Un mormânt frumos

Senzaţia e mai puternică acum, primăvara: copacii înfloresc, a răsărit iarba, rondurile se umplu de flori, bordurile se văruiesc după schema una da, alta nu, iar marcajele de pe străzi sunt refăcute.

Dar impresia persistă: aceea că totul nu e decât un mare mormânt, bine îngrijit, e-adevărat, dar un mormânt.

Viaţa palpită, dar numai la suprafaţa mormântului: copiii se duc la şcoală, unde învaţă lucruri ce nu le vor fi niciodată de folos, oamenii continuă să meargă la serviciu, dar firmele unde lucrează nu mai produc nimic, iar maşinile trec în viteză prin intersecţii, însă destinaţiile lor sunt tot mai depărtate.

Şi asta pentru că dedesubt e doar moarte, nu mai mişcă nimic, nu se mai întâmplă nimic. Dedesubt a fost îngropat, an după an şi deceniu după deceniu, tot ce mai putea aduce viaţă. Dedesubt sunt fabricile transformate în fier vechi şi falimentele răsunătoare pentru care nu s-au găsit vinovaţi. Dedesubt sunt visurile neîmplinite şi locurile goale rămase în urma celor care au plecat alungaţi de-aici de silă şi sărăcie. Dedesubt e trecutul rămas fără viitor al unui oraş care ar fi putut, dar nu s-a vrut. Nici măcar viermi nu mai sunt dedesubt: au plecat cu toţii după ce au terminat de mâncat toată carnea de pe oase şi toate zgârciurile de la încheieturile oraşului care a fost odată viu.

Din când în când, în mai, sau în iulie, sau în septembrie, se mai face câte-un parastas: de ziua oraşului, de ziua imnului sau de ziua sfântului care a trudit degeaba prin locurile acestea. Atunci lumea se veseleşte, ca la pomană, şi bea, şi mănâncă, iar mormântul pare că prinde viaţă. Dar nu durează decât câteva zile: după ce se strâng mesele şi pleacă lăutarii, liniştea de cimitir se lasă din nou.

Trăiesc pe un mormânt frumos, în umbra unei cruci frumoase pe care scrie cu litere de o şchioapă: ”Râmnicu Vâlcea, 1388 – 2014”.