la unii să fii tratat decent, iar la alţii să te simţi un intrus, a cărui boală deranjează şi a cărui suferinţă irită? Oamenii, profesionalismul lor, dorinţa de a-şi face meseria şi mult, mult bun-simţ fac din spitalul din Cluj ceva atât de diferit de Spitalul Judeţean din Râmnicu Vâlcea. În rest, sănătate!

marți, 7 ianuarie 2014

Cioburi la început de an

Am început anul cu ”bine”: pe 1 ianuarie o internam de urgenţă pe mama la Cardiologie după un al doilea preinfarct; acum lucrurile s-au stabilizat, dar va trebui mers probabil la Cluj pentru o coronarografie + o eventuală montare de stent. În ”tradiţia” locului, am achiziţionat toate medicamentele ce i-au fost administrate în cele 6 zile de internare – cost total: 200 lei. În fiecare din aceste zile: mâncarea adusă de-afară. Sunt curios dacă va trebui să plătesc vreo co-plată care, la Spitalul Judeţean Vâlcea, ar fi de 10 lei.

• • •

Am luat ieri agheazmă de la Biserica Sfântul Dumitru de lângă primărie: în linişte, fără înghesuială, cu bun simţ... ca de obicei. Plus stolurile de porumbei care, ca un făcut, ”survolau” mulţimea tocmai la zisele despre Duhul Sfânt care s-a arătat deasupra lui Isus la Botezul în apa Iordanului. Am venit pregătit, de data aceasta, cu căniţă şi cu pâlnie pe lângă cele două pet-uri pe care le-am umplut cu apa sfinţită.

• • •

Am profitat de ceaţa din primele zile ale anului şi am mers în Scuarul Revoluţiei – după părerea mea singură zonă decorată festiv în mod aproape profesionist din oraş – unde am făcut câteva fotografii.