Amestecate - la echinocţiu

Ies din casă, acum două zile, să plec să-mi aduc fata de la şcoală. Pe lângă maşina parcată în stradă, aleargă surescitaţi vreo cinci ţigănuşi cam de vreo 12 – 13 ani, zbierînd unii la alţii; unul dintre ei, transpirat tot şi gâfîind, agită ameninţător un cuţit cu lama de vreo 15 cm. Îi spun să se potolească, nu de altceva dar îi poate răni pe colegii de joacă. Puradelul mă priveşte cu evidentă răutate şi ridică de-o palmă, spre mine, braţul în care ţine cuţitul; din fericire între noi se afla maşina. Apoi pleacă în fugă, urlând, după ceilalţi puradei. Urc în maşină, cu gândul că jigodia mică poate veni oricând noaptea să-mi taie cauciucurile; îi cunosc pe toţi şi am siguranţa că unii dintre ei sunt cei care, cu regularitate, îmi lasă flegme cleioase pe geamul portierei din dreapta. După ce o iau pe Ştefana de la şcoală, o implor să continue să înveţe, ca să poată pleca definitiv, când va fi mare şi pe picioarele ei, din oraşul şi din ţara ăstea de căcat.

* * *

Se tot vorbeşte în ultimele zile de procesele torţionarilor din coloniile ”de muncă” şi penitenciarele comuniste. Nu mă pot opri să nu mă gândesc că singura diferenţă dintre oameni şi animale este plăcerea primilor de a produce suferinţă. Torţionarii de care se tot face vorbire nu doar îşi exterminau oponenţii (ceea ce, la nivel primar, pot înţelege), ci o făceau provocându-le suferinţă... şi căutau, plăcându-le, cu dinadinsul asta. Lagărele de exterminare, fie ele Auschwitz sau Piteşti, cele cambogiene ale lui Pol Pot sau din ţările sud-americane de sub dictaturile multelor junte militare, nu fac excepţie: nu doar au eliminat ”duşmanii”, dar au produs, în special, suferinţe fizice şi psihice de neimaginat, fără vreo raţiune practică.

* * *

Am, evident, o problemă: cred, în continuare, că albul e alb şi negrul – negru. În acelaşi timp, în jurul meu sunt tot mai mulţi cei care pretind contrariul: pentru aceştia, albul e negru şi negrul e alb. Ei suferă de o formă generalizată de daltonism, dar mult mai periculoasă decât în cazul unui şofer care vede, la semafor, roşul - verde şi verdele – roşu, pentru că aceşti daltonişti conduc mai mult decât o maşină, iar consecinţele erorii lor sunt infinit mai adânci.

* * *

Sâmbătă, frig de dimineaţă. Fac focul în sobă, cât să amorţesc temperatura. Spre deosebire de anul trecut, m-am aprovizionat cu lemne suficiente ca să trec peste iarnă fără să depind prea mult de gazul în continuă şi nesimţită scumpire de la GDF. Aflu, de la ştiri, că până în 2018, gazul se va mai scumpi până la dublarea – sau cam aşa ceva – preţului de acum. Anul viitor mai fac o sobă!