Invaziile barbare - ediţia a III-a

Istoria are prostul obicei să se repete.

Invazia, colonizarea, migraţia (cum vreţi să-i spuneţi) ”refugiaţilor” din Orient (fie el mijlociu sau mai îndepărtat) în Europa nu este altceva decât oglinda întoarsă, peste aproape un mileniu (secolele XI – XIII), a cruciadelor pornite de creştini în Orientul Apropiat. Care, tot prin oglindire şi tot la distanţă de aproape un mileniu, îşi au originea în invaziile barbare de la finele Antichităţii şi începutul Evului Mediu.

De fiecare dată, entitatea care a pornit invazia a fost una mai slabă intelectual, dar mai întărită spiritual de o religie simplistă şi vindicativă decât entitatea invadată. De fiecare dată, rezultatul a fost dezastruos pentru invadat şi a dus, pe termen scurt, la schimbări majore, politice, economice (însă nu şi spirituale); pe termen lung, lucrurile s-au aşezat greu într-o matrice cât de cât funcţională, care s-a perpetuat până în zilele noastre.

Triburile barbare care au fărâmiţat Imperiile Romane de Apus şi de Răsărit nu aveau prea multe în cap, dar credinţa în zeii lor războinici le-a sporit puterea cu care au pus capăt unor civilizaţii decadente şi dezbinate spiritual, ducând, în final, la formarea unităţilor statale din Europa. Aceiaşi zei războinici, însă, nu au reuşit să înfrângă spiritul celor care, din ce în ce mai mulţi, îl venerau pe Cristosul răstignit pe cruce cu doar câteva sute de ani înainte.

Creştinii plecaţi în cruciade să elibereze Sfântul Mormânt nu erau cine ştie ce mobilaţi intelectual în comparaţie cu fineţurile la care ajunsese civilizaţia arabă, dar împinşi de la spate (uneori la propriu) de o biserică inchizitorială au făcut măcel printre ”păgâni”. După ce fiecare şi-au numărat morţii, spiritele s-au mai potolit, iar efectele finale au fost în principal de natură economică, prin legarea comercială a Apusului de Orient, dar şi de influenţare reciprocă între cele două sfere geo-politice. Dar crucea de pe steagurile cruciaţilor nu a dus la creştinarea invadaţilor, aceştia prosternându-se, mai departe şi cu şi mai multă ardoare, lui Mahomed.

La fel, astăzi, Europa, civilizată şi într-o continuă laicizare, se confruntă cu invazia paşnică deocamdată, dar insidioasă a ”refugiaţilor” musulmani din Siria & Co., în mod evident mult mai rudimentari, dar, la fel de evident, mult mai animaţi spiritual de o religie care nu dă doi bani pe toleranţă.

Ce va urma, luând în seamă modelele anterioare? Ca şi consecinţe politice, destrămarea Uniunii Europene (spaţiul Schengen deja nu mai există), dispariţia euro şi revenirea la monede naţionale, izolarea unor state care oricum prezentau tendinţe centrifuge sau sunt avantajate geografic şi fărâmiţarea unor ţări în regiuni mai solide etnic/religios şi, ca atare, mai uşor de protejat. Pe plan economic se poate estima o creştere a producţiei şi a comerţului dată de creşterea numărului de consumatori şi a veniturilor acestora. Pe plan spiritual, dacă Biserica îşi joacă bine cartea, se va putea aştepta de un mai mare ataşament faţă de creştinism, în contrapondere la din ce în ce mai multele moschei ce-şi vor înălţa minaretele în landurile federale sau în prefecturile franceze.

Oricum ar fi, următorii 1.000 de ani - până la viitoarea invazie a cine ştie cui - vor fi unii foarte interesanţi de urmărit. Din păcate (sau din fericire?), nu vom mai fi aici ca să îi vedem.